Se lucrează intens la un nou concept de familie. Se lucrează pe ascuns. Se lucrează perfid. Ni se repetă tot mai agresiv sintagme precum: „promovarea parentalităţii pozitive”, „îmbunătăţirea competenţelor parentale”, „revizuirea stilurilor parentale”, „înlăturarea stereotipiilor de gen”. Ce exprimă ele? Şi de unde derivă tot acest lanţ terminologic? Sunt propuneri ale unor oameni de bună-credinţă, sincer interesaţi de educaţie în cadrul familiei? Sau sunt emanaţii ideologice ale unor grupuri de interese ce nu au nimic de-a face cu familia tradiţională? Cum să descifrăm marcajele autentice în această pâclă tot mai groasă care se aşază peste minţile noastre, forjate şi-aşa cu-atâtea griji?
Recent, pe site-ul Ministerului Educaţiei Naţionale a fost postat un proiect intitulat „Strategia naţională de educaţie parentală 2018-2025”, care a stârnit reacţii fireşti de indignare din partea românilor şi a unor instituţii importante din România. Să fi fost doar un „test”? Dar nici un test nu-i întâmplător. Obţii la el un anumit punctaj. Rezultatul poate fi nesatisfăcător, satisfăcător, bun sau excelent. Unde am fost încadraţi? Cine e responsabil de un astfel de „test”? Nucleul acestei strategii este expus clar: „Strategia naţională de educaţie parentală are ca fundament abordarea teoretică conform căreia familia nu e inteligibilă ca realitate obiectivă, ea este mai degrabă un produs socio-cultural, «o constelaţie de idei, imagini şi terminologii» creată şi recreată permanent de practicile socio-culturale”. Fără nici o îndoială, proiectul care s-a aflat în dezbatere până pe 10 iulie propune un nou concept de familie după calapodul ideologic al „filosofiei” gender. Prevalându-se de necesitatea stringentă, la nivel naţional, a educaţiei parentale, comitetul de coordonare a „Strategiei”, condus de inspectorul general pentru învăţământul preşcolar din Ministerul Educaţiei, a iniţiat un proiect-pilot de reeducare a societăţii româneşti. Considerându-se că familia tradiţională are o mentalitate învechită şi o viziune retrogradă, „Strategia” invocă faptul că „stilurile parentale trebuie revizuite din perspectiva relaţionării cu copiii şi înlăturării stereotipiilor de gen, care influenţează traseele de viaţă diferite ale fetelor şi băieţilor”.
Ciclul paşilor în reeducare. La a câta lecţie ne aflăm?
În urma scrisorilor deschise primite şi a reacţiilor negative ale românilor, draft-ul „Strategiei” a fost retras de pe site-ul Ministerului Educaţiei Naţionale. Iată, de pildă, poziţia Academiei Române faţă de acest proiect: „Proiectul MEN, de legiferare a unui sistem de educaţie parentală fără nici un specific românesc, cu implicaţii explicit împotriva familiei tradiţionale, ca nucleu al vieţii sociale, culturale, morale şi creştine, milenare a românilor, presupune o educaţie uniformă a copiilor, fără diferenţe de sex, de particularităţi antropologice şi psihologice, de mediu comunitar (rural, urban), etnic. Proiectul echivalează cu o încercare asemănătoare celor din statele cu regimuri totalitare internaţionaliste sau globaliste, de obţinere a ceea ce s-a numit mereu «omul nou», fără familie, fără naţionalitate, fără ţară, fără identitate. În anul Centenarului Marii Uniri a românilor, când se face şi bilanţul realizărilor de excepţie ale românilor, educaţi în spiritul tradiţiilor noastre, renunţarea la aceste tradiţii ar însemna un act de trădare naţională”.
Opinii negative au venit şi din partea Bisericii Ortodoxe Române şi a altor culte, a sindicatelor din învăţământ, a asociaţiilor de părinţi sau din partea societăţii civile. De ce? Fiindcă este încălcat dreptul fundamental al părinţilor de educare a copiilor în conformitate cu propriile convingeri, drept garantat prin Constituţia României. Cei 7000 de educatori parentali ar fi trebuit să-i „ajute” pe părinţi să renunţe la „mentalităţi conservatoare” şi, desigur, la atitudinea care „idealizează familia tradiţională”. „Vinovaţii” sunt arătaţi cu degetul: familia creştină şi Biserica. În schimb, modelul de educaţie parentală sugerat în „Strategie” este unul „progresist”, care promovează „respectul pentru diversitate”. Dar, evident, familia tradiţională nu are nimic de-a face cu teoria de gen care defineşte sexul în termeni culturali. Ni se repetă tot mai apăsat că genul nu este un dat biologic, ci unul rezultat din acumulări culturale, prin educaţie. Astfel, „respectul pentru diversitate” reprezintă, în fond, un instrument de luptă al unor grupuri de interese ce nu iubesc Biserica şi valorile ei. Care să fie oare scopul inoculării unei astfel de concepţii asupra lumii? Puterea? Descreştinarea lumii?
Discursul Marelui Inchizitor şi lupta sa cu Hristos din noi
Deşi MEN a retras proiectul de pe site şi l-a retransmis iniţiatorilor, menţionând că nu-şi poate asuma forma pusă în dezbaterea publică, 127 de fundaţii, organizaţii şi asociaţii au făcut apel către premierul României ca „Strategia” să fie repusă în dezbatere. Atitudinea lor este una sfidătoare: nu acceptă criticile care au dus la retragerea proiectului, îşi fundamentează poziția pe considerentul că toate familiile din România sunt violente şi-şi bat copiii, ignoră drepturile părinţilor garantate prin Constituţie şi marginalizează valorile creştine ale populaţiei majoritare din ţara noastră.
În uimitorul roman al lui Dostoievski, „Fraţii Karamazov”, întâlnim un capitol care prezintă un interes aparte pentru tema pusă în discuţie. Ivan Karamazov, cel care nu crede în Dumnezeu, creează o distopie în faţa lui Alioşa, fratele său. Hristos coboară pe pământ în mijlocul oamenilor. Ne aflăm în Sevilla, în cele mai crâncene timpuri al Inchiziţiei. Marele Inchizitor are o putere inimaginabilă. Hristos doar ce-a înviat o copilă, iar lumea Îi e recunoscătoare. Însă Marele Inchizitor Îl arestează, şi nimeni nu protestează. Urmează discursul reeducatorului, ce se prevalează de toată logica lumii. Hristos nu are dreptul să vorbească. El doar ascultă argumentele teribile care se desprind din ispitirile din pustia Carantaniei. Toate gravitează în jurul libertăţii şi puterii. Oamenii nu sunt în stare să fie liberi, se tem de libertate şi, drept urmare, îşi încredinţează libertatea unui stăpân. Darul libertăţii e inutil şi a adus numai suferinţă în istoria lumii. „Noi vom izbuti să-i convingem că nu vor putea ajunge cu adevărat liberi decât atunci când vor renunţa de bunăvoie la libertatea lor în favoarea noastră şi când ni se vor supune cu desăvârşire nouă”. Sunt aici prezente premisele reeducării şi ale oricărui tip de totalitarism.
Marele Inchizitor s-a insinuat în societatea noastră şi organizează periodic fastuoase autodafé-uri. El şi ciracii lui sunt minoritari. Și totuşi, nu asta contează, pare să spună. Ceea ce e important e că majoritatea este dispusă să renunţe la libertate, iar asta îi conferă putere absolută. Cei care se împotrivesc sunt „arşi pe rug”. Astăzi, Marele Inchizitor îşi selectează victimele din rândurile „conservatorilor”, „tradiţionaliştilor” şi ale colportorilor de „mentalităţi învechite”. Ţinta lui e formarea „omului nou”, a „omului recent”.
„Omul nou” reprezintă un concept progresist de umanitate, ce porneşte de la întreruperea legăturii cu tradiţiile, trecutul, istoria, valorile, familia, Dumnezeu. Cum se procedează? Prin persuasiune. Ideologii Marelui Inchizitor sunt răbdători şi minuţioşi. Trasează direcţii doctrinare, iniţiază proiecte educaţionale, creează o puternică reţea de ONG-uri care să susţină, să militeze, să bată din palme, să înjure, să anihileze orice împotrivire a societăţii. Formează „educatori parentali” care să modifice esenţial noţiunea de familie, fiindcă familia tradiţionalistă e celula în care se dezvoltă omul „reacţionar”, „fanatic”, „dogmatic”, care crede în Dumnezeu, îşi întemeiază la rândul său o familie, merge cu copiii de mână la biserică, unde toţi se spovedesc şi se împărtăşesc cu Trupul şi Sângele Domnului, având ca ideal sfințenia. Din perspectiva Marelui Inchizitor, toate acestea sunt cazuri patologice şi trebuie „tratate” cu atenţie. Printr-o „educaţie adecvată”, noi, românii întemeietori de familie creştină şi iubitori de valori tradiţionale, suntem „recuperaţi” şi „integraţi” într-o societate bolnavă, pe care trebuie să ne-o dorim, pe care trebuie s-o acceptăm ca „normală”.
Libertatea e target-ul acestei campanii de reeducare
În tot acest timp, minciunile curg. Noţiunile importante sunt redefinite orwellian. Libertatea nu mai e libertate. Familia nu mai e familie. E un teatru-joc al absurdului în care fiecare din noi îndeplinim un rol. Cuştile sunt peste tot, şi în ele zac valorile noastre: demnitatea, libertatea, adevărul, iubirea, eroismul. E un peisaj sinistru, şi Marele Inchizitor râde, conştient de impresia dezolantă pe care o propune. Cum să procedăm? Să avem reacţie. Să nu încremenim în faţa peisajului sinistru închipuit de Marele Inchizitor, fiindcă altfel vom sfârşi învinşi, reeducaţi. Să fim veghetori şi să luptăm împotriva confuziilor conceptuale care ne sunt strecurate zilnic prin discursuri doctrinare în viaţa noastră. Să nu abandonăm niciodată calea cea strâmtă, fiindcă aceasta e calea libertăţii. Să ne clarificăm nouă înşine termenii, să înţelegem limpede ce înseamnă familie creştină ortodoxă, ce înseamnă educaţie parentală, ideal educaţional, libertate. În fond, libertatea e problema fundamentală, target-ul acestei campanii de reeducare: cum să le fie îngrădită părinţilor libertatea de educaţie prin reconversia convingerilor lor, prin deschiderea către „minunata lume nouă”.
Alioşa Karamazov demască ideologia gender şi pe toţi susţinătorii ei: „Ateismul, iată singura lor taină! Inchizitorul tău nu crede în Dumnezeu, ăsta-i tot secretul lui!”. Şi, când nu crezi în Dumnezeu, totul este permis. Ivan Karamazov pe asta mizează. Şi tot pe asta mizează şi Marele Inchizitor, cu toate variantele sale ideologice: totul este permis. Minorităţile sexuale dobândesc drepturi care sunt în defavoarea majorităţii. De ce? Fiindcă totul este permis. Acest curent nihilist care usucă tot în jurul său îşi are rădăcinile în background-ul cultural al veacului al XIX-lea. Friedrich Nietzsche a sintetizat totul într-un enunţ: „Dumnezeu a murit”. Dacă „Dumnezeu a murit”, atunci El a fost ucis de cei ce vor să-L înlocuiască cu altceva. Redefinirea termenilor se face pornind de la această convingere, de la acest asasinat. Ideologii gender recuperează noţiunile de educaţie parentală şi familie într-o zonă încărcată de semnificaţii deicide. Tocmai de aceea trebuie să luptăm până la sânge pentru a nu fi părtaşi acestei culturi a morţii, în care fiecare termen poartă spectrul morţii, însemnele ei.
Cultura noastră, a familiei tradiţionale, e o cultură a Vieţii. Hristos stă în centrul ei. Toate conceptele şi toţi termenii sunt definiţi în funcţie de această aşezare a trăirii şi a gândirii noastre. Nici libertatea nu înseamnă ceva fără Hristos, nici demnitatea, nici adevărul. Marele Inchizitor L-a izgonit pe Hristos din cetate, şi nimeni nu s-a împotrivit. Oare să nu fi înţeles oamenii că încuviinţau o robie pe termen nedeterminat? Dacă reeducarea funcţionează la cote maxime (şi funcţionează!), robia înseamnă libertate şi libertatea înseamnă robie. Ca în Oceania lui Orwell. Categoriile se inversează. Conştiinţa se rupe în bucăţi, apoi bucăţile sunt dispuse distinct, pentru a crea morfologii noi. „Omul nou” este posibil doar în condiţiile în care Hristos a fost izgonit din noi înşine, din spaţiul cultural propriu, din cultura unui popor. Dacă Hristos trăieşte în noi, reeducarea nu mai rămâne decât la stadiu de draft.
de Sergiu Ciocârlan Familia Ortodoxă
