Tot văd aruncate aceste expresii: cutare poziție este „plictisitor de dogmatică”; „viața este prea scurtă ca să gândim dogmatic”; haideți să depășim „dogmele de gândire”.
Bun, ce înseamnă, în primul rând, „dogmatic”? Etimologic, cuvântul „dogmă” vine din grecescul „dokein”, care înseamnă „a părea bun”. Așadar, dogma este cea care trasează limita dintre bine și rău, dintre ceea ce este sănătos (pentru spirit sau pentru psihic) și ceea ce este nesănătos, primejdios.
Dacă vrem, dogma în creștinism este zidul de apărare al unei cetăți. În interiorul ei se află pajiștile, fântânile, parcurile – toate lucrurile bune. Se află viața, veselia, siguranța. În afara ei se află lucrurile primejdioase – de exemplu, drumuri pe care alții înaintea noastră le-au încercat și care duc într-o fundătură.
Pe de altă parte, pe vremea când eu eram în școală, se vorbea despre „dogmele marxismului”. De obicei, aceia care vor să depășim „dogmele de gândire” sunt impregnați, ei înșiși, de un marxism sau neomarxism extrem de dogmatic. Una dintre dogmele fundamentale ale marxismului (și de școală veche, și de școală nouă) este că nici unul dintre adevărurile creștinismului nu este adevărat – fapt care poate fi exprimat în diverse forme: vechiturile alea, plicticoșeniile alea, etc.
Așadar, chiar prin expresiile „vechitura aia”, „plicticoșenia aia”, cei care ne cer să „spargem dogmele” dimineața, la prânz și seara își exprimă o poziție extrem de dogmatică – a credinței lor sau a viziunii lor asupra lumii.
Ceea ce oamenii din vremurile noastre ar trebui să înțeleagă este simplul fapt că orice linie de argumentare începe cu o asumpție; altfel spus, cu ceva ce nu pui la îndoială. Poți, desigur, dacă vrei, să pui la îndoială asumpția de la începutul liniei tale de argumentare, dar în acel caz începi o altă linie de argumentare, cu o altă asumpție la începutul ei.
Fiecare linie de argumentare începe cu o dogmă infailibilă, și fiecare dogmă infailibilă poate să fie disputată doar recurgând la o altă dogmă infailibilă; nu poți niciodată să-ți dovedești afirmația primară, altfel aceasta nu ar mai fi primară.
Toate aceste lucruri alcătuiesc alfabetul gândirii. Alfabet care are acest atribut special și pozitiv, că poate să fie predat la școală, care orice alt alfabet.
Ceea ce mi-ar plăcea, așadar, ar fi ca „progresiști” și „reformatori ai moravurilor” să nu mai arunce cu clișee (cum fac de obicei pe wall-urile lor de Facebook, în comentarii și mai peste tot) – ci să formuleze cu claritate ceea ce vor să spună. De exemplu: religia voastră este un nonsens, deoarece dogma mea fundamentală este că minunile nu se pot întâmpla. Dogma mea fundamentală îmi interzice să cred în minuni, indiferent de dovezile și argumentele istorice, teologice sau personale pe care le-ați invoca voi în favoarea lor. În lipsa acestei clarificări vitale, ceea ce spun ei – că pozițiile teologice sunt „plictisitor de dogmatice” – e, în fapt, un nonsens. Un nonsens cu care se hrănesc dimineața, la prânz, și sera. Și un nonsens destul de plictisitor.
de Cătălin Sturza, Facebook
