Viața într-o familie creștină cu opt copii

1 537

Interviu cu soții Paul și Andreea Dumitrescu, din București:


Ce înseamnă familia pentru dumneavoastră?
Paul: Un demers la normalitate. Naturalul, firescul. Încercăm să ne bucurăm de căldura familială, de fiecare clipă, de timpul petrecut împreună, unii de alții. Poți afla darul pe care îl ai doar când l-ai pierdut. Nu avem răgazul să abstractizăm, să conceptualizăm în legătură cu ce înseamnă familia.

Andreea: Referindu-mă doar la dimensiunea orizontală a vieții, familia înseamnă totul.

Cum vedeți căsnicia acum?
Paul: Poate cu mai multă durere în suflet acum. Conștientizez parcă mai acut „mucenicia” prin care trec părinții văzând că lumea le răpește copiii.

Asta pentru că noi nu ne-am schimbat viața, măcar pentru ei. Noi nu ardem pentru Hristos, iar ei nu au văzut un model de viețuire creștină.

Cu ce gânduri ați plecat la drum?
Paul: Fără prea multe gânduri sau așteptări. Doar cu nădejdea că ajută Domnul spre cele de folos.

Legătura cu tradiția, cu exemplul viu trăit alături de bunicii noștri cu care am copilărit la țară. Pe deal cu oile, la pădure, la coasă. Bătrânii satului se îmbrăcau în costume populare, împreună lucrau la câmp, la clacă. Erau veseli și firești.

Andreea: În al doilea an al căsniciei, în timp ce eram însărcinată cu cel de-al doilea copil, l-am întrebat pe părintele duhovnic dacă Biserica îți dă voie să te ferești, în vreun fel anume, de a avea copii, plângându-mă de faptul că au venit așa repede unul după altul. Părintele mi-a răspuns printr-o întrebare: „Andreea, tu când te-ai căsătorit ce te gândeai că înseamnă căsnicia? Nu te-ai gândit că vor veni și copiii, unul, doi sau mai mulți?” Deci, la doi ani de la căsnicie a fost prima dată când am fost pusă în situația de a mă gândi ce înseamnă căsnicia pentru mine. Când m-am căsătorit m-am gândit doar că voi fi mereu împreună cu Paul și asta era ceea ce conta pentru mine atunci. Acum cred și sper că iau căsnicia mai în serios și mă gândesc că în căsnicie se poate și este absolut necesar împlinirea unui vot monahal: tăierea voii. Ce-i drept, doar uneori renunțăm din proprie inițiativă la ceea ce vrem noi, de cele mai multe ori casnicii noștri – soțul și copiii – ne ajută să ne tăiem voia, și uneori Dumnezeu.

Cum ați depășit frecușurile?
Paul: Domnul ne-a păzit să nu avem mai mult decât putem duce.

Întotdeauna este tentația de a intra în clinciuri, de a ne dezbina. Până la urmă, dacă le privești la rece, sunt doar lucruri minore, marginale. Important este să-ți asumi neputința celuilalt și să nu-l nedreptățești așteptând de la el ceva mai mult decât i-a dat Domnul.

Andreea: În general, au fost lucruri minore. Cel mai ușor am trecut peste ele când am reușit să tac, chiar dacă nu îmi convenea situația sau ceea ce spunea Paul, și până la urmă lucrurile se așezau într-un fel sau altul ca să fie totul cu pace.

Sunteți părinții a opt copii. Cum se împacă profesia cu creșterea copiilor? Vă simțiți împliniți?
Paul: Fără doar și poate familia îți dă o anumită împlinire. Doar că sensul este să ajungem la viața cea neîmbătrânitoare.

Numărul copiilor nu este neapărat relevant, poate doar faptul că nu ne-am ferit de a avea copii. Soția nu este angajată de 17 ani, de când a născut primul copil. Profesia ei este de mamă. Încerc să-mi fac profesia (economist, n.n.) cât pot de bine, cu seriozitate și acrivie. Nu poți fi creștin doar duminica la Sfânta Liturghie. Încercăm să fim creștini în toată vremea, și în familie, și la serviciu.

Andreea: După nașterea Mariei, acum mai bine de 17 ani, am intrat în concediu de maternitate și de atunci nu m-am mai întors la serviciu. Acum sunt „doar” mamă. „Profesia de mamă” cuprinde în sine mai multe specializări, dacă ar fi să o împarți în diferitele activități care pot avea loc într-o zi: începând cu cele de bonă și bucătar, apoi trebuie să ai abilități organizatorice, de manager, judecător, avocat și uneori de… arbitru de box.

Cred că nicio meserie nu poate să îți ofere un sentiment de împlinire mai mare decât îți oferă copiii. La început mă mai gândeam să mă întorc la serviciu, dar după al treilea copil am renunțat cu totul la acest gând.

Învățați de la ei?
Paul: În măsura în care te pui mai prejos. Acesta este, de fapt, darul pe care Dumnezeu l-a făcut în viața noastră, prin pruncii pe care ni i-a dat.

Andreea: Dacă aș fi reușit să învăț de la ei probabil că aș fi fost o mamă mai bună pentru al optulea copil decât am fost pentru primul. Lucrul pe care îl văd cel mai des la ei este nerăutatea și faptul că, deși uneori se ceartă de ai impresia că nu mai există cale de reconciliere, peste 2 minute se joacă de parcă nimic nu s-ar fi întâmplat.

V-ați gândit vreodată să spuneți: „Ajunge!”, legat de numărul de copii?
Paul: Niciodată. Unii spun că suntem inconștienți, alții iresponsabili în legătură cu viitorul copiilor. Soția mi-a spus hotărât de câteva ori, imediat după naștere, că ăsta este ultimul. Dar s-a răzgândit de fiecare dată, slavă Domnului!

Andreea: Da. De două ori am fost chiar foarte categorică. După nașterea celui de al treilea și al șaselea copil, din cauza unor experiențe mai grele decât normalul celorlalte nașteri, i-am spus lui Paul: „Să știi că eu alt copil nu mai fac”. După o vreme însă am revenit la sentimente mai bune. În general, noi nu ne-am ferit să avem copii, dar nici nu pot să mă laud că eram bucuroasă când vedeam că mai vine un copil. Din fericire, toate gândurile de neacceptare dispăreau total în momentul în care simțeam pruncul mișcând în pântece. Nu mai spun de bucuria pe care o simți când se naște copilul și vezi în el cel mai frumos dar pe care ți-l poate da Dumnezeu.

Ce sfat aveți pentru soții aflați în pragul divorțului?
Paul: Nu știu cum este cu sfaturile. Fiecare are situația lui.

Chiar zilele trecute stăteam de vorbă cu cineva în legătură cu problema asta. Nu e ușor să-i spui cuiva că ai promis în fața Domnului să nu te despartă decât moartea.

Andreea: Nu mă simt în măsură să dau sfaturi pentru o situație așa de grea și delicată cum este cea a soților care au pierdut sau au renunțat la darul primit în ziua cununiei.

Ajungeți la biserică cu toții? Copiii care sunt adolescenți cum privesc faptul că au mai mulți frați decât colegii lor?
Paul: Da, până acum, cu ajutorul Domnului! Încercăm să avem o anumită disciplină fără de care lucrurile nu pot avea o minimă rânduială. Sigur, nu facem neapărat armată, forme sterpe, fără viață.

Adolescenții chiar sunt mândri în legătură cu numărul fraților lor. Nu sunt singurii în situația asta, mai sunt și alte familii, care au crescut la streașina ASCOR-ului, cu care ne întâlnim la biserică.

Și ei, la rândul lor, intuiesc starea aceasta de libertate în care noi am crescut. Atunci ni se părea ceva firesc. Acum vedem parcă din ce în ce mai mult starea de har în care ne aflăm.

Andreea: Cu ajutorul lui Dumnezeu și pentru rugăciunile părintelui duhovnic, care în primii ani ai căsniciei la fiecare spovedanie ne întreba dacă mergem duminica și în sărbători la biserică, la Sfânta Liturghie mergem cu toții. La slujbele de seară – Vecernii sau Privegheri, atunci când se fac – eu rămân acasă cu cei mai mici, iar Paul merge cu cei care vor dintre cei mari.

Cum vă petreceți timpul liber, cum decurge o zi după serviciu?
Paul: Nu prea mai există ideea de timp liber. Este vorba de o lucrare continuă, sunt niște secvențe care ar trebui să aibă o unitate, un sens. Iureșul zilei este de multe ori năucitor. Ne risipim și de multe ori pare că pierdem sensul. Seara este pentru mine testul cel mai important despre cum mi-am petrecut ziua. Fiecare dintre copii a descoperit roata și trebuie să împărtășească asta. Inclusiv soția. Au nevoie de toată atenția și asumarea. Nu merge cu jumătăți de măsură.

La fel și la rugăciunile de seară făcute în comun, atunci când le facem. Copiii, mai ales cei mici, imediat ne evaluează starea, așezarea la rugăciune. Când suntem împrăștiați cu siguranță și ei vor fi zburdalnici.

Andreea: Timp liber? Depinde ce se înțelege prin asta. Ținând cont că eu nu merg la serviciu s-ar putea spune că tot timpul meu este liber, dar eu mă simt în concediu doar în vacanța de iarnă, pe pârtia de schi. În restul anului sunt permanent în priză, fie că suntem la țară la bunici, la mare sau la munte „jobul” meu nu se schimbă deloc, ci doar locația.

Ce vreți să spuneți unor adolescenți?
Paul: Vorbele nu știu cât ajută, mai ales cu adolescenții care sunt vrăjiți de lumea din ce în ce mai ademenitoare. Să ne dea Domnul înțelepciunea și libertatea lăuntrică pentru a le putea înțelege frământările, să le dăm libertatea pe care o caută la rândul lor, nădăjduind că Domnul îi va întoarce în cazul probabil că vor rătăci temporar.

Andreea: Să caute să privească în sus la Mântuitorul și Maica Domnului și să-și dorească să fie ei modele pentru alții, nu să copieze comportamente fără fond. Dacă vor căuta să-I placă lui Dumnezeu, automat vor plăcea și oamenilor.

Sursa: Revista Cuvinte către tineri

1 Comment
  1. ANTIPUTIN says

    Paul si Andreea
    Au gasit cheia
    Vietii si Imparatiei

    Da’le, Doamne, bucuria
    Slujitorilor Tai, armonia
    Aici si’n oceanul vesniciei

    Sa’i ploua soarele lin
    Pe parintii ce vin
    Cu copiii, prin harul divin !

Leave A Reply

Your email address will not be published.

This website uses cookies to improve your experience. We'll assume you're ok with this, but you can opt-out if you wish. Accept Read More

css.php