Creştinismul orb şi mut

„Fiindcă toţi caută ale lor, nu ale lui Hristos.” (Filipeni 2, 21)

Doi orbi au fost vindecaţi de Iisus. S-au ţinut după El pe drum, rugându-se neîncetat, până au ajuns în casa Lui; acolo au făcut o mărturisire de credinţă şi, atinşi de Domnul, ochii li s-au deschis.

După ce s-au vindecat au plecat, uitând cu totul ce le-a poruncit Iisus: nu mare lucru, doar să păstreze tăcerea. Nu ştiu dacă a fost neatenţie, uitare sau doar entuziasm. Însă cum au ieşit din casa Domnului, au făcut exact pe dos. Şi nu doar ca o pornire repede reprimată, un accident; ci, deşi Hristos le-a poruncit cu asprime, nu s-au lăsat până nu au informat tot ţinutul.

Se ascunde în acest incident o boală duhovnicească ce are mare popularitate la noi, la dreptmăritori. E, cred, adevăratul motiv pentru care mulţi dintre ortodocşi nu citesc Scriptura: lipsa totală de interes pentru ce vrea Hristos! Venim la El doar pentru problemele şi poftele noastre. Ca şi orbii din Evanghelie, credem şi noi că Hristos ne poate vindeca sau scoate din încurcăturile vieţii. Dar nu ne interesează ce vrea El. În caz că o facem, totuşi poruncile Lui le înghiţim greu, cu sila, doar ca pe nişte clauze obligatorii la „contractul” prin care Dumnezeu S-a obligat să ne rezolve neputinţele. Dormim în picioare şi cu ochii deschişi când se citeşte Pericopa şi când se predică. Pentru că, repet, Scripturile fiind pline de gândurile şi dorinţele lui Dumnezeu, nu ale noastre, nu prezintă interes! De aici marea, predominanta importanţă a rugăciunii: nu din evlavie, ci pentru că altminteri nu se pot face „afaceri” cu Dumnezeu. Şi azi, ca şi pe vremea lui Iisus, Templul lui Dumnezeu e plin de negustori şi de tarabe sufleteşti.

Pocăinţa înseamnă să începi să cauţi Împărăţia lui Dumnezeu. Înseamnă să ai deodată alt scop în viaţă. Unul radical diferit de toate idealurile lumii. E ca şi cum orbii care au venit la Iisus, în loc să ceară vindecare, ar fi întrebat despre Împărăţia Cerurilor pe care Domnul o binevestea pretutindeni şi pentru care făcea toate minunile. Căci minunile nu erau, de fapt, decât o încurajare spre a crede cele propovăduite de Mântuitorul despre Împărăţia Cerurilor. Faptul nu e cu neputinţă. Căci am văzut feţe luminoase de orbi şi schilozi şi muribunzi. Nu pentru că li se făgăduise o tămăduire urgentă, minunată. Ci pentru că, aflând Împărăţia, nu mai doreau nimic altceva. Nici măcar vindecarea…

Sunt de acum ani buni de când vorbesc cu tinerii despre Domnul Hristos şi nimeni nu m-a întrebat vreodată ceva despre Împărăţia Cerurilor. În schimb e viu interesul pentru pelerinaje, praznice, posturi şi amănunte tipiconale. Ca să nu mai spunem de CIP-uri şi lupta AntiSistem. În topul preferinţelor ortodoxe Împărăţia lui Dumnezeu e pe ultimul loc.

De această orbire e absolut necesar să ne vindece Dumnezeu, de orbirea noastră faţă de cuvântul lui Dumnezeu, de gândurile şi făgăduinţele Sale. Şi mai ales faţă de Împărăţia Sa.

Mulţi tineri au primit ascultare de la duhovnic să citească un capitol din Evanghelie pe zi. Nu e atât un „canon”, cât un îndemn spre Hristos şi un ajutor sfânt, esenţial, vital. Şi, când îi întrebam despre cele citite, amuţeau. Ca mutul îndrăcit din Evanghelia de azi. Căci e un demon foarte ataşat de ortodocşi, acesta al împietririi faţă de cuvântul lui Dumnezeu. E un demon bine hrănit cu temeri „sfinte”, care le încătuşează mintea şi inima în faţa Evangheliei: nu cumva să cadă în erezie, în protestantism. Dar nu ne cere nimeni exegeză, hermeneutică biblică sau cine ştie ce lucru înalt şi pretenţios; ci doar o mărturie, oricât de mică, dar vie despre cum ne-a atins sau a intrat cuvântul lui Hristos în noi, cum l-am simţit cu mintea şi cu inima, ce impresie, efect, ce înţelesuri şi perspective a produs în sufletul nostru acestă întâlnire. Niciunul dintre cei interpelaţi pe acestă temă nu a dat vreun semn că lectura Evangheliei a fost, cât de cât, un „eveniment”, un început de dialog spontan şi sincer al sufletului cu Dumnezeu, că a trezit vreo uimire sau vreo impresie. Poate de aceea nimic nu e mai urgent în bisericile noastre ca a cere Domnului să ne vindece de orbirea, surzenia şi muţenia pe care le avem faţă de cuvântul Lui. Poate e singura şansă pentru mulţi dintre noi de a învia din creştinismul nostru şi de a fi înălţaţi, prin puterea cuvântului Scripturii, la al Lui. Dar credem noi că poate face El aceasta? (Matei 9, 28) Răspunsul a fost dat de două milenii: Evanghelia lui Hristos este putere a lui Dumnezeu spre mântuire a tot celui care crede (Romani 1, 16).

Nu-L auzim şi nu-L înţelegem pe Hristos. Sămânţa cuvântului divin cade lângă drumul vieţii noastre lumeşti şi ne este grabnic furată de cel cu care călătorim, adică de diavol. De aceea, cuvântul Evangheliei nu lasă nici o impresie în noi, nici o urmă în afectul şi gândirea noastră. Vreţi o dovadă? Iat-o. Sfântul Apostol Pavel spune despre cuvântul lui Hristos că e viu şi lucrător şi o sabie mai ascuţită decât orice sabie, destoinic să judece simţirile şi cugetările inimii (Evrei 4, 12). Citindu-l, l-aţi resimţit vreodată ca atare? V-aţi simţit junghiaţi la inimă, cu sufletul descoperit şi cu păcatele cele mai adânci şi mai ascunse scoase deodată la lumină? Sabia cuvântului junghie adâncul inimii cu durerile căinţei; dar le resimţim dulci din pricina izvoarelor de apă vie ale harului pe care le-a deschis această străpungere, căci ea deschide Împărăţia lăuntrică! Aţi trăit vreodată această experienţă? Dumnezeu a dăruit-o tuturor credincioşilor. Dar de ea se bucură doar cei care deschid Sfânta Evanghelia ca să aibă o întâlnire vie, personală, cu Domnul şi Dumnezeul lor….

Credinţa vine din auzirea cuvântului lui Hristos. Iar noi, credincioşii de azi, deşi nu-l auzim spunem că avem credinţă. Dar ce fel de credinţă e aceasta? Ştiu doar atât: că e una căreia nu-i este foame şi sete. Nici de Spovedanie, nici de Împărtăşanie, nici de Împărăţia lui Dumnezeu. E o credinţă bolnavă: lipsită de bucurie, fără sentimente şi gânduri sfinte şi fără fapte. Adică fără gândul şi fapta lui Hristos. E o credinţă făcută, nu născută. O păpuşă, un idol, nu o fiinţă vie.

E credinţa unui mort care se simte bine în mormântul lui şi nu vrea să învieze…