Unul dintre marile visuri ale lui Eminescu se spulberase. Nefericele poet a rămas doar cu imaginea familiei sale de acasă, la care visând mereu, hotărnicise să-și temeluiască o căsnicie trainică, de vreme ce în a sa copilărie a experiat din plin ce înseamnă familie, dragoste de tată, de mamă, de frați și surori. Părinții lui Eminescu erau oameni credincioși și evlavioși, pentru care instituția familiei era o binecuvântare a iubirii lui Dumnezeu. Simțeau și trăiau realitatea că familia întemeiată după rânduiala divină este un spațiu sacru al lucrării harului dumnezeiesc.
Dintru început, trebuie să reiterăm spusele unor eminescologi care au afirmat că opera stihuitorului s-a plămădit din năzuința autorului spre metafizic, el crezând cu tărie într-o stăpânire divină a lumii, stăruind pe un aspect inedit în lirica românească: cunoașterea apofatică a lui Dumnezeu căci, cu toate că se știu anumite aspecte despre ale Sale lucrări, El rămâne neînţeles. Este o cunoaştere prin „necunoaştere”, prin unirea cea mai presus de minte, când mintea, părăsind toate cele ce sunt şi chiar pe sine însăşi, se uneşte cu razele harului divin, fiind luminată acolo de adâncul de nepătruns al înţelepciunii.
Este indubitabilă credința lui Eminescu în Dumnezeu, Creatorul a toate, deci și al omului. Iată cât de subtil își prezintă acest crez: „Pe când nu era moarte, nimic nemuritor,/ Nici sâmburul luminii de viață dătător,/ Nu era azi, nici mâine, nici ieri, nici totdeauna,/ Căci unul era toate și totul era una;/ Pe când pământul, cerul, văzduhul, lumea toată/ Erau din rândul celor ce n-au fost niciodată/ Pe-atunci erai Tu singur…” (Rugăciunea unui Dac). Dumnezeu, personificat în Zamolxe, nu este doar Creator al lumii, ci și Mântuitorul ei: „El este al omenirii izvor de mântuire,/ El este moartea morții și învierea vieții”. Recunoscând atotputernicia Cerescului Tată, Eminescu exclamă: „Astfel numai, Părinte, eu pot să-ți mulțumesc/ Că tu mi-ai dat în lume norocul să trăiesc” (Rugăciunea unui dac).
Cât privește familia creștină, întemeiată prin iubirea dintre un bărbat și o femeie, având ca arhetip spiritual relaţia dintre Hristos şi Biserică, creația eminesciană abundă de versuri în care poetul, cu o neobosită forță, cântă iubirea dintre bărbat și femeie, expresie a dragostei lui Dumnezeu faţă de lume. Eminescu este poetul iubirii, căci în foarte multe poezii face elogiul celui mai sublim simțământ, precum în poeziile: Floare albastră, Atât de dulce, Cântec de nuntă, Cereți cânturi de iubire, Dorința, Lasă-ți lumea, Scrisoarea IV, Dacă iubești fără să speri, De ce în al meu suflet, Ochiul tău iubit, O, rămâi, etc.
Așa gândea Eminescu în anii visărilor, ai tinereții. După ce încercările din viață, deziluziile l-au tot marcat, poetul a creat poezii de o profunzime aparte, exprimând regretul iubirii neîmplinite, chiar încercând să definească dragostea prin propriile sale trăiri, revelând și întrebările existențiale care-l frământau din ce în ce mai des, ca în poeziile Mortua est, Ce e amorul, Luceafărul, Trecut-au anii, De câte ori, iubito…, Despărțire, După ce atâta vreme, Departe sunt de tine,Când amintirile etc.
Eminescu a cântat iubirea, dorind să se împlinească prin iubire. Există mărturii că, după moartea lui Ștefan Micle, stihuitorul a voit s-o ia în căsătorie pe marea iubire a vieții sale, Veronica Micle, după ce avusese și în trecut mai multe astfel de năzuințe. Iacob Negruzzi mărturisea că, întâlnindu-se cu cei doi, Eminescu chiar i-a prezentat-o pe Veronica drept „actuală logodnică și viitoare soție”. În anul 1882, august, hotărăsc împreună că e mai bine să se despartă. Tensiunea din anturajul lor crescuse alarmant, devenind insuportabilă. Maiorescu s-a opus cu vehemență căsătoriei. Nici cei doi nu erau prea siguri pe sentimentele lor.
Iată cum unul dintre marile sale visuri se spulberase. Nefericele poet a rămas doar cu imaginea familiei sale de acasă, la care visând mereu, hotărnicise să-și temeluiască o căsnicie trainică, de vreme ce în a sa copilărie a experiat din plin ce înseamnă familie, dragoste de tată, de mamă, de frați și surori. Să nu uităm că poetul a fost al șaptelea din cei unsprezece copii ai căminarului Gheorghe Eminovici și ai soției sale, Raluca, născută Iurașcu. Deși nu toți au avut un destin fericit, unii dintre ei pierzându-se la vârste fragede sau în urma unor nefericite evenimente, poetul a crescut într-o casă cu atâția frați și surori, unde valorile credinței strămoșești erau temelia acesteia. Să amintim în treacăt că Raluca provenea dintr-o familie profund religioasă, având patru surori și doi frați care au îmbrățișat viața monahală. Nici Gheorghe nu era departe. Tatăl său, Vasile, fusese dascăl în Călineștii de Suceava, unde durase o mică biserică din lemn.
De aceea, probabil și căminarul Eminovici a zidit o mică bisericuță pe moșia de la Ipotești. Carevasăzică, părinții lui Eminescu erau oameni credincioși și evlavioși, pentru care instituția familiei era o binecuvântare a iubirii lui Dumnezeu pentru ei și lume. Simțeau și trăiau realitatea – că familia întemeiată după rânduiala divină este un spațiu sacru al lucrării harului dumnezeiesc. De la părinții lui, Mihai a simțit că între iubire şi jertfă se pune semn de egalitate. Tot de la ei a învățat că nici o căsnicie nu are viaţă lungă dacă nu se întemeiază pe iubire jertfelnică, așa după cum ne învață Biserica noastră strămoșească și după cum el dorise a-și asuma acest urcuș pe Golgota mântuirii sale.
Atenția poetului spre problemele familiei s-a intensificat în calitate de revizor școlar: în perioada 1 iulie 1875 – 4 iunie 1876 a inspectat de două ori cele 152 de școli din județele Iași și Vaslui, întocmind minuţioase rapoarte. Munca-i uriașă se păstrează în prețioase documente de arhivă, ele reprezentând o radiografie obiectivă a problemelor învățământului nostru din perioada respectivă, dar și a multor drame din familiile de la sat, unde copiii nu puteau urma școala din pricina sărăciei.
Tema propusă nu este nici pe departe epuizată. Am dorit să jalonez câteva idei care, dezvoltate, se vor putea constitui într-un material mult mai amplu. Nu pot încheia decât prin a face apel la una dintre cugetările genialului Eminescu în care veți regăsi, cu siguranță, realități zguduitoare ale României de astăzi: „Înaintea negrei străinătăți care împânzește țara cad codrii noștri seculari și, împreună cu ei, toată istoria, tot caracterul nostru. Moartea, descreșterea populației, îndeplinește apoi restul: stârpirea fizică a neamului românesc”. Să nu fie!
de Arhimandrit Mihail Daniiliuc Doxologia
