După cum putem observa, odată cu pronunțarea CJUE în cauza Coman-Hamilton privind dreptul la libera circulație și rezidență pe teritoriul României, în societatea românească au apărut confuzii în ceea ce privește interpretarea noțiunii de căsătorie pe teritoriul țării noastre.
Curții de Justiție a Uniunii Europene i s-a cerut să se pronunțe asupra unei chestiuni reglementate deja de legislația internă. Deosebit de edificatoare în acest sens sunt dispozițiile art. 277 alin. 4 din Codul civil și dispozițiile OUG nr. 102/2005 privind libera circulație pe teritoriul României a cetățenilor statelor membre, care garantau dreptul de ședere al soțului de acelasi sex, neintervenind nicio controversă nouă în ceea ce privește dreptul de rezidență în România al oricărui cetățean din Uniunea Europeană, fiind respectat principiul liberei circulații pe teritoriul țării noastre. În fine, CJUE a interpretat “soți” în ceea ce priveste dreptul acestora la ședere, exact în sensul în care era deja recunoscut în dreptul intern.
Cu toate acestea, deși Decizia din 5 iunie a CJUE statuează exclusiv asupra dreptului de reședință al soțului de acelasi sex, căsătorit pe teritoriul altui stat, cu un cetățean român, ea este interpretată extensiv, peste ceea ce afirmă și chiar subliniază, respectiv suveranitatea dreptului național în această materie.
Între timp, demersul constituțional a trei milioane de români privind lămurirea termenului de „soți” din Constituție prin Referendum rămâne uitat în sertarele Senatului României, urmărindu-se probabil să devină încet, încet, chiar lipsit de obiect și consistență, și acest lucru din cauza avalanșei altor propuneri legislative privind drepturile oricui, mai puțin dreptul poporului român la referendum în cadrul unui demers validat constituțional de către Curtea Constituțională a României încă de acum 2 ani, prin Decizia nr. 580/20 iulie 2016.
Decizia CJUE nu are consecințe asupra Constituției României, ea poate fi aplicată doar in interpretarea legilor organice nationale, de aceea, este imperios necesară definirea constituțională a căsătoriei. De altfel, instanța europeană subliniază fără niciun echivoc, parcă într-o invitație la definirea națională a instituției căsătoriei: Obligația unui stat membru de a recunoaște, exclusiv în scopul acordării unui drept de ședere derivat unui resortisant al unui stat non-UE, o căsătorie homosexuală încheiată într-un alt stat membru conform dreptului acestui stat nu aduce atingere instituției căsătoriei în acest prim stat membru. În special, această obligație nu impune acestui stat membru să prevadă, în dreptul său național, instituția căsătoriei homosexuale. În plus, o asemenea obligație de recunoaștere exclusiv în scopul acordării unui drept de ședere derivat unui resortisant al unui stat non-UE nu aduce atingere identității naționale și nici nu amenință ordinea publică a statului membru în cauză.
de Paula Molnar, Juridice.ro
