Cum a convins Mihai Viteazul pe catolici să zidească biserică ortodoxă în Ardeal
„Când Mihail-vodă, domnul Ungro-Vlahiei, l-a alungat pe Andrei Bathori şi a luat sceptrul Ardealului, a sosit în oraşul de scaun, numit Bălgrad, şi a voit ca să zidească acolo, în oraş, o biserică ortodoxă. Însă preoţii, orăşenii şi toţi boierii, fiind de credinţa latinească (a Papei), nu-i îngăduiau să zidească, zicând că ei sunt de credinţa dreaptă şi de aceea nu doresc să aibă în oraşul lor o biserică de lege străină. Atunci domnitorul le-a spus: “Voi nu sunteţi mărturisitori ai dreptei credinţe, căci nu aveţi harul Sfântului Duh în “biserica” voastră. Noi însă, fiind dreptcredincioşi, avem puterea cea adevărată a harului Sfântului Duh, pe care şi cu fapta suntem gata întotdeauna s-o arătăm, cu ajutorul lui Dumnezeu”.
Dar ei voiau să-şi dovedească dreptatea prin înfruntare de cuvinte şi dispute. Ci el le-a zis: “Nu, nu prin dispute, ci cu fapta vreau s-o dovediţi, altfel vă voi arăta eu, întru încredinţarea tuturor”. Iar ei i-au spus: “Cum să arătăm? Căci nu e cu putinţă să dovedim decât cu cuvântul sfintelor scripturi”. El le-a zis: “În dispute este osteneală fără de capăt, dar noi, fără înfruntări de vorbe, putem uşor să dovedim cu ajutorul lui Dumnezeu. Haideţi, zice, în mijlocul oraşului şi acolo să ni se aducă apă curată, iar arhiereul meu şi preoţii săi o vor sfinţi în văzul tuturor.
Tot aşa vor face şi ai voştri, deosebit, şi, sfinţind-o, o vom pune în “biserica” voastră cea mare, în vase osebite, pe care le vom astupa şi le vom pecetlui cu peceţile noastre, pecetluind şi uşa bisericii pentru 40 de zile. Şi a cui apă va rămâne nestricată, ca şi cum de-abia ar fi fost scoasă din izvor, credinţa aceluia este dreaptă, iar dacă apa cuiva se va strica, credinţa lui este rea. Dacă apa mea va rămâne nestricată, cum nădăjduiesc că mă va ajuta Dumnezeu, voi n-o să vă mai împotriviţi şi o să-mi îngăduiţi să zidesc biserica, iar dacă nu, facă-se voia voastră, n-am s-o zidesc”. Ei au strigat cu toţii într-un glas: “Bine, bine, să fie aşa!”.
Şi, a doua zi dimineaţa, a ieşit domnitorul cu toţi boierii şi curtenii săi în piaţă, cu episcopul şi cu preoţii, slujind litia după obicei, cu cruci, cu lumânări şi candele. Şi, ajungând la locul pregătit, au săvârşit marea sfinţire a apei, rugându-se cu toţii lui Dumnezeu, cu lacrimi şi suspine, să proslăvească dreapta credinţă, iar pe cea rea s-o facă de ruşine. Tot în piaţă, dar deoparte, în faţa tuturor, latinii au sfinţit apa şi au sărat-o. După care, astfel sfinţindu-şi apa, fiecare a turnat apa lui sfinţită în câte un vas osebit, apoi şi-au pus peceţile pe amândouă părţi ale vaselor, le-au dus şi le-au pus în biserica cea mare, au încuiat uşile! Ei le-au pecetluit şi au plecat. În fiecare zi, domnitorul cu episcopul, cu preoţii şi cu toţi dreptcredincioşii, se rugau, postind. Tot aşa au făcut şi latinii.
Şi după ce au trecut 25 de zile, Dumnezeu i-a dat episcopului un semn. El a venit la domnitor şi i-a zis: “Doamne, cheamă-i pe latini şi pe preoţii lor şi nu aştepta ziua a patruzecea, cea hotărâtă. Să mergem la “biserică” şi, desfăcând peceţile, să deschidem uşile. Vei vedea harul lui Dumnezeu, iar robii Lui, care-şi pun cu adevărat nădejdea în El, nu se vor face de ruşine”. Domnitorul, deci, chemându-i pe toţi, precum l-a sfătuit episcopul, a mers la “biserică” şi, deschizând uşile, au intrat cu toţii. Mai întâi, episcopul ortodox, îngenunchind, s-a rugat cu lacrimi la Dumnezeu, zicând: “Doamne, Dumnezeule, Unul în Sfânta Treime slăvit şi preamărit, precum înainte vreme pe dreptul Tău Ilie l-ai auzit vestind cu foc adevărul Tău şi i-ai ruşinat pe cei de rea credinţă, auzi-mă acum şi pe mine, robul Tău nevrednic, dimpreună cu toţi robii Tăi de aici, nu pentru vrednicia noastră, pe care n-o avem, ci pentru slăvirea Numelui Tău sfânt şi pentru întărirea credinţei noastre, care este adevărata credinţă în Tine, arată întreg harul Sfântului Duh în apa aceasta, ca prin nestricăciunea ei să vadă toţi că numai în biserica Ta grecească şi sobornicească de la Răsărit se află credinţa cea adevărată şi harul cel adevărat al Sfântului Duh. Căci Tu eşti singurul Care pe toate le binecuvântezi şi le sfinţeşti, Dumnezeul nostru, şi slavă Ţie îţi înălţăm, Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh, acum şi pururea, şi în vecii vecilor, Amin!”.
Ridicându-se şi cântând: “Doamne, Lumina mea şi Mântuitorul meu, de cine să mă tem” – a rupt pecetea vasului cu apa sfinţită şi, uitându-se la ea, a găsit-o mai curată şi mai limpede decât înainte, cu mirosul neschimbat, ca şi cum ar fi fost luată dintr-un izvor curgător, după care strigat, zicând: “Slavă Ţie, Dumnezeul nostru, Care Ţi-ai plecat urechea la rugăciunile noastre. Slavă Ţie, Care proslăveşti Biserica Ta, Slavă Ţie, Care întăreşti cu slava credinţa cea dreaptă şi nu ne-ai făcut de ruşine în aşteptările noastre”. Şi a zis către toţi: “Veniţi să vedeţi cum a stat această apă atâtea zile, rămânând nestricată datorită harului Sfântului Duh, şi încredinţaţi-vă că adevărată este credinţa noastră ortodoxă”.
Iar latinii, rugându-se şi făcând slujbă după cum le era obiceiul, au rupt pecetea vasului în care se află apa lor şi, cum l-au destupat, toată biserica s-a umplut de duhoare, că s-au înspăimântat toţi latinii şi au strigat cu uimire: “Adevărată este credinţa grecească pe care o ţine domnitorul. Să-şi zidească, deci, biserică în oraşul nostru, căci, fiindcă nu i-am îngăduit, Dumnezeu s-a mâniat pe noi şi ne-a împuţit apa”. Şi astfel, făcuţi de ocară, latinii şi cu preoţii lor s-au împrăştiat cu mare ruşine, iar unii dintre ei s-au convertit la credinţa ortodoxă. Iar domnitorul, cu episcopul său, cu preoţii, cu toţi boierii şi ostaşii săi, plini de bucurie şi fericire, s-au întors la curte, slăvindu-L şi mulţumindu-I lui Dumnezeu pentru minunea ce a fost spre întărirea adevăratei credinţe ortodoxe. În aceeaşi zi a făcut un mare ospăţ pentru întregul oraş şi pentru toată oastea sa.
Toţi locuitorii ţării Ardealului, cu jurământ, s-au arătat bucuroşi să zidească biserica şi să n-o dărâme niciodată. Deci, domnitorul a început îndată zidirea (dar nu în oraş, că nu cumva, o dată cu schimbarea vremurilor, să fie dărâmată, ci lângă oraş, aproape de zidul cetăţii, într-un loc frumos) şi, după ce a zidit-o, a închinat-o şi a mutat episcopia acolo (căci episcopii locuiseră până atunci în alt loc), unde se află şi astăzi, cu bunăvoinţa lui Dumnezeu. L-a pus acolo pe primul episcop al Bălgradului, pe Ioan, bărbat blând, virtuos şi sfânt, care, trăind acolo în mare sfinţenie, s-a învrednicit să capete harul facerii de minuni. După ce a murit, trupul lui a rămas şi până astăzi neputrezit şi bine mirositor, făcând multe minuni pentru cei ce vin cu credinţă la racla lui, întru slăvirea lui Hristos, Dumnezeul nostru, Căruia I se cuvine toată slava, cinstirea şi închinăciunea, dimpreună cu Tatăl Lui Cel fără de început şi cu Preasfântul, Preabunul, de viaţă dătătorul Său Duh Sfânt, acum şi pururea, şi în vecii vecilor, Amin!
Şi cele scrise aici le-am citit într-un letopiseţ muntenesc şi le-am auzit de la mulţi oameni vrednici de crezare, care au văzut cu ochii lor, dar mai ales de la părintele, care pe atunci era vistiernic, iar acum este mare logofăt al ţării Ungro-Vlahiei, şi de la Dragomir, marele pitar al aceleiaşi ţări.”
Sursa: Din cartea Ioan Lupaş (istoric clujean, unul dintre fruntaşii intelectualităţii din Clujul interbelic, n. I. B.), „Istoria bisericească a românilor ardeleni” (1918, Sibiu)
