Acum un secol, pe 9 mai 1918, George Coșbuc se grăbea să pășească pe bolțile Veșniciei, chiar în anul Marii Uniri. A plecat la cer cu sufletul vibrând de speranță că Unirea este aproape. Apucase să preguste bucuria înfăptuirii României Mari, căci deja Basarabia, răpită în 1812, revenise acasă pe 27 martie 1918.
Nu-mi propun să realizez aici o schiță biografică a poetului Coșbuc. Sunt nenumărate lucrări de specialitate dedicate vieții și operei cunoscutului stihuitor. Voi enumera doar câteva crâmpeie din tumultoasa-i existență – căci și el, alături de alți înaintași, a luptat prin cuvânt și faptă pentru înfăptuirea dezideratului de secole al nației române, Unirea.
Născut la începutul toamnei lui 1866 în satul Hordou, astăzi comuna Coșbuc, județul Bistrița-Năsăud, George Coșbuc, cel ce avea să devină remarcabil poet, critic literar și traducător redutabil, era al optulea dintre cei 14 copii ai preotului greco-catolic Sebastian Coșbuc și ai soției sale Maria. Satul natal în care a crescut și a învățat în primii ani de școală i-a rămas în suflet ca un loc plin de basme, visări și bucurii ale vârstei celei neprihănite. Contemporanii spuneau adesea că, mutat la București, poetul, atunci când îi venea dorul de acasă, lăsa totul baltă și lua drumul Năsăudului, pentru a se îmbăta de dulci amintiri. Este interesant de menționat că neamul coșbucenilor avea adânci rădăcini înfipte în viața eclesiastică a Transilvaniei. Părintele Sebastian, tatăl său, făcea parte din a patrusprezecea generație de preoți din familia sa. Cu siguranță, strămoși de-ai lui George Coșbuc au fost slujitori ai sfintelor altare înainte de dramatica dezbinare a Bisericii Ortodoxe din Transilvania, de la începutul secolului al XVIII-lea.
Însemnările biografice despre viața lui Coșbuc amintesc de un copil înzestrat încă din copilărie cu o inteligență sclipitoare și un acut simț al sensibilității spre artă. Se zice că, în clasa a IV-a, junele George avea compuse peste 150 de poezii. Un alt mare dar primit de tânărul Coșbuc a fost acela de a învăța cu ușurință mai multe limbi străine; cunoștea sanscrita, latina, germana, italiana şi engleza. De altfel, la vârsta maturității a realizat mai multe traduceri, confirmând pe deplin calitățile sale de poliglot. Pe la 15 ani a început să publice poezii prin revistele literare din Transilvania, începându-și astfel un drum luminos în poezia românească, câștigându-și pe bună dreptate un loc important între clasicii literaturii noastre. Ca student, dar mai ales după absolvirea Facultății de Litere și Filosofie din Cluj, tânărul poet a început să scrie și publicistică, impresionând prin limbajul curat, cald, dar mai ales prin ideile naționale manifestate în direcția pasiunii către folclor, ca temelie a literaturii culte, dar și către graiul popular – sugerând adesea idealul restabilirii unității culturale a poporului român, trecând granițele impuse politic și militar. Coșbuc vedea în aceasta o primă și esențială etapă în realizarea unității statale a românilor obligați să trăiască despărțiți sub stăpâniri străine. Ideile naționale au început să fie exprimate din ce în ce mai pregnant în scrierile sale după 1890. Cine nu-și amintește poezia Noi vrem pământ, scrisă în 1894! Cu mult curaj și înflăcărat patriotism, poetul își exprimă durerea înstrăinării pământului străbun:
… Voi ce-aveţi îngropat aici? Voi grâu? Dar noi strămoşi şi taţi
Noi mame şi surori şi fraţi!
În lături, venetici!
Pământul nostru-i scump şi sfânt,
Că el ni-e leagăn şi mormânt;
Cu sânge cald l-am apărat,
Şi câte ape l-au udat
Sunt numai lacrimi ce-am vărsat –
Noi vrem pământ!
După 1887, făcând parte din colectivul redacțional al Revistei Tribuna din Sibiu, Coșbuc a încântat pe colegi prin seriozitate, prin entuziasm dar, mai presus de toate, prin iubirea pe care o manifesta pentru ideea de unire cu frații români de peste munți. Ion Slavici, coleg de redacție, a conchis: „Îl avem aici pe Coșbuc, un admirabil băiat de vreo 21 de ani, unul din cele mai distinse capete”.
După 1889, George Coșbuc își începe perioada bucureșteană a vieții sale, continuând să scrie poezii, articole în diferite reviste, ba chiar să traducă opere alese din literatura internațională. Concomitent, i-au fost rânduite mai multe rosturi în viața cultural-științifică a timpului: face parte din colectivul profesorilor asociați care elaborau un manual de școală intitulat Carte românească de citire, redactor la revistele Vatra și Semănătorul, șef al Biroului de control al activității extrașcolare etc. Recunoscându-i-se meritele deosebite, în 1916 este ales membru al Academiei Române. Cele peste 20 de volume de versuri și proză publicate antum, alte zece volume de traduceri, sunt dovada incontestabilă a geniului său creator, iar opera-i scrisă cu filială dragoste pentru tot ce-i curat și românesc s-a adăugat patrimoniului cultural național. Pe lângă activitatea literară și publicistică, George Coșbuc a desfășurat o susținută activitate de luminare a țăranului român, preocupat de a pune în lumină sufletul acestuia credincios și evlavios, darnic și harnic.
Dintre scrierile hărăzite ideii de unitate națională, amintim câteva volume: Războiul nostru pentru neatârnare, București, 1899; Povestea unei coroane de oțel, București, 1899; Din țara Basarabilor, București, 1901; Dintr-ale neamului nostru, București, 1903; Cântece de vitejie, București, 1904.
Nu pot încheia prezentul articol fără a vă îndemna să vă lăsați sufletul să vibreze la citirea altor versuri din creația lui Coșbuc dedicate românilor și românismului.
Patria română, 1908
… Patria ne e pământul
Celor ce suntem în viaţă,
Cei ce ne iubim frăţeşte,
Ne dăm mâna româneşte:
Numai noi cu-acelaşi nume,
Numai noi români pe lume
Toţi de-aceeaşi soartă dată,
Suspinând cu toţi odată
Şi-având toţi o bucurie;
Asta-i patria română.
Şi ea sfânta să ne fie!”
de Arhimandrit Mihail Daniliuc Doxologia
