Arhim. Iustin Miron de la Oașa
Acum, în Anul Centenar, se cuvine să ne gândim mai mult la jertfa înaintașilor, la frații noștri din Basarabia și Bucovina de Nord, la ce am putea face fiecare pentru neam și țară. Având în cuget aceste lucruri, l-am rugat pe Părintele Iustin de la Oașa să ne împărtășească câteva cuvinte despre luarea-aminte la rolul pe care fiecare român îl are atât în propriul său neam, cât și în propria sa luptă duhovnicească. Căci, după spusa Părintelui, unirea cea dintre noi nu va putea dăinui fără să ne aplecăm și asupra unității lăuntrice, fără a păstra ceea ce Regele Ferdinand numea, cu prilejul primei sale vizite la Mănăstirea Putna, „duhul sfintei uniri în inimile noastre”. (R.T.)
– Părinte Iustin, vedem că în zilele noastre se împuţinează dragostea. Ce putem face fiecare dintre noi ca să reînvie duhul dragostei între fraţi?
– Păcatul este realitatea care scade dragostea. Și atunci, dacă vrem să avem mai multă dragoste, trebuie să începem să eliminăm păcatul. Păcatul ne separă de Dumnezeu. Dumnezeu este dragoste. Separarea de El este echivalentă cu separarea de dragoste, cu îndepărtarea de dragoste. Și, de asta, pentru a ne putea apropia din nou de Dumnezeu, de iubirea Lui, trebuie să ne curăţim mai întâi de păcate. Asta înseamnă să intrăm în pocăinţă, să ne asumăm duhul pocăinţei. Ştiţi că Părintelui Teofil îi plăcea tare mult să spună că pocăința înseamnă părăsirea păcatelor. Pocăinţa înseamnă mai mult, nu numai atât, dar înseamnă şi părăsirea păcatelor. Prin pocăinţă părăsim păcatul şi tot prin pocăinţă ne unim cu Dumnezeu, care este dragoste.
– Păcatul este realitatea care scade dragostea. Și atunci, dacă vrem să avem mai multă dragoste, trebuie să începem să eliminăm păcatul. Păcatul ne separă de Dumnezeu. Dumnezeu este dragoste. Separarea de El este echivalentă cu separarea de dragoste, cu îndepărtarea de dragoste. Și, de asta, pentru a ne putea apropia din nou de Dumnezeu, de iubirea Lui, trebuie să ne curăţim mai întâi de păcate. Asta înseamnă să intrăm în pocăinţă, să ne asumăm duhul pocăinţei. Ştiţi că Părintelui Teofil îi plăcea tare mult să spună că pocăința înseamnă părăsirea păcatelor. Pocăinţa înseamnă mai mult, nu numai atât, dar înseamnă şi părăsirea păcatelor. Prin pocăinţă părăsim păcatul şi tot prin pocăinţă ne unim cu Dumnezeu, care este dragoste.
Fiecare virtute pe care o lucrăm, fiecare lucru bun pe care îl facem trebuie să se finalizeze în dragoste, trebuie „să producă”, ca să zic aşa, dragoste. Însă virtutea care înmulțește cel mai mult dragostea, zic Sfinţii Părinţi, este rugăciunea. Deci în primul şi în primul rând să ne rugăm şi, cu cât ne rugăm mai mult, cu atât avansăm mai mult în iubire.
„Pentru noi nu există vrăjmaşi”
– Vorbiţi de iubire. Să ne oprim puţin la iubirea pentru vrăjmaşi, atât de greu de împlinit…
– Este un lucru foarte greu, este vârful să-l iubeşti pe vrăjmaş. E uşor de zis „să-ţi iubeşti vrăjmaşii”, dar e deja foarte mult să-i iubeşti și pe cei care te iubesc. Adică e foarte greu să iubeşti în general, să iubeşti cu adevărat, dar să ajungi să-i iubeşti şi pe vrăjmaşi… Se începe tot cu rugăciunea pentru ei şi pentru noi. Sunt niște trepte până la vârful acesta.
– Este un lucru foarte greu, este vârful să-l iubeşti pe vrăjmaş. E uşor de zis „să-ţi iubeşti vrăjmaşii”, dar e deja foarte mult să-i iubeşti și pe cei care te iubesc. Adică e foarte greu să iubeşti în general, să iubeşti cu adevărat, dar să ajungi să-i iubeşti şi pe vrăjmaşi… Se începe tot cu rugăciunea pentru ei şi pentru noi. Sunt niște trepte până la vârful acesta.
Mai întâi, nu trebuie să îi ai ca vrăjmaşi. Prin credinţă, noi putem să întoarcem totul în favoarea noastră. Dacă la modul exterior sunt lucruri care ne sunt dăunătoare, duhovniceşte noi putem să le întoarcem în favoarea noastră. Adică, dacă este cineva care ne face rău, noi să ne rugăm pentru el, să punem vina pe noi şi să spunem că noi suntem de vină pentru ceea ce ni se întâmplă.
După cum spunea Sfântul Apostol Pavel, primul lucru pe care trebuie să-l avem în vedere atunci când avem vrăjmaşi, când cineva e împotriva noastră, este să luăm aminte la noi înşine. Trebuie să iei aminte la tine, să te întorci către tine şi, prin credinţă, să întorci acel demers al lui în favoarea ta. Ei, atunci, de fapt, nu mai ai vrăjmaş. Iubirea faţă de cei care îţi sunt vrăjmaşi este mult mai la îndemână. Îţi este mult mai uşor să ţii la cineva atunci când tu te consideri vinovat pe tine. Este o greşeală de principiu dacă fixezi răul în afară, dacă zici că celălalt e vinovat pentru ceea ce ţi se întâmplă ţie. Nu, eu şi numai eu sunt de vină pentru ceea ce mi se întâmplă; sau e pentru păcatele mele, știe Dumnezeu.
După cum spunea Sfântul Apostol Pavel, primul lucru pe care trebuie să-l avem în vedere atunci când avem vrăjmaşi, când cineva e împotriva noastră, este să luăm aminte la noi înşine. Trebuie să iei aminte la tine, să te întorci către tine şi, prin credinţă, să întorci acel demers al lui în favoarea ta. Ei, atunci, de fapt, nu mai ai vrăjmaş. Iubirea faţă de cei care îţi sunt vrăjmaşi este mult mai la îndemână. Îţi este mult mai uşor să ţii la cineva atunci când tu te consideri vinovat pe tine. Este o greşeală de principiu dacă fixezi răul în afară, dacă zici că celălalt e vinovat pentru ceea ce ţi se întâmplă ţie. Nu, eu şi numai eu sunt de vină pentru ceea ce mi se întâmplă; sau e pentru păcatele mele, știe Dumnezeu.
Trebuie să ajungem la starea în care, de fapt, nu avem vrăjmaşi. Pentru noi nu există vrăjmaşi, toţi sunt fraţii noştri, şi toate demersurile lor negative în raport cu noi sunt pozitive în planul mântuirii. Iar dacă totuşi cineva sau ceva ne face rău, este pentru că nu am ştiut să ne raportăm corespunzător la situaţia respectivă.
Deci cauzele sunt interioare. Însă trebuie să înaităm treptat, cu ajutorul duhovnicului. Viaţa duhovnicească se uceniceşte şi, în relaţia cu duhovnicul, vei vedea până unde poţi tu să mergi.
– Aţi vorbit la început despre pocăinţă. Credeţi că ar trebui să facem pocăinţă şi pentru păcatele aproapelui?
– Bineînţeles că da, pentru că suntem responsabili şi pentru asta! Cum spunea Părintele Teofil, cel mai important om este omul de lângă tine. Ei, dacă omul ăla de lângă tine are nevoie de pocăinţă, nu-i de ajuns să-i spui tu lui „Pocăieşte-te!” şi să-i dai sfaturi. Poți să-i dai mai mult, adică să faci tu pocăinţă pentru el. Dacă ţi-e greu, poate mai corect este să faci pocăinţă pentru tine, cumva, cu gândul la el.
Nu poţi să depăşeşti ceva exterior, decât dacă îţi devine interior. Spun Sfinţii Părinţi că ce nu e asumat nu poate fi mântuit. Vrei să-l mântuieşti pe fratele tău de o situaţie? Trebuie să ţi-l asumi şi pe el, ca frate, şi situaţia lui: să ţi-o asumi, să fie a ta, să o transferi înăuntrul tău – și asta iubindu-l, pentru că doar prin iubire se poate face transferul unei realităţi din exterior în interior. Atunci, odată situația asumată, o poţi depăşi.
Eu nu pot să depăşesc sau să înving decât răul care este înlăuntrul meu, nu pot depăşi un rău exterior. Dacă totuşi vreau, atunci trebuie să mi-l asum.
– Bineînţeles că da, pentru că suntem responsabili şi pentru asta! Cum spunea Părintele Teofil, cel mai important om este omul de lângă tine. Ei, dacă omul ăla de lângă tine are nevoie de pocăinţă, nu-i de ajuns să-i spui tu lui „Pocăieşte-te!” şi să-i dai sfaturi. Poți să-i dai mai mult, adică să faci tu pocăinţă pentru el. Dacă ţi-e greu, poate mai corect este să faci pocăinţă pentru tine, cumva, cu gândul la el.
Nu poţi să depăşeşti ceva exterior, decât dacă îţi devine interior. Spun Sfinţii Părinţi că ce nu e asumat nu poate fi mântuit. Vrei să-l mântuieşti pe fratele tău de o situaţie? Trebuie să ţi-l asumi şi pe el, ca frate, şi situaţia lui: să ţi-o asumi, să fie a ta, să o transferi înăuntrul tău – și asta iubindu-l, pentru că doar prin iubire se poate face transferul unei realităţi din exterior în interior. Atunci, odată situația asumată, o poţi depăşi.
Eu nu pot să depăşesc sau să înving decât răul care este înlăuntrul meu, nu pot depăşi un rău exterior. Dacă totuşi vreau, atunci trebuie să mi-l asum.
„Aşa se loveşte, în special în Biserică”
– Aţi putea să faceţi o radiografie a neamului nostru, cu bune şi cu rele?
– Referitor la neamul nostru, îmi amintesc de un cuvânt al lui Vulcănescu, care zicea că noi, românii, nu facem ceva că „se poate”, ci facem că „nu se mai poate” – şi acesta este un defect. Când s-a putut, n-am făcut. Acum, când am ajuns că nu se mai poate, acum vrem să facem.
Am observat că, în plan organizatoric şi al unităţii, am stat prost întotdeauna. Herodot spunea, cu 500 de ani înainte de Hristos, că dacii sunt cei mai viteji și mai drepţi dintre traci, iar despre traci zicea că, dacă ar fi uniţi, ar fi cel mai puternic popor din lume. Dar tot el spunea în continuare: „Dar ei niciodată nu vor putea fi uniţi sub un singur rege tracic, de aceea vor fi de-a pururi slabi”. Şi s-au confirmat aceste lucruri. Pe fond, asta am văzut, că nu am fost uniţi, nu suntem uniţi nici acum şi nu suntem nici organizaţi. Vedeţi zona politică, partea de organizare şi de conducere a poporului…
– Referitor la neamul nostru, îmi amintesc de un cuvânt al lui Vulcănescu, care zicea că noi, românii, nu facem ceva că „se poate”, ci facem că „nu se mai poate” – şi acesta este un defect. Când s-a putut, n-am făcut. Acum, când am ajuns că nu se mai poate, acum vrem să facem.
Am observat că, în plan organizatoric şi al unităţii, am stat prost întotdeauna. Herodot spunea, cu 500 de ani înainte de Hristos, că dacii sunt cei mai viteji și mai drepţi dintre traci, iar despre traci zicea că, dacă ar fi uniţi, ar fi cel mai puternic popor din lume. Dar tot el spunea în continuare: „Dar ei niciodată nu vor putea fi uniţi sub un singur rege tracic, de aceea vor fi de-a pururi slabi”. Şi s-au confirmat aceste lucruri. Pe fond, asta am văzut, că nu am fost uniţi, nu suntem uniţi nici acum şi nu suntem nici organizaţi. Vedeţi zona politică, partea de organizare şi de conducere a poporului…
Ce avem noi ca puncte tari? Credinţa noastră. Înclinaţia noastră spre credinţă este, cred, calitatea noastră cea mai mare. Deși încet, încet, suntem şi noi goliţi de putere de către alte forţe, externe, dar avem înclinaţia aceasta spre cele sfinte. Nu am fost centraţi pe structuri mari, de asta am şi rezistat în faţa popoarelor migratoare, pentru că nu ne-am întemeiat pe chestiuni mari, exterioare (armată, organizare), ci mai mult pe familie, pe relaţia noastră cu Dumnezeu.
Vedeţi că de asta au venit slavii şi i-au slavizat pe toţi, numai pe noi nu. De ce? Pentru că nu aveam nişte structuri pe care ei să le dărâme. Noi aveam relaţia noastră cu Dumnezeu şi cu familia. Acum sita este mult mai deasă şi e lovită familia din plin, din plin… Mă bucur că aveţi numele acesta de „Familia Ortodoxă” – foarte, foarte sugestiv.
– Da, din păcate, familia e lovită cel mai mult. De ce se întâmplă acest lucru?
– Pentru că asta a mai rămas şi asta a ţinut. Şi la noi, poate şi în alte părţi, a fost lovită familia. În primul rând femeia e lovită, e scoasă în faţă, „emancipată” şi distrusă. Şi automat atunci pică şi copiii, şi familia. Dar și tinerii, care sunt luaţi cumva separat. E foarte deasă sita acum, nu mai e cum a fost în istorie, cândva, când familia scăpa. Acum nu mai scapă. Asta pentru că popoarele nu au încetat să se cucerească unele pe altele, deși sunt alte forme de cucerire acum.
– Pentru că asta a mai rămas şi asta a ţinut. Şi la noi, poate şi în alte părţi, a fost lovită familia. În primul rând femeia e lovită, e scoasă în faţă, „emancipată” şi distrusă. Şi automat atunci pică şi copiii, şi familia. Dar și tinerii, care sunt luaţi cumva separat. E foarte deasă sita acum, nu mai e cum a fost în istorie, cândva, când familia scăpa. Acum nu mai scapă. Asta pentru că popoarele nu au încetat să se cucerească unele pe altele, deși sunt alte forme de cucerire acum.
Mereu am fost, cumva, într-o formă de vasalitate: ba a fost Imperiul Otoman peste noi şi-a trebuit să plătim biruri, ba în Ardeal alţii peste noi, şi tot aşa… Acum e altă formă, Comunitatea Europeană – formă modernă, dar tot de stăpânire, tot de dominare, nu faci ce vrei. Ca să-i poţi stăpâni pe oameni, ca să-i poţi controla, ca să-i poţi manevra trebuie să le distrugi sistemele valorice.
În mare, aşa se loveşte, în special în Biserică, în sistemul ei de valori, şi după aceea în familie. Și, dacă-i dezbini până la individ, atunci mult mai uşor poţi să-i controlezi.
În mare, aşa se loveşte, în special în Biserică, în sistemul ei de valori, şi după aceea în familie. Și, dacă-i dezbini până la individ, atunci mult mai uşor poţi să-i controlezi.
„Doar prin credinţă poţi să fii unit înlăuntrul tău”
– De ce se spune că dezbinarea e cel mai mare defect al românilor?
– Dezbinarea este o realitate foarte gravă pentru orice popor, dar este aşa pentru că noi nu am reuşit în planul unităţii decât foarte puţin şi, atât cât am reuşit, am reuşit acasă, în familie şi în Biserică. Fără credinţă, noi, românii, nu putem – nu mai suntem români, ne pierdem cu totul. Noi nu avem o morală laică, ci doar una religioasă, bisericească. A picat asta? A picat tot, pentru că societatea nu are o morală laică, cum au, spre exemplu, nemţii. Ei au valorile lor morale laice, nu religioase, prin care se ţin. Noi nu avem asta.
– Dezbinarea este o realitate foarte gravă pentru orice popor, dar este aşa pentru că noi nu am reuşit în planul unităţii decât foarte puţin şi, atât cât am reuşit, am reuşit acasă, în familie şi în Biserică. Fără credinţă, noi, românii, nu putem – nu mai suntem români, ne pierdem cu totul. Noi nu avem o morală laică, ci doar una religioasă, bisericească. A picat asta? A picat tot, pentru că societatea nu are o morală laică, cum au, spre exemplu, nemţii. Ei au valorile lor morale laice, nu religioase, prin care se ţin. Noi nu avem asta.
– Poate fi privită dezbinarea dintre noi ca o reflectare a dezbinării noastre lăuntrice?
– Bineînţeles, bineînţeles! Dezbinarea lăuntrică şi dezbinarea exterioară se condiţionează una pe alta, se cresc una pe alta, îşi transmit putere una alteia. Aici trebuie neapărat credinţă. Fără credinţă nu putem să avem o unitate lăuntrică şi, dacă o avem, e destul de superficială. Doar prin credinţă poţi să ajungi să fii unit înlăuntrul tău. Este tot mai greu acum să ajungi să te întâlneşti cu tine, să ajungi la tine, să te vezi pe tine.
– Bineînţeles, bineînţeles! Dezbinarea lăuntrică şi dezbinarea exterioară se condiţionează una pe alta, se cresc una pe alta, îşi transmit putere una alteia. Aici trebuie neapărat credinţă. Fără credinţă nu putem să avem o unitate lăuntrică şi, dacă o avem, e destul de superficială. Doar prin credinţă poţi să ajungi să fii unit înlăuntrul tău. Este tot mai greu acum să ajungi să te întâlneşti cu tine, să ajungi la tine, să te vezi pe tine.
E foarte important să citim, spre exemplu, Vieţile Sfinţilor, dar mi se pare şi mai important să îţi „citeşti” viaţa ta. În fiecare zi, dacă ai putea, să stai să-ţi faci o analiză duhovnicească a vieţii tale din ziua respectivă, adică să-ţi „citeşti” viaţa din ziua aceea, cum ai făcut şi ce ai făcut – bineînţeles, şi cu o atitudine de pocăinţă, de asumare a lucrurilor negative, cu hotărârea de-a nu le mai săvârși. Prin lucrarea duhovnicească începem să lucrăm la unitatea noastră lăuntrică, care automat se va vedea şi în afară.
Dar şi unitatea din afară vine spre interior. Adică dacă ești într-o familie foarte unită, dacă ești într-un neam foarte unit, asta te influenţează şi pe tine, îţi influenţează unitatea ta lăuntrică. Foarte-foarte important este să lucrăm cât mai mult la interiorul nostru.
Uite, spre exemplu: vreau eu să-mi duc părinţii la biserică, sau pe prieteni, dar ei nu vin, nu mă ascultă. Nu-i pot duce la modul exterior, dar îi pot duce la modul interior, lăuntric. Mă duc cu ei în inima mea şi-i pun acolo, în faţa lui Dumnezeu, şi-i prezint lui Dumnezeu. Cumva Îi fac cunoştinţă lui Dumnezeu cu ai mei, deşi El ne cunoaşte pe toţi. Ei, în modul acesta eu lucrez relaţia în interior. Zic Sfinţii că e mai mare lucru să-I spui lui Dumnezeu despre cineva, decât să-i spui cuiva despre Dumnezeu.
Poate că la nivel exterior unitatea, în lucrarea ei, are diferite obstrucţionări, și asta pentru că oamenii sunt liberi: acceptă, nu acceptă, vor, nu vor şi aşa mai departe – ai limite acolo, eşti restricţionat în exterior. Dar în interior eşti fără limite: poţi să te uneşti cu ei, să-i iubeşti la infinit, nu ai limite aici. În interior nu ne opreşte nimeni să lucrăm relaţia bună cu Dumnezeu şi unitatea cu Dumnezeu.
Cum au făcut-o şi în închisorile comuniste: da, la modul exterior nu erau liberi, dar în interior nu au putut să îi oprească. Nu te poate opri nimeni să te uneşti înlăuntrul tău cu Dumnezeu şi cu neamul tău – şi cu toată omenirea, până la urmă.
(…)
