„Atât cât sunt în lume, Lumină a lumii sunt”. Vindecarea orbului din naştere – Gând de Duminică

„Atât cât sunt în lume, Lumină a lumii sunt”

Cu femeia din Samaria, Hristos ne-a învăţat ca, închinându-ne Tatălui ceresc, s-o facem în Duh şi Adevăr, pentru că „Duh este Domnul şi cei ce i se închină trebuie să i se închine în Duh şi Adevăr”. Când, femeia, care a devenit sfânta Fotini, i-a spus că ştie de venirea lui „Mesia care se cheamă Hristos şi care va vesti toate”, Iisus i-a spus „Eu sunt”. Pe Moise, Dumnezeu Tatăl l-a încredinţat : „Eu sunt cel ce sunt” existenţa în plenitudinea ei esenţială. Hristos spune „Eu sunt”, prezentul mereu alături în concretitudinea lui, Dumnezeu Cel întrupat anume ca omul să se poată îndumnezei. Cele două Legăminte sunt părţi ale unui singur tot înţeles ca atare în închinarea „în Duh şi Adevăr”. Femeia samarineană a intuit Adevărul şi aplecat spre ai săi care au crezut-o şi, mai mult, L-au rugat pe Hristos să rămână încă două zile şi a primit, dăruindu-le din învăţătura Lui o apă vie. Au crezut, dar nu i s-au închinat, continuând să rămână fidelii Legământului Vechi. Apoi, fariseii, neobosiţi în stăruinţa de a-L „prinde” în cuvânt, au adus o femeie adulteră care, după Lege, trebuia lapidată. Ca şi de alte rânduri, ei singuri s-au prins în vicleşugul lor când Mântuitorul le-a spus: „Cel ce este nevinovat, să arunce primul cu piatra.” Rând pe rând pârâşii s-au retras şi,rămânând singur cu femeia, Hristos i-a spus că şi El o iartă sfătuind-o să nu mai păcătuiască.

Cum fariseii tot discutau căutând nod în papură, Hristos aproape că s-a văzut nevoit să mărturisească: „Voi sunteţi din cele de jos; Eu sunt din cele de sus. Voi sunteţi din lumea aceasta; Eu nu sunt din lumea aceasta. V-am spus deci că veţi muri în păcatele voastre. Căci dacă nu credeţi că Eu sunt, veţi muri în păcatele voastre”. Tulburarea a crescut şi fariseii orbiţi de trufie murmurau într-una iar Hristos le-a explicat că tot cel ce rămâne în cuvântul Său va cunoaşte Adevărul care îi va face liberi. Mânia fariseilor nu mai avea margini şi l-au invocat pe Avraam, susţinând că sunt liberi într-o înţelegere ciuntită de mărirea lor deşartă. Nu puteau şi nu pot fi liberi pentru că, Mântuitorul spune şi spre folosul nostru: „oricine săvârşeşte păcatul este rob păcatului”şi robul rămâne în „casă” într-un loc determinat, pe când Fiul, depăşind locul, rămâne în veac. „Adevărat, adevărat zic vouă: dacă cineva va păzi cuvântul Meu, nu va gusta moartea în veac”. Poticniţi în propria lor inimă împietrită, fariseii, apărători ai credinţei strămoşeşti dar încremeniţi în literă, şi-au ieşit din fire peste măsură şi L-au prigonit aruncând cu pietre. Este în aceasta o logica rea, pervertită spre păcat,pornirea de a ucide adevărul, crezând în „ştiinţa” lor vinovată că, astfel îşi pierde puterea iar ei pot să rămână liniştiţi, nemişcaţi în vana lor„supremaţie”. Câţi dintre noi, cei de astăzi nu aruncăm cu piatra vorbelor de ocară în semenii care greşesc sau care, pur şi simplu, nu ne împărtăşesc concepţiile sau atitudinile? Cele ce urmează arată puterea credinţei celei drepte care face ca orbul să vadă iar cei ce cred că „văd” să se cufunde în întunericul propriilor fărădelegi. Despre asemenea oameni scris David că: „se laudă păcătosul cu poftele lui şi cel ce face fărădelege pe sine se binecuvântează”. Orbirea minţii este cu mult mai nocivă decât lipsa de vedere a ochilor, că atunci când sârguinţa nu e spre îndreptarea vieţii, duce omul spre căile rătăcirii. Calea dreaptă este una singură – Hristos spune „Eu sunt Calea” – însă cele ale rătăcirii sunt nenumărate şi anulează libertatea omului împingându-l spre disoluţie, derizoriul, absurd.

Lucrările Domnului

Pornind pe cale împreună cu ucenicii, au întâlnit un orb din naştere pe lângă care mulţi or fi trecut fără să-l bage în seamă. Hristos nu a făcut astfel, ci s-a oprit în dreptul lui, cercetându-l. Curioşi, ucenicii L-au întrebat dacă întunericul în care trăia se datora păcatelor făcute de el sau părinţii lui. Răspunsul este uluitor: „Nici el nu a păcătuit, nici părinţii lui, ci ca să arate în el lucrările lui Dumnezeu”. E o ipostază nemaiîntâlnită: cum să se arate lucrarea lui Dumnezeu într-un om orb din naştere? Dar, ştiind că pe toate Domnul cu „înţelepciune le-a făcut” , vom vedea cum minunea se înscrie iconomia acestei lucrări, astfel încât prin vindecarea unui om, Hristos dăruieşte un leac pentru toată orbirea. A făcut-o ca „Lumină a lumii” cum mărturisim la Sfânta Liturghie: „Am văzut lumina cea adevărată. Am văzut Duhul cel ceresc. Am aflat credinţa cea adevărată a nedespărţitei, sfintei Treimi închinându-ne. Că aceasta ne-a mântuit pe noi”. Este Lumina în care vedem lumină şi pe care întunericul nu o poate acoperi cum o face cu oricare alta pentru că este din Lumina începătoare: „Şi a zis Dumnezeu să fie lumină. Şi a văzut Dumnezeu că este bună lumina şi a despărţit lumina de întuneric.” În această Lumină, omul poate vedea lumina vieţii sale spre înveşnicire, îndepărtându-se de întuneric unde se ascund nebănuite pietre de poticnire. Să ne amintim că Iuda a ieşit din întuneric şi a preschimbat sărutul păcii în cel al trădării Mântuitorului şi i-a fost propria-i pierzanie. L-a dat pe Hristos –Omul spre moarte, dar ca Dumnezeu, El a înviat biruind moartea cum Lumina biruieşte întunericul.

Aici se vede limpede înţelepciunea cu care Domnul a făcut toate în cer şi pe pământ în credinţa insuflată celui născut orb ca o cale către desăvârşire pe care să mergem dimpreună. Creaţia a fost „bună foarte” dintru început şi atât de deplină încât cuprinde şi posibilitatea de a o recupera in integrum din orice ipostază. Astfel, vindecarea unui om se desăvârşeşte în consecinţele binefăcătoare asupra tuturor, îndemnând la dreaptă credinţă spre cunoaştere şi recunoaştere, la închinare ca expresie a evlaviei, şi hotărârea de a-L urma prin lucrarea poruncii iubirii care luminează calea vieţii. „Lumina lumii” este Iubire – Dumnezeu este Iubire – iar Hristos, Fiul lui Dumnezeu Celui Viu vrea ca „tot omul să se mântuiască şi la cunoştinţa adevărului să vină”. O presimţea David când scria că „ziua zilei spune cuvânt şi noaptea, nopţii vesteşte ştiinţă”, cunoaştere şi făptuire. Parafrazându-l pe Kant, am spune că fără făptuire, cunoaşterea este oarbă , iar fapta fără cunoaştere este goală. Pe tot parcursul acestei lucrări dumnezeiești , orbul nu a rostit un cuvânt, a făcut supus ceea ce a spus Hristos într-o ascultare pilduitoare, demnă de a fi urmată. Credinţa avea a-i fi confirmată. Când totul a fost plinit, şi-a mărturisit-o şi i s-a închinat lui Hristos, găsind până şi tăria de a-i înfrunta pe farisei. E şi spre întărirea noastră întru credinţă fiindcă anume a luat salivă ca să se vadă că nu apa Siloanului l-a vindecat pe nevăzător. Este o recompunere a facerii omului din pământ iar redarea vederii apare ca întruparea Cuvântului dintru început care a luminat lumea. Trimiterea la apa Siloanului arată că orbul a primit mai mult decât vederea trupească şi dacă amintim că Hristos este şi arhiereu intuim taina botezului. Sf. Ambrozie cheamă la botez ca să poţi spune „am fost orb şi acum văd”, „noaptea este pe sfârşite, ziua este aproape”. Pentru Sf. Efrem Sirul la împărtăşanie, „nu apa pocăinţei ne curăţeşte, ci rostirea numelui Sfintei Treimi ne dă mântuirea”.

Orbirea celor care văd

În vindecarea orbului transpare vindecarea întregii umanităţi de îndoială, care ca odinioară pe Petru face să ne scufundăm în valurile întâmplărilor. Îndoiala şi-a făcut sălaş în inima omului de când vrăjmaşul i-a zis lui Adam „oare” referindu-se la singura poruncă dată de Dumnezeu – de a nu mânca din pomul cunoaşterii binelui şi al răului că, atunci, vor muri. Şi azi nu puţini sunt cei care se îndoiesc de lucrarea Domnului, nu cred, aşa cum nu le venea a crede nici vecinilor orbului care se întrebau contrariaţi: „Nu acesta este cel care stătea şi cerşea?” Iar s-a auzit rumoare printre ei şi el le-a răspuns: „Eu sunt”. Cât de minunat e Domnul îl lucrările sale şi bunătatea Sa nu are hotar încât acoperă cu egală măsură şi pe acest cerşetor căruia i-a dăruit vederea. Domnul nu caută „la faţa omului”, la funcţia sau avutul său, El îl vrea pe om asemenea Lui, moştenitor al vieţii celei veşnice. Pentru Iubitorul de oameni hotărâtor este „a fi” iar „a avea” un derivat al cărui importanţă se raportează la pământ sau cer. Averile pământeşti sunt trecătoare „moliile le rod” şi oricând hoţul le poate fura. Fariseii din toate timpurile pot lua aminte că Hristos nu i-a aruncat un ban ca să-şi arate milostivirea, ci anume i-a dăruit vederea ca să poată fi asemenea celorlalţi şi împreună vieţuitor cu ei. Dacă nu ar fi recunoscut ei, ar fi făcut-o tina pe care o mai avea pe faţa când a plecat spre apa Siloanului.

Mai spune Hristos că trebuie să facă „lucrările Tatălui cât este ziuă,căci vine noaptea când nimeni nu poate să lucreze”, aşa cum făcea bietul orb din naştere. A mai adăugat: „Atât cât sunt în lume, Lumină a lumii sunt”, acea Lumină care „luminează pe tot omul în lume”. Cum nu a fost crezut, a repetat cum Hristos, a făcut tină cu care a uns ochii orbului din naştere iar lui i s-au „deschis ochii”. Rumoarea a crescut între cei prezenţi care nu auziseră ca cineva vreodată să redea vederea unui orb. A zis hotărât „eu sunt”, recunoscându-şi noua identitate de om reintrat în normalitate. Întrebarea ce urmează este cum nu se poate mai firească: Cum ţi s-au deschis ochii?” Cum orbul doar auzise că omul care l-a vindecat era Iisus, a povestit pe îndelete cum a scuipat în tină, a uns ochii şi şi-a spus să meargă şi să se spele şi, întorcându-se, a văzut. Minune a fost şi că primul om pe care l-a văzut a fost Hristos, fără să ştie că El era tămăduitorul. Adevărat „scandal pentru raţiune”, minunea nu poate fi explicată, fiind lucrare a lui Dumnezeu ce poate recupera toată existenţa în orizontul Luminii se făptuieşte prin ascultarea omului. Singur Domnul face „toate câte vrea în cer şi pe pământ” dar lucrările Sale nu pot fi cuprinsă de raţiunea omului, ele „se arată”, se fac văzute pentru a vedea calea pe care şi noi s-o putem urma. Spune Sf. Talasie că Dumnezeu a dat tuturor lumina dar cei ce nu ascultă de El se întunecă pe ei înşişi şi orbul din naştere a dat ascultare în lumina pe care o avea în interior. Aşa se face că, văzându-l, oamenii au început să se întrebe dacă este el sau altcineva, şi primind confirmarea, l-au întrebat cum i s-au deschis ochii iar el a repetat. „Omul care se numeşte Iisus, a făcut tină şi a uns ochii mei şi mi-a zis: Mergi la scăldătoarea Siloanului şi te spală. Deci, ducându-mă şi spălându-mă am văzut.” Întrebarea ce urmează este bizară şi pare inutilă – cum să întrebi un om care abia acum a început să vadă unde este tămăduitorul? El auzise doar că se numea Iisus, nu-L văzuse, un prilej excelent pentru farisei să nu-l ia în seamă şi să decreteze fără nici un temei decât cel al urii ce a lăsat răutăţii din inima lor cale liberă. Cum pe deasupra era şi zi de sâmbătă, mai marii au dat verdictul: „ Acest om nu este de la Dumnezeu”. Nu ne miră, dar tocmai aceste cuvinte arată cât de orbi sunt cei care de voia lor s-au îndepărtat de Dumnezeu cel adevărat, pentru că orb este cu adevărat cel ce se depărtează de Dumnezeu.

„Crezi tu în Fiul lui Dumnezeu?”

Orbul din naştere, umilul care cerşea la margine de drum se transformă căci a dobândit nu doar vederea fizică ci şi aceea a duhului care l-a preschimbat într-un mărturisitor dârz al Mântuitorului. Sf. Augustin consemnează metanoia: „Vedeţi cum a devenit el un vestitor al harului. Vedeţi cum propovăduieşte Evanghelia. Vedeţi cum, odată ce-i este dăruită vederea, el devine martor. Acel orb mărturisea şi cei necredincioşi erau tulburaţi în inimile lor pentru nu aveau în inimile lor ceea ce vedeau în el.” Ei rămăseseră în întunericul minţii, indistinctul vederii înceţoşate de himera trufiei, în afara oricărui înţeles, legaţi doar de ura care îi oprea să înţeleagă cuvintele lui David: „Ziua zilei spune cuvânt şi noaptea nopţii vesteşte ştiinţă”, cunoaştere şi făptuire. O spune deschis fostul orb care a înţeles minunea: „Că voi nu ştiţi de unde este şi El mi-a deschis ochii. Şi noi ştim că Dumnezeu nu-i ascultă pe păcătoşi, dar dacă este cineva cinstitor de Dumnezeu, şi face voia Lui, pe acela îl ascultă. Din veac nu s-a auzit să fi deschis cineva ochii unui orb din naştere. De n-ar fi acesta de la Dumnezeu, n-ar putea să facă nimic.” Răspunsul fariseilor celor trăitori în minciună este tipic pentru cei care vor să-şi ascundă ura şi minciuna, învăluindu-le stângaci în straiele corectitudinii: „În păcate te-ai născut şi tu ne înveţi pe noi? Şi l-au dat afară”. Gestul este paradigmatic pentru toţi cei se cred că autoritatea funcţiei suplineşte autoritatea personalităţii şi deloc întâmplător Jung să vorbea de criza de autoritate ca generatoare a crizei contemporane. Domnia autoritară a celor fără o reală autoritate generează neînţelegeri şi conflicte de toate felurile.

Hristos auzise cum l-au izgonit pe bietul om şi întâmpinându-l i-a spus ca unui apropiat: „Crezi tu în Fiul lui Dumnezeu?” Răspuns-a omul: „Dar cine este, Doamne, ca să cred în El?” Răspuns-a Iisus: „L-ai şi văzut. Şi Cel ce vorbeşte cu tine, acela este.” Mărturisirea credinţei – “Cred Doamne” – este urmată de închinare, recunoaştere şi recunoştinţă: recunoaştere mai întâi pentru că de cunoscut, l-a cunoscut după glasul care l-a întrebat, recunoştinţă apoi în faţa Fiului lui Dumnezeu, întrupat în om, anume ca omul „să se mântuiască şi la cunoştinţa Adevărului să vină.” Sf. Vasile cel Mare scrie: „Închinarea urmează credinţei, şi credinţa este confirmată de putere. Dar dacă spui că cei credincioşi ştiu, ei ştiu ceea ce ei cred; şi viceversa, ei cred din ceea ce ştiu. Noi ştim pe Dumnezeu din puterea Lui. Noi de aceea credem în El, pe care-L ştim, şi ne închinăm Lui, în Care credem.” Acestei închinări îi urmează ascultarea făptuitoare a Iubirii fără de care riscăm să ne asemănăm fariseilor, să convertim creştinismul într-o ideologie printre altele, pustiindu-l şi deschizând cale secularizării. Abia făcând cele spuse de Mântuitorul vedem cum să facem voia Lui Dumnezeu cum spunem în rugăciunea împărătească: „Facă-se voia Ta, precum în cer aşa şi pe pământ”. Cu credinţa moştenită din străbuni, să înţelegem trecutul, să cercetăm prezentul ca să scrutăm viitorul ca unii care cred şi se închină lui Dumnezeu cel Unul în Treime .

de Elena Solunca Moise Ziaristi Online