Actul proclamării Regatului României

Există multe acte celebre ale istoriei noastre naționale, dintre care cel mai cunoscut pare a fi actul Unirii Basarabiei “cu patria mamă România”, dar acesta este departe de a fi și cel mai impresionant. Multe dintre aceste acte constau într-o simplă filă, astăzi îngalbenită de timp, dactilografiată sau scrisă de mână și semnată de șeful statului de la acea dată.

Există, totuși, un act care s-a dorit a rămâne în conștiința națională ca fiind diferit atât prin importanță, cât și prin aspectul sau grandios. Este vorba de actul “Proclamării Regatului”, un act menit a lăsa privitorul cu gura căscată.

Când vorbim de “măreția unui document” nu ne gândim nici o clipă că documentul cu pricina poate a fi “mare” la propriu, dar acest act are 68 cm pe 53 cm.

Actul Proclamării Regatului de la 1881 este un act cu adevărat frumos, nu doar că este viu colorat, dar pe margini e ornat cu cele mai importante evenimente ale istoriei poporului român.

Proclamarea regatului a urmat unui șir lung de evenimente, care a început odată cu Unirea Principatelor Române din 1859.

Ideea proclamări regatului a apărut imediat după proclamarea independenței, deoarece recunoașterea independenței de către Marile Puteri apărea ca o condițiesine qua non pentru înfăptuirea regatului. [1]

După obținerea Independenței, promisă de Carol I la urcarea sa pe tron, [2] și recunoașterea internațională a acesteia (la Congresul de la Berlin), următorul pas firesc era proclamarea Regatului. Această proclamare avea pentru România un triplu interes:

• consolidarea poziției monarhiei pe plan intern
• stimularea luptei românilor pentru desăvarșirea idealului național
• asigurarea prestigiului țării pe plan extern [3]

Lucrurile s-au întâmplat astfel:

În urma unor discuții avute pe marginea proclamări regatului (ce se dorea proclamat cu ocazia zilei de naștere a suveranului – 10 aprilie [4]), Titu Maiorescu îi acuză, la 13 martie 1881, pe liberali că „în fundul sufletului lor sunt republicani”. Aceștia, pentru a nu se lăsa mai prejos și a dovedi netemeinicia acuzației, depun a doua zi, pe 14 martie 1881, proiectul de lege prin care Parlamentul, în virtutea dreptului de suveranitate a națiunii, „Proclamă ca rege al României pe Alteța Sa Regală Prințul Carol I” [5]

În discursul său, generalul Lecca observa că:

„S-a lăsat asemenea să planeze îndoiala că unii membri ai Camerei n-ar avea simțăminte monarhice. Să ne grăbim dar a săvârși marele act al proclamării regalității României pentru a dovedi că întru aceasta nu este deosebire de simțăminte între Români.” [6]

Astfel, la 14 martie 1881, Parlamentul votează în unanimitate legea prin care lui Carol I i se recunoaște pentru „sine și urmașii săi titulatura de rege al României”.

Prin acest act s-a dorit, după cum se precizează și în Raportul Consiliului de Miniștri pentru sancționarea legii: „România, constituțională în Regat, completează și încoronează opera regenerării sale. Ea își dă un nume, care este în acord cu poziția ce a dobândit ca stat independent”. [7]

În data de 14/26 martie 1881 are loc la Palat ceremonia de promulgare a legii „Promulgării Regatului” dar, deoarece funerariile Țarului Alexandru II-lea (asasinat) se desfășurau pe 15/17 martie 1881, proclamarea Regatului e stabilită pentru data de 10 mai 1881. Regele Carol I fiind cel care a ales oțelul ca material din care să fie realizată „Coroana României”. Coroană care, după cum se știe, este confecționată dintr-un tun otoman capturat în Razboiul de Independență.

Carol I nu a dorit o ceremonie fastuoasă; chiar și proclamarea de la 10 mai a făcut-o din dorința de a respecta voința clasei politice, care își dorea o asemenea ceremonie. Imediat după proclamarea Regatului, obiectivul următor era recunoașterea internațională a acestui fapt.

După ce, la Congresul de la Berlin, marile puteri arătaseră foarte clar că nu doreau să trateze România pe picior de egalitate, recunoașterea independenței (o problemă de politică externă), atât de greu obținută de România pe câmpul de luptă în 1877, fiind atunci condiționată de rezolvarea unei probleme interne, [8] acum, în 1881, când România se proclamă regat, Marile Puteri vor avea o atitudine similară, doar un pic mai rezervată. Prin urmare, ele vor formula o serie de obiecții, cea mai interesantă venind din partea Rusiei. Aceasta, prin intermediul ministrului de externe Giers, s-a arătat nemulțumită deoarece România ar fi tolerat pe teritoriul sau activitatea unor revolutionari ruși. Giers își argumenta poziția precizând că în schimbul recunoașterii „Regatului”, România trebuia să dovedească ca știe să își „apere vecinii de revoluții”. [9]

România adoptă o lege care viza împiedicarea activităților revoluționare ale emigranților, iar acest fapt a fost primit cu satisfacție atât la San-Petersburg, cât și la Berlin și Viena. [10]
Noua poziție de „Regat”, care fusese posibilă după dobândirea și recunoașterea independenței și după proclamarea și recunoașterea Regatului, necesita și un cadru constitutional. Prin urmare, se impunea modificarea Constituției care încă mai folosea titulatura: „Principatele Unite”. [11]

Legea de revizuire a Constituției este depusă în ambele Camere la 22 decembrie 1882, prevederea de revizuire a Constituției fiind adoptată la 4 martie 1883. Modificarea Constituției implica totodată și modificarea legii electorale, a libertății presei, desființarea gărzii naționale și altele. Din aceste cauze dezbaterile s-au prelungit. Abia la 8 ianuarie 1884 este finalizată ”Legea pentru revizuirea și modificarea unor articole din Constituție”, iar articolul 1 al noii Constituții va suna în felur următor: [12]

Art.1. „Regatul României cu județele sale din dreapta Dunării constituie un singur stat indivizibil” [13]

Actul, în sine, glăsuiește astfel:

NOĬ CAROL I. REGE AL ROMÂNIEĬ, condusŭ de mâna lui Dumnezeŭ și de destinele vitézuluĭ și înțeleptuluĭ poporŭ românŭ, amŭ făcutŭ, în 10/22 Maiŭ 1866, intrarea Nóstră în capitala Bucurescĭ. Vocea poporuluĭ Ne-a chiămatŭ la domnia țerilorŭ unite Moldova și Țéra Românéscă prin plebiscitulŭ dela 8/20 Apriliŭ 1866 (în zioa aniversală a nascerei Nóstre dela 8/20 Apriliŭ 1839) și prin votulŭ datŭ de Adunarea electivă la 1/13 Maiŭ același anŭ.

Asigurândŭ națiunii române, prin Constituțiunea dela 30 Iuliŭ 1866, libertățile și drepturile sale, Noi amŭ pututŭ trece, în fruntea acestui poporŭ, prin ḑile de nevoi, învingêndŭ tóte greutățile, astfelŭ că, la 1877 Maiŭ 10/22, Corpurile legiuitóre aŭ proclamatŭ independența țerei.

Curându apoĭ Dumnezeŭ, care singurŭ dă victoriele, a condusŭ oștirea nóstră peste Dunăre în 17 Iuliŭ 1877, și drapelele nóstre s’au încununatŭ de lauri la Calafatŭ, Nicopole, Rahova, Smîrdanŭ, Grivița, Opanezŭ și în 28 Novembre același anŭ prin luarea Plevnei, făcêndŭ ca vechia vitejie românéscă să consacre pe câmpiele Bulgarieĭ votulŭ unanimŭ alŭ Adunărilorŭ.

Sângele generosŭ românescŭ, vĕrsatŭ pentru apĕrarea și independința patrieĭ, a aflatŭ rĕsplătirea sa în ḑiua de 14/26 Martie 1881. Adunările legiuitóre, în dorința de a da statuluĭ românŭ, născutŭ din contopirea principatelorŭ Moldova și Țéra Românéscă, o asigurare și maĭ deplină și o manifestare și mai strălucită a individualitățiĭ sale, au proclamatŭ intrarea Românieĭ între Regatele Europeĭ.

Țéra întrégă, represintată de Senatŭ și de Adunarea Deputațilorŭ, însoțiți de membri din tóte corpurile constituite ale țereĭ, de Înaltele Curțĭ de Casațiune și Compturi, de Academia Română, de representanțiĭ Universitățilorŭ din Bucurescĭ și Iașĭ și ai tuturorŭ șcólelorŭ de tóte gradele, de delegațiuni comunale, urbane și rurale, cum și de tóte corporațiunile de meseriașĭ și de numerósele societățĭ din diversele direcțiunĭ ale cultureĭ naționale, s’aŭ adunatŭ astăḑĭ 10/22 Maiŭ 1881, în fața altaruluĭ sântŭ alŭ Mitropolieĭ din Bucurescĭ și aŭ asistatŭ cu Noĭ Carol I Rege alŭ Românieĭ, cu Regina Elisabeta, iubita Nóstră soție, cu iubitulŭ Nostru frate Leopold, principe ereditarŭ de Hohenzollern, împreună cu nepoții Nostri Ferdinand și Carol, la rugăciunile de sânțire cu cari I.P.S. Mitropolitŭ și Primatŭ Calinicu Miclescu, I.P.S. Mitropolitŭ alŭ Moldoveĭ și Suceveĭ Iosifŭ, toți P.P.S.S. Episcopĭ de Eparchiĭ și înaltulŭ clerŭ metropolitanŭ, aŭ binecuvêntatŭ corónele ce ne aduce Țéra, embleme prețióse pentru Noĭ de stabilitate și de independență a patrieĭ.

Coróna Regală, pe care Țéra o pune astăzĭ pre fruntea Nóstră, este făcută în arsenalulŭ ósteĭ din oțelulŭ unuĭ tunŭ luatŭ dela neamicŭ la Plevna în ziua de 28 Novembre 1877, și este stropitŭ cu sângele eroilorŭ căzuți pentru independență. Coróna de aurŭ ce Țéra pune astăzĭ pre fruntea primeĭ sale Regine, nu e împodobită cu petre scumpe, dar faptele reginelorŭ cari vorŭ purta simpla corónă de aurŭ a Regineĭ Elisabeta vorŭ face strălucirea eĭ.

Pentru ca neuitată să fie seculelorŭ viitóre amintirea zilei de astăzĭ 10/22 Maiŭ, subsemnat’amŭ în alŭ șese-spre-zecelea anŭ alŭ domnieĭ Nóstre acestŭ documentŭ, la sânta Metropolie din capitala Nóstră Bucurescĭ, împreună cu Regina Elisabeta, iubita Nóstră soție, și cu iubitulŭ Nostru frate Leopold, în fața Țereĭ adunate la marea serbare națională a consacrăriĭ proclamațiuniĭ Regatuluĭ Românieĭ și amŭ ordonatŭ ca de acestŭ actŭ să se acațe marele Nostru sigiliŭ regalŭ, contrasemnândŭ’lŭ Ministrii Nostri secretari de statŭ și primindŭ comemorativa subscriere a Domnilorŭ Președințĭ ai Corpurilorŭ legiuitóre, ale I.I. P.P. S.S. Mitropolițĭ și a Președinteluĭ Înălțeĭ Curțĭ de Casațiune și de Justiție.

Carol

Președintele Consiliului Miniștrilor și Ministru alŭ Afacerilorŭ străine
D. Brătianu

Ministru de Finanțe
Dimitrie A. Sturdza

Ministru de Resbelŭ
General Slăniceanu

Ministru de Interne
Eugeniu Stătescu

Ministru Agricultureĭ, Comerciuluĭ și alŭ Lucrărilorŭ publice
Colonel N. C. Dabija

Ministru de Justiție
M. Pherekyde

Ministru Cultelor și alŭ Instructiuneĭ publice
V. A. Urechia

Elisaveta

Leopold, Pr. heritier de Hohenzollern

+ Mitropolitŭ alŭ Ungro-Vlachiei și Primatŭ alŭ României
Calinic

Mitropolitŭ alŭ Moldovei și Sucevei
+ Josif Mitr Mold

Președintele Senatuluĭ
Dimitrie Ghica

Președintele Adunăreĭ Deputațilorŭ
C. A. Rosetti

Primul Președinte alŭ Înaltei Curțĭ de Casațiune și Justiție
Al. Cretzescu

Momente importante ale istoriei noastre naționale prezente pe acest act

Vlad Țepeș – Atac de noapte: este celebra bătălie dată între armata valahă condusă de Vlad Țepeș, domnul Țării Românești, și oștirea condusă de sultanul Mehmed al II-lea (cuceritorul Constantinopolului) din noaptea de 17 iunie 1462.

Bătălia de la Călugăreni – este confruntarea în care Mihai Viteazul, în fruntea unei armate vlaho-transilvăneană, îl învinge pe Sinan Pașa care conducea avangarda armatei otomane.

Bătalia de la Rahova, 1877 – una dintre principalele bătălii ale Războiului pentru Independenţa de stat a României, dată între armatele româno-ruse și garnizoana otomană de la Rahova.

Unirea Principatelor – este vorba de „Unirea cea Mică” sau „Unirea lui Cuza”, în care Alexandru Ioan Cuza este ales ca domn al celor două Principate românești: la 5 ianuarie 1859 în Moldova și la 24 ianuarie 1859 în Țara Românească.

Constituanta 1886 – este vorba de Adunarea Constituantă, care a avut misiunea redactării și elaborării primei Constituții a României.

Serbarea de la 10 mai 1881 – Este ultima scenă prezentă pe actul Proclamării Regatului și ne înfățișează primul „10 Mai” al României ca regat, vorba cântecului:

Zece Mai ne-a fi de-a pururi
Sfântă zi, căci ea ne-a dat
Domn puternic țării noastre,
Libertate și Regat.

–––––––––––––––––––-

Surse Folosite:

[1] Codrin MURARIU, Proclamarea Regatului Romaniei, Context si reacții interne; in Constelații iesene, anul IV, nr. 4 (16), decembrie 2009
[2] De ex: „Istoria ne arată – declara regele la 15/27 septembrie 1868 – câ o națiune, care ține la dezvoltarea artelor și științelor, ajunge lesne la acest fericit scop, ce este mărimea, tăria și independența” Acad. Dan Berendei, Societatea Româneasca in vremea lui Carol I (1866-1876), editura Elion 2002, pag 192 op cit
[3] Academia Româna, Istoria României, Vol VII, Tom II, Editura Enciclopedica, pag 237
[4] Codrin MURARIU pag 21
[5] Ioan Scurtu, Monarhia Constitutională in România 1866, 1947, pag 32.
[6] Apud la: Codrin MURARIU pag 20
[7] Ion Mamina, Consiliu de Coroana, Editura Enciclopedica, Bucuresti 1997 pag 25
[8] Istoria României, pag 237
[9] Ibidem
[10] Ibidem
[11] Conf. Univ. dr. Cristian IONESCU, Dezvoltarea Constituțională a României. Acte și documente 1741-1991 pag 371
[12] Ion Mamina – Monarhia Constituțională in Romania Enciclopedie politica, Universul Enciclopedic București 2000, pag 29
[13] Ibidem
–––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––
Ilustrații:

Directia Generara a Arhivelor Statului ( D.G.A.S.) – Actul Proclamării Regatului
Muzeul de Istorie al României ( M.N.I.R.) – Coroana de Oțel

de Victor Dogaru