Interviu realizat de Călin Cira cu Părintele Serafim Man
Născut la data de 27 noiembrie 1935, în satul Boiereni, judeţul Maramureş, Serafim (Ştefan) Man intră la 17 ani ca frate în cinul călugărilor de la Rohia, unde în 1955 a fost tuns ca monah, primid numele de Serafim.
Este hirotonit preot în 1957, hirotesit protosinghel şi numit stareţ în 1973 la Mănăstirea Rohia, iar în 1980 arhimandrit.
A urmat studiile la Institutul Teologic de Grad Universitar din Sibiu, fiind licenţiat în teologie în anul 1979.
Este unul din marii duhovnici ai României, având o bogată activitate. Părintele Serafim a elaborat şi publicat o serie de lucrări cu caracter pastoral-duhovnicesc şi de zidire sufletească: Istoricul Mănăstirii Rohia – Maramureş (1981), Livada duhovnicească. Predici la Duminici şi sărbătorile de peste an (1990), Adevăruri trăite, învăţături folositoare (1993), Un buchet de pilde şi învăţături creştine pentru tineri (1995), Crâmpeie de propovăduire din amvonul Rohiei (1996), Meditaţii duhovniceşti (2002).
Interviul care urmează a fost realizat la 27 septembrie 2008, la mănăstirea Rohia.
Călin Cira: Stăm de vorbă la mănăstirea Rohia cu părintele Serafim Man. Prea Cuvioşia Sa a avut un rol hotărâtor în viaţa lui N. Steinhardt prin faptul că l-a călugărit. Părinte, vă mulţumesc pentru primire şi vă întreb: Cum a fost prima întâlnire cu N. Steinhardt?
Părintele Serafim Man: Prima întâlnire a fost aşa… A fost determinată şi a fost pregătită de Constantin Noica care a fost la Cluj şi a auzit de Preasfinţitul Justinian. Şi a mers la el. A rămas foarte impresionat de biblioteca pe care a văzut-o la Preasfinţia Sa, de convorbirea avută, de bogatele cunoştinţe pe care le-a întâlnit la Preasfinţitul Justinian. Însuşi C. Noica avea un fiu călugăr şi voia să ştie ceva despre călugărie şi mănăstire. Preasfinţitul i-a spus atunci că ar fi bine să meargă la Rohia pentru ca să vadă biblioteca, muzeul, cadrul natural şi atmosfera mănăstirii. Şi iată că nu peste mult timp s-a ivit prilejul unei călătorii la Baia-Mare datorată unor manifestări culturale. A răspuns invitaţiei în primul rând pentru a ajunge la Rohia. A ajuns la Baia Mare pentru lansarea unei cărţi, pentru o întâlnire literară şi i-a rugat pe cei de acolo să-l aducă la Rohia. Şi l-au adus. A sosit pe la orele 2-3 după amiază, iar a doua zi pe la orele 9-10 a revenit în capitala judeţului nostru. A fost profund impresionat de cadrul favorabil, de bibliotecă, de muzeu şi de atmosfera duhovnicească de aici. Întors la Bucureşti i-a spus lui N. Steinhardt: „Nicolae ţi-am găsit loc potrivit”. Pentru că N. Steinhardt dorea să se retragă la o mănăstire. De ce? Evreii aflând că a trecut la creştinism nici nu-l mai salutau. Prietenii lui, colegii lui de facultate, de doctorat erau membri de partid, unii cu funcţii înalte în acele vremuri, şi mulţi îl ocoleau. Atunci el s-a văzut izolat, vorba lui, în furnicarul acela din Bucureşti, şi s-a gândit să-şi îndrepte paşii spre mănăstire… A cercetat mai multe mănăstiri. Unele care au vrut să-l primească nu i-au plăcut, iar în cele care şi-ar fi dorit acest lucru nu l-au primit. Atunci, la sugestia făcută de C. Noica, vine la Rohia. A rămas foarte mirat şi foarte impresionat de tot ce a văzut aici unde a stat două săptămâni. În acest timp l-am întrebat dacă nu cunoaşte vreun bibliotecar pensionar şi l-am rugat să-l aducă aici pentru că vrem să aranjăm biblioteca mănăstirii. Tocmai terminasem casa cu paraclis şi locul unde urma să fie biblioteca. Pentru că noi am luat cărţile şi le-am pus în rafturi. Nu am aranjat nimic. Iar acum vrem să le avem ordonate… fiecare la locul ei şi să se facă un inventar. L-am rugat acest lucru.
A plecat la Bucureşti. La o săptămână şi ceva a revenit… Eram în birou. L-am văzut când a sosit şi că a mers în biserică pentru a-şi spune rugăciunile. Eu l-am aşteptat. Când a ieşit din biserică ne-am salutat şi prima întrebare aceasta a fost: Aţi aflat bibliotecar? El mi-a răspuns: „Da, am aflat”. Eu i-am spus să vorbească cu cel pe care l-a adus şi să-i spună că noi în fiecare lună îl ducem la Baia-Mare plătindu-i transportul (şi avionul) până la Bucureşti plus salariu. Aşadar să-l întrebe şi să ne spună cât ne cere. El mi-a răspuns: „Nimic”. Atunci îi zic: „Ăla nu-i bibliotecar, ăla nu ne trebuie dacă nu ne cere nimic”. „Eu sunt acela” îmi zice.
Păi… sunteţi scriitor… „Asta mă pricep şi o să fac…” îmi răspunde. Bine, îi zic.
C. C.: Cum a început această lucrare?
Pr. S. M.: Am mers la Episcopie (la Cluj) şi l-am vizitat pe P.S. Justinian şi biblioteca episcopiei pentru a vedea cum este aranjată. După aceea ne-am dus la Baia Mare ca să vedem şi Biblioteca Judeţeană. Doream ca biblioteca noastră să fie aranjată la fel ca acestea. După câteva zile N. Steinhardt a mers până acasă. A stat vreo lună de zile şi a venit la mănăstire şi s-a apucat de lucru. Şi aceasta i-a fost ascultarea principală, misiune care pentru el era cea mai plăcută. Îl întrebam: Părinte nu v-aţi obosit, nu v-aţi plictisit? Îmi răspundea: „Cum, sunt în lumea mea literară aici, vorbesc cu cei din trecut şi vorbesc cu cei prezenţi…”. „Bine, părinte. Bine”, îi răspund. Vreo doi ani de zile mergea iarna acasă – la Bucureşti – pentru că aici era frig şi se temea de răceală. Se întorcea primăvara. Pe urmă s-a stabilit aici.
C. C.: Cum privea călugăria? Nu cerea să fie călugărit?
Pr. S. M.: Ba da… Eu îl mărturiseam. Eram duhovnicul lui şi mereu îmi spunea că, fiind primit aici în rândul vieţuitorilor mănăstirii, îşi doreşte să moară în haină călugărească. „Liniştit fiţi părinte. Liniştit. Asta-i grija mea”, îi spuneam. Şi ce s-a întâmplat… Eu în anul 1980 m-am îmbolnăvit foarte grav. Diagnostic cutremurător: cancer. Am fost internat la Institutul Oncologic din Cluj. Am avut parte de tratamente din acelea grele, de şedinţe din acelea dureroase… Ce mai, am fost între moarte şi viaţă. La 15 august am venit de la Cluj acasă, la mănăstire, deoarece eram stareţ şi aveam răspunderi. Am rămas şi pentru a doua zi. Ştiam durerosul adevăr: cancerul nu iartă…, iar eu am făcut promisiunea: „părinte, în haină călugărească muriţi. Eu mă duc înapoi şi nu ştiu ce se va mai întâmpla cu mine şi dacă o să mai vin acasă viu”. Şi, a doua zi de Sf. Marie, în 16 august – la miezul nopţii -, l-am călugărit în capelă. Au fost prezenţi câţiva dintre prietenii lui. L-am călugărit fără nicio aprobare. Nimeni nu a ştiut, nici Preasfinţitul Justinian care mi-a fost stareţ. Nu am spus nimănui acest lucru. Şi l-am călugărit. În două-trei săptămâni (dacă îmi aduc bine aminte) s-a auzit la Arhiepiscopie. A aflat şi Î.P.S. Sa Teofil… Eu mergeam la Institutul Oncologic din Cluj de vreo două-trei ori pe săptămână. Trec pe la Episcopie şi un consilier mă vede şi îmi spune: „Părinte stareţ, Înaltpreasfinţia Sa mi-a spus că atunci când vă vedem – la orice oră – să vă spunem să îl căutaţi pentru că vrea să vă vorbească”. Eu mă gândeam că e vreo problemă legată de construcţiile pe care le executam pentru că nu totul era oficial, aşa ca omul care construieşte. Eu la acestea mă gândeam şi nu la altceva. Am intrat la Înaltpreasfinţia Sa. Primele cuvinte pe care mi le-a spus au fost: „L-ai călugărit pe evreu… L-ai călugărit pe evreu”. Aşa era vorba lui… „Da, l-am călugărit”, i-am răspuns… Mi-a dat Dumnezeu aşa un curaj. Foarte interesant! Şi-i expun câteva motive. „În primul rând el şi-a dorit de când a intrat în mănăstire să fie călugărit. Eu sunt bolnav, am cancer şi nu ştiu ce va fi cu mine. Şi nu pot să fiu liniştit ca până la moarte să nu-mi fi împlinit promisiunea. Nu ştiu ce va mai fi după mine, iar ceilalţi călugări sunt tineri şi nu-l mai călugăreşte nimeni. Eu l-am călugărit. De ce? În zilele noastre în numele ştiinţei este combătut Dumnezeu, Biserica, religia… tot ce este sfânt. Ori, un filosof adevărat poate fi creştin, mai mult, poate fi călugăr la o mănăstire şi creştin adevărat. Nu se contrazic. Apoi, alt motiv: el, înainte de a se încreştina, înainte de a se boteza, a studiat mai multe religii şi a aflat din toate că adevărata Biserică, adevărata credinţă este Ortodoxia. Iar noi acestui om trebuie să-i dăm atenţie, trebuie să-i purtăm de grijă pentru că ne-a ales… Da… el nu are copii, e un om moral, nu lipseşte de la biserică, de la Sf. Liturghie, de la miezonoptică…”. Interesant ce a fost? Că la urmă Înaltpreasfinţitul mi-a zis: „Să-şi facă imediat cerere şi-i aprob călugăria”. Ceea ce a fost un miracol.
C. C.: Trăind călugăria ca dăruire Dumnezeului Celui Viu, ca adevărată fericire, nu a dorit s-o împărtăşească şi altora?
Pr. S. M.: Da. Să vă spun o întâmplare interesantă. La începutul lunii iulie îmi spune: „părinte, de Sf. Ilie Proorocul vreau să vorbesc”. Bine părinte Nicolae, vorbiţi. Mai trece o săptămână şi iar îmi spune că vrea să predice. Îi răspund că va putea face acest lucru. În 19 iulie îmi zice: „Părinte, mâine vorbesc eu”. Bine părinte, ştiu. Vorbeşte. Şi… ce să vedeţi… Ştiţi că Sf. Ilie Proorocul a trăit pe vremea lui Ahab şi a soţiei lui, Izabela. Ahab era de neam evreu şi ţinea credinţa evreiască, iar soţia lui era păgână. Şi aşa a descris în chipul lui Ahab pe Nicolae Ceauşescu şi în chipul Izabelei pe Elena Ceauşescu, încât am tremurat în biserică.
Am tremurat pentru că aş fi găsit cu greu răspunsuri dacă a doua zi m-ar fi chemat la Securitate şi m-ar fi întrebat cu ce drept am dat voie unui om care nu este cleric să predice în biserică. Şi noi, o lună de zile am trăit sub această stare. Parcă şi acum îl aud: „Izabela era o femeie afurisită, o nemernică, o mincinoasă şi se vedea cea mai deşteaptă din lume; nu suporta oamenii culţi şi credincioşi. Nu-i suporta. Jos cu ei; în închisoare cu ei”. Şi multe altele… Vai, ce am tremurat.
C. C.: Ce amintiri aveţi legate de înmormântarea părintelui Nicolae?
Pr. S. M.: Era chiar în anul revoluţiei şi nu se dorea o întâlnire a intelectualilor aici, pentru a nu se pune ceva la cale. Pentru aceasta au fost prezenţi aici mulţi securişti. I s-a îngăduit să vorbească doar Preasfinţiei Sale Justinian şi stareţului, iar la cimitir poetului Adrian Popescu din partea Uniunii Scriitorilor.
Mulţi zic că e păcat că N. Steinhardt nu a trăit după 1989. Eu zic că Dumnezeu l-a luat exact când a trebuit. Omul acesta nu era bine să trăiască după ’89. De ce? Căzând ţara pe mâna acestora, pentru el care era doctor în drept, care ştia legile, şi văzându-i pe aceştia cum le abordează şi cum le împlinesc, era în stare să meargă cu cârja lui şi să dea în ei… Şi mare lucru să nu se fi înscris într-un partid. Numai datorită mănăstirii nu ar fi făcut acest lucru. Vezi că şi Ioan Alexandru a intrat… Iar când intri într-un partid eşti împotriva altora.
Părintele Nicolae a avut destinul sfinţilor. Exact ca pe vremea sfinţilor… Sfinţii, cât au fost în viaţă, nu erau cinstiţi, nu erau cunoscuţi. Exact aşa s-a întâmplat şi cu el. Cât a fost în viaţă nu prea a fost valorificat la înălţimea pe care o avea. Abia acum, după moarte, abia acum s-a deschis mintea multora şi s-a descoperit cu adevărat prestigiul lui, cine a fost, ce şi cum a gândit, ce a făcut. Abia acum. Exact ca la sfinţi.
(Introducere de Felicia Dumas, interviu realizat de Călin Cira – Revista Tabor nr. 4, anul III, iulie 2009)
