Sacrilegiul din preajma Crucii

„Iar când veţi vedea urâciunea pustiirii, stând unde nu se cuvine – cine citeşte să înţeleagă – atunci cei ce vor fi în Iudeea să fugă în munţi…” (Marcu 13:14)

Mă întreb: de unde această determinare, demnă de o cauză mai bună, a actualei conduceri a Muzeului Țăranului Român, de a susține proiecția unor filme axate pe promovarea comunităților LGBT? Cu tot scandalul pe care, se știe deja, genul acesta de demers îl generează…

De unde această energie și tenacitate în a aduce, într-un sanctuar al culturii tradiționale, așa cum a fost conceput Muzeul Țăranului de către fondatorul său, Horia Bernea, elemente ale unei culturi care nu doar că ar contraveni flagrant valorilor ce stau la temelia așezământului, dar determină chiar crize în interiorul societății românești.

De câteva zile, Muzeul Țăranului Român se află în centrul unui scandal ce tinde să depășească limitele domeniului cultural și să devină unul național. Protestul civic sobru și cuminte al unui grup de cetățeni care au cântat tropare ortodoxe, oprind astfel proiecția în cinematograful MȚR a unui film cu tematică LGBT și cu evidente referiri la pedofilie, a fost urmat de reacții ce au inflamat rețelele de socializare. Personalități ale vieții publice s-au poziționat deja de o parte și de alta a disputei ce tinde să devină una națională. Unii se solidarizează cu protestul, alții etichetează pe protestatari drept fundamentaliști, fanatici și exponenți ai unui curent ortodox din societatea românească, de radicalizare spre extrema dreaptă.

Cui servește toată această polarizare din societatea românească și cine a avut interesul stârnirii unui nou conflict într-o Românie și așa sleită de un nesfârșit război lăuntric? Pentru că, o experiență similară din urmă cu 5 ani, din jurul aceluiași muzeu și pe tema aceluiași gen de producții cinematografice, era suficientă pentru ca să se știe ce presupune repetarea tentativei de a intra cu această tematică în sactuarul lui Horia Bernea.

Poate că inițiatorii noului demers gay din muzeul civilizației țărănești vor fi urmărit tocmai folosirea unui scandal pentru promovarea ultramediatizată a problemei așa numitei comunități LGBT, pe care, vezi Doamne, neomarxiștii acestui veac o deplâng pentru marginalizarea și persecuțiile la care ar fi supusă de majoritățile intolerante.

Dar mai există cu siguranță și o altă rațiune a revenirii cu obstinație a acestei tematici în sala de cinematograf a MȚR. Și am reușit să înțeleg acest lucru deunăzi, recitind reflecții ale lui Horia Bernea despre conceptele esențiale puse la fundamentul acestui muzeu. Și am înțeles, într-un sens mai viu și mai propriu, conceptul de muzeografie mărturisitoare, expus atunci, în urmă cu un sfert de veac, de creatorul muzeului de la Șosea…

“Am pus in centrul muzeului nostru „icoana” țăranului și în titlul său cuvântul țăran. Sunt dominat de credința puternică în valorile artei țăranești, în valabilitatea ei și de respectul pentru acești oameni care n-au știut să se apere. (…)  Te gândești mereu la tot ce-a fost distrus în această țară, la ce are nevoie, la ce poți face, la ce răspunde unei nevoi esențiale a omului de azi (cu sau fără voia și știința lui). Revezi obiecte și se configurează o temă vastă, dar lipsită de echivoc: Crucea. Am considerat că e bine să inaugurăm sălile de muzeu, în noul muzeu, muzeu „al țăranului”, cu o expunere senină, amplă ca mesaj și echilibrată ca stil. (…) Crucea era tema cea mai potrivită, mai plină de viață ce o puteam găsi. De ce să demonstrăm omniprezența crucii? Pentru ca oamenii să tragă concluzia că nu pot trăi fără cruce…

Noi facem aici un gest public, simțim nevoia să afirmăm CRUCEA într-un moment cum este cel prezent. A opta pentru această temă este, cum ziceam, o mărturisire. Înseamnă să reafirmi omniprezența crucii, importanța și puterea ei în ziua de astăzi, într-o lume rătăcită, secularizată și îndrăcită de multe ori. Este un act militant. În cazul nostru este un act militant.

Cum se transformă un act de mărturisire într-o muzeografie mărturisitoare? Creând o muzeografie care se adresează în primul rând inimii. Se adresează mult mai tare unui afect inteligent, să zicem, decât rațiunii uscate.”

Și iată că explicația asaltului culturii morții asupra acestui focar al culturii noastre creștine, arhaice, devine cât se poate de limpede. Căci multe filme cu tematică LGBT au rulat în cinematografele bucureștene și din întreaga Românie, în ultimii ani. Și totuși, niciunul nu a beneficiat de atâta opoziție îndârjită a societății civile conservatoare. Nu este limpede că muzeul născut de Horia Bernea în jurul Crucii, ca o formă de mărturisire, este obiectivul celor fără Dumnezeu și neam, pentru a fi desacralizat, întinat, smuls din identitatea sa mărturisitoare? Nu este limpede că sunt vizate și ultimele bastioane ale culturii tradiționale care nu au căzut încă sub asaltul neomarxismului anticreștin?

Și atunci, de ce ne facem că nu putem înțelege încăpățânarea disperată cu care bucureștenii își apără acest colț ce le mai amintește de identitatea lor, de rădăcinile lor și de valorile ancestrale pierdute sub tăvălugul comunismului, iar mai apoi, sub cel al globalismului nivelator?

Dar poate că, în ciuda tuturor intelectualilor firoscoși și teologilor de cafenea ce au strâmbat din nas la protestele acestor oameni disperați, reacția lor firească și sinceră de a-și apăra sanctuarul de la Șosea este semnul că demersul muzeal mărturisitor al lui Horia Bernea, de acum 25 de ani, a rodit.