ACUM 77 ANI! Pogromul de la Jilava – adevărul despre ianuarie 1941. Cerem redeschiderea anchetei!

de Florin DOBRESCU

Notă: Acest studiu îl închin memoriei sutelor de morţi nevinovaţi, români şi evrei, sacrificaţi fără sens în diversiunile zilelor de 20-24 ianuarie 1941...

O rană ce trebuie redeschisă

Şi în acest ianuarie se va vorbi despre „pogromul legionar” din 1941. Se vor rosti discursuri. Se vor vărsa lacrimi. Se vor plănui memoriale. Se vor reitera acuzaţii. Se va blestema.

Dar de 77 de ani, în afara tabu-urilor în care istoricii au încremenit, nimeni nu are voinţa de a redeschide această dureroasă pagină a istoriei recente româneşti. O pagină dureroasă deopotrivă pentru familiile evreilor şi românilor morţi în acele zile. Dureroasă pentru amintirea evreilor ucişi în pădurea Jilava, cât şi pentru cei care de şapte decenii sunt incriminaţi global, fără a se fi clarificat implicarea lor în acel măcel absurd: legionarii.

Şi pentru că această pagină de istorie ne priveşte pe toţi, voi îndrăzni să o fac eu. Voi redeschide acest subiect îngropat cu intenţie în şabloane mediatice şi voi încerca să-l aduc în dezbaterea opiniei publice, dar mai ales a specialiştilor. O voi face rece, obiectiv, cu riscul de a-mi atrage resentimente din ambele tabere.  

O fac, conştient de consecinţe, deoarece cred că Adevărul este singurul care ne poate elibera de fantomele trecutului. Singurul care poate genera normalitatea unei societăţi. Dar o fac şi pentru că păstrez amintirile dureroase ale unor martori direcţi ai evenimentelor, cei mai mulţi morţi la această oră. Şi sunt dator, cu price preţ, să mărturisesc ceea ce cunosc.

O fac pentru a se şti că nu stă în firea poporului român comiterea acestui gen de acte sanguinare şi că în spatele lor s-au aflat interese şi influenţe străine, care au urmărit să determine evenimentele în favoarea lor. Ca de altfel şi în decembrie 1989…

Voi arăta că în oribilul masacru de la Jilava au fost implicate structuri ale statului român de atunci, iar acest lucru explică de ce ancheta asasinării acelor nefericiţi nu a fost dusă niciodată până la capăt. Ca şi în decembrie 1989, a fost nevoie de victime nevinovate pentru a justifica instaurarea unei noi ordini politice. Mai multe forţe au fost interesate în această diversiune. Antonescu – pentru a obţine justificarea înlăturării legionarilor de la putere. URSS şi Intelligence Service englez – pentru a destabiliza situaţia internă a principalului aliat şi alimentator cu petrol al Germaniei în războiul ce se apropia. Germania hitleristă – pentru a grăbi debarcarea naţionaliştilor legionari de la putere, Reichul având nevoie în viitorul război de un vasal asemenea lui Ion Antonescu.

• Sursele mărturiilor mele

Ramura dinspre mamă a familiei mele îşi are obârşiile în comunele 1 Decembrie şi Jilava. Bunicul matern şi o serie de rude au activat în Mişcarea Legionară în aceste localităţi care pe atunci făceau parte din plasa Vidra a judeţului Ilfov.

În comuna 1 Decembrie (numită atunci „Regele Ferdinand”), activau în toamna lui 1940 trei cuiburi legionare; dintr-unul din ele făceau parte bunicul şi străbunicul dinspre mamă, având ca şef de cuib pe cumătrul lor, Nicolae Voiculescu – viceprimar local în timpul guvernării legionare, ucis la Jilava în 1951. Între rudele „verzi” de la 1 Decembrie avem şi un mort la Canal, tot în 1951.

Bunicul dinspre tată a făcut parte din Poliţia Legionară în comuna suburbană Şerban Vodă, unde se găsea şi centrul administrativ al plasei Vidra şi era prieten cu Costică Doncu, primarul legionar din Jilava, comună aflată la câţiva km în sudul capitalei.

Am citit în ultimii 20 de ani multe aberaţii despre evenimentele din ianuarie 1941. De la kulturnicii care demonizează stereotip Mişcarea Legionară şi până la idealiştii exaltaţi care neagă existenţa oricărui cadavru în pădurea Jilava din acele zile.

Şi unii şi alţii vorbesc în afara realităţii. Adevărul este următorul: în zilele de 21-22 ianuarie 1941, în pădurea aflată pe şoseaua Bucureşti-Giurgiu, lângă apa Sabarului, în punctul numit din bătrâni „Lacu’ Culmii”, au fost aduşi cu săniile cu cai, în câteva tranşe, zeci de evrei care au fost împuşcaţi. Cercetările ulterioare au arătat că toţi fuseseră ridicaţi din cartierele evreieşti de elemente care se revendicau ostentativ de la Mişcarea Legionară şi aduşi la Jilava, unde fuseseră preluaţi de alţi pretinşi legionari locali.

Rigoarea deontologică a analizei istorice ne obligă să plasăm corect evenimentul în contextul social şi politic al acelor zile, pentru corecta sa înţelegere. Motiv pentru care vom iniţia un scurt excurs istoric.

• O lovitură de stat clasică. Şi diversiunea din dotare…

Din 14 septembrie 1940, România era – prin decret regal – intitulată „Stat Naţional-Legionar”. Guvernarea era exercitată pe baza unui algoritm de miniştri legionari şi respectiv miniştri loiali generalului Ion Antonescu, conducătorul Statului şi prim-ministru, Horia Sima având calitatea de vicepremier.

Pe fondul acumulării unor tensiuni între Antonescu şi Mişcarea Legionară, abia întors dintr-o vizită la Berlin unde obţinuse sprijinul total al lui Hitler, Antonescu a iniţiat o serie de măsuri care, în baza oricărui manual de politologie, poartă caracteristicile unei lovituri de stat. Miza era înlăturarea legionarilor de la putere şi preluarea integrală a acesteia.

Din acest moment intră în joc o serie de evenimente tulburi, în care prezenţa diferitelor servicii secrete devine evidentă.

La 19 ianuarie 1941 este asasinat la Bucureşti maiorul german Döring. Autorul – un grec, agent al Intelligence Service. Este pretextul utilizat de Antonescu pt declanşarea crizei politice. A doua zi este demis din funcţie ministrul de interne şi şeful Poliţiei Capitalei, ambii legionari, fapt ce va genera o reacţie din partea Mişcării Legionare. Aceasta va organiza în Bucureşti o amplă manifestaţie, încheiată totuşi împăciuitor cu scandările „Antonescu-Sima”.

O a doua mutare a lui Antonescu va fi convocarea tuturor prefecţilor legionari sub pretextul unei conferinţe la Bucureşti. Acelaşi lucru se întâmplă şi cu chestorii de poliţie, convocaţi în reşedinţele de judeţ. În timp ce aceştia se deplasau spre Bucureşti, şeful statului îi destituie pe toţi, înlocuindu-i cu prefecţi militari. Locţiitorii acestora şi personalul prefecturilor şi chesturilor, alcătuit din legionari, refuză să predea instituţiile ofiţerilor veniţi cu numiri oficiale, baricadându-se în sedii. De altfel, un răspuns corect la un act ilegal, deoarece aceste funcţii erau atribuite în baza decretului regal din 14 septembrie 1940.

Mii de țărani din comunele învecinate capitalei, membri ai Legiunii, sunt chemaţi şi pornesc organizat să întărească instituțiile și sediile legionare, în timp ce armata le asediază. Organizaţiile muncitoreşti şi cele studenţeşti mobilizează, şi ele, membrii în instituţii dar şi ca manifestanţi în stradă. Mii de bucureșteni manifestează în centrul Bucureştiului în sprijinul Mișcării Legionare. Pe alocuri militarii fraternizează cu gardiștii.

Despre acest moment, Horia Sima scrie în memoriile sale: „Paradoxul acestor zile memorabile este că nici eu n-am fost în centrul evenimentelor. Deşi mi s-au atribuit de acuzatorii antonescieni şi postantonescieni fel de fel de iniţiative, realitatea este că n-am dat niciun ordin, n-am organizat centre de rezistenţă şi n-am ordonat acţiunile legionare întreprinse de organizaţiile noastre locale. (…) Tot ce s-a petrecut de aici înainte a scăpat de sub controlul meu; am plecat de acasă, căci nu-i puteam oferi lui Antonescu satisfacţia să mă ia ostatic, şi, în zilele acestea, 21-23 Ianuarie, am vagabondat din casă în casă, din familie în familie, în capitală, punându-mă la adăpost.”

Este momentul în care, la ordinul lui Antonescu, armata deschide focul. În sediile asediate cad primii legionari. Aceștia luptau cu pistoale de mâna a 2-a împotriva mitralierelor și tancurilor armatei.

În zorii zilei de 24 ianuarie, când legionarii vor înceta rezistenţa, armata va executa foc deschis împotriva manifestanţilor de pe Calea Victoriei, numărul victimelor depăşind cifra de 800.

Elemente infracţionale profitând – ca la orice eveniment de acest gen – de criza de autoritate, se dedau la jafuri şi devastări. De remarcat totuşi că inclusiv rapoartele germane confirmă faptul că atacurile nu au avut ca obiect doar unităţile economice evreieşti, ci deopotrivă şi pe cele ale comercianţilor români, ceea ce vine încă o dată să întărească faptul că autorii acestor atacuri aparţineau drojdiei societăţii, şi că acestea nu au avut un caracter antisemit, ci doar unul infracţional.

• Cartierele evreiești lăsate fără apărare. Qui prodest?

Interesant este faptul că, deşi în zonele de conflict din centrul Bucureştiului ordinea era asigurată inclusiv cu blindatele grele, armata și poliția sunt retrase din cartierele evreieşti, în timp ce infractorii devastează, jefuiesc și ucid civili. Şi mai interesant ni se pare că printre aceștia apăreau persoane dubioase, îmbrăcate în uniforme legionare, în condițiile în care legionarii erau asediați de armată în instituțiile în care fuseseră mobilizați prin ordin de șefii lor, fiind vânaţi de armată ori de câte ori erau identificaţi.

Menționez în acest sens mărturiile a doi martori oculari: Beleți Gheorghe (n. 1918 în comuna Leu, jud. Romanaţi) care a văzut într-una din acele nopți pe Calea Dudești, în zona bisericii Sf Treime, un grup de țigănci în fuste largi, conduse de un țigan gras, cu mustăți mari, îmbrăcat în cămașă verde cu diagonală, jefuind o prăvălie evreiască. De asemenea, relatarea lui Sima Constantin (născut 1921), martor la scene asemănătoare în cartierul Dudeşti. Menționez că cei doi nu au fost legionari şi nu au avut simpatii în acest sens.

Există mărturii că emisari ai Mişcării Legionare au cerut lui Antonescu să trimită armata în cartierele evreiești unde erau informați că se petrec atrocități. Acesta însă a refuzat. Se pune întrebarea: de ce?

O altă relatare care ridică semne de întrebare este cea a lui  Ştefan Logigan (Ştefan Logigan – Rumäniens Eiserne Garde: Ein Legionär erinnert sich, Verlag UNIVERSITAS, 1996, 522 pag). Acesta făcea parte din dispozitivul legionar care apăra Primăria Capitalei şi relatează că, în noaptea de 21-22 ianuarie, legionarul Bălănescu îi aduce vestea că în cartierul Dudeşti se petrec fapte abominabile, devastări, jafuri şi crime împotriva populaţiei evreieşti, în condiţiile în care poliţia a dispărut, iar armata încojurase cartierul dar nu intervenea… Logigan se deplasează în Dudeşti cu două maşini de legionari înarmaţi şi descrie astfel situaţia: “Scena care se petrecea în cartierul Dudesti era zguduitoare. Sute de femei, copii si bărbaţi, evrei si neevrei, fuseseră scoase în acea noapte din locuinţe şi aduse în stradă. Acolo, oamenii erau păziti de trei sau patru indivizi în uniforme verzi legionare, între timp, nenumăraţi indivizi, majoritatea beţi, jefuiau casele şi gospodăriile evreilor si ne-evreilor. Obiectele jefuite erau transportate cu cărucioare de mână, camioane si căruţe. Era o larmă de nedescris, un ţipăt şi un plânset. Câţiva evrei, care încercaseră să se opună, fuseseră doborâţi cu bastoane de cauciuc şi revolvere şi fuseseră lăsaţi să zacă pe caldarâm. Femei şi copii ţipau, dar nimeni nu-i putea ajuta. Oamenii mei erau toţi în uniformă legionară: scurtă de piele neagră, cizme înalte, negre, cămaşă verde şi căciulă de blană neagră. Pentru a mă putea face auzit, le-am ordonat mai întâi să tragă o salvă în aer. Apoi am înaintat cu un megafon – ca la meciurile de fotbal – pentru a opri jaful. Am întrebat cu voce tare cine sunt acei legionari şi din al cui ordin porniseră această nemernică acţiune. Cei mai mulţi dintre acele cămăşi verzi s-au risipit imediat. Am reuşit să prindem doar doi, în stare de ebrietate, şi pe unul dintre jefuitori şi le-am pus cătuşele. A doua zi am fost nevoit să le dau drumul.”

Mărturia, citată şi de Alex Mihai Stoenescu (Istoria loviturilor de stat în România, 1821-1999, Cele trei dictaturi, vol.3, pag. 155, Ed.Rao), se încheie cu faptul că verificarea a 297 arestaţi în cadrul evenimentelor, a relevat faptul că erau muncitori, dar nu aparţineau organizaţiei legionare. Niciunul nu a declarat de unde are cămaşa verde. Din păcate, eliminarea Mişcării Legionare de la conducerea statului nu a mai permis continuarea acestor anchete.

Lucreţiu Pătrăşcanu, ministrul comunist al Justiţiei de după 23 august 1944, cercetând dosarele existente la procuratură în ancheta evenimentelor din ianuarie 1941, avea să concluzioneze că foarte puţini din cei 2663 de anchetaţi şi inculpaţi pentru jafuri au fost membri ai Mişcării Legionare, majoritatea covârşitoare aparţinând periferiei societăţii.

Toate aceste relatări crează legionarilor imaginea unei structuri politice care a pierdut controlul situaţiei în teritoriu. Ei se aflau într-o situaţie dificilă. Erau asediaţi în instituţii şi vânaţi de armată pe străzi, fără putinţa deci de a-şi mai putea exercita autoritatea guvernamentală, în timp ce în numele lor şi uneori chiar la adăpostul uniformelor lor, se comiteau jafuri şi atrocităţi, pentru a oferi pretextul unei represiuni militare sângeroase.

Există de asemenea mărturii care atestă faptul că, prin emisari, legionarii au semnalat lui Antonescu faptul că în cartierele evreieşti se întâmplă acte de vandalism, cerându-i să intervină prin intermediul armatei. Şi timp de trei zile, Antonescu a refuzat să trimită armata să facă ordine în aceste zone. Aceasta în condiţiile în care, în zonele capitalei unde se aflau centre de rezistenţă legionare sau instituţii, erau concentrate efective uriaşe ale armatei, inclusiv tancuri şi artilerie grea.

• Antonescu, partenerul comuniştilor în lovitura de stat.

Răspunsul la aceste ciudăţenii a putut fi desluşit pentru prima oară abia la 3.09.2003, când “România liberă” a publicat senzaționalul document descoperit de ziaristul Vladimir Alexe. Este vorba de un document din arhivele CIA, declasificat cu ani în urmă şi postat pe internet, cuprinzând convenţia din 11 ianuarie 1941 între Partidul Comunist din România, prin Constantin David, şi regimul Antonescu, prin comisarul Petrovici de la Serviciul Secret de Informații (SSI). Comuniștii se angajau “să participe la evenimentele din 20-23 ianuarie 1941 prin acţiuni anarhice în cartierele evreieşti alături de poliţişti, derbedei şi hoţi.” Această pagină a istoriei PCR a fost considerată decenii la rând tabu. Cert este că acțiunile comuniștilor din acele nopți au dat lui Antonescu posibilitatea să arunce vina pentru “pogrom” asupra legionarilor. Care, după cum am văzut, în acele zile se aflaseră asediați în sedii.

Implicarea comunistului Constantin David, lider comunist de etnie evreiască, la vârful operaţiunilor diversioniste de înlăturare a legionarilor de la guvernare ar putea explica, în sfârşit, cel puţin din punct de vedere psihologic, arestarea acestuia de către cei din poliţia legionară şi excesul de zel al celor care, în timpul anchetei, l-au împuşcat. Dar totodată atestă pentru prima oară un adevăr cutremurător: implicarea în acţiunile diversioniste din cartierele evreieşti a unui etnic evreu. Sigur, nici nu mă gîndesc să insinuez că evreii ar fi orchestrat un masacru împotriva lor înşişi. E o teorie absurdă, pe care nu o împărtăşesc. Se ştie că evrei care aderaseră la comunism nu se mai considerau de nicio etnie şi deveniseră atei. Deci nu mai aparţineau spiritului evreu. Dar această prezenţă poate explica, fără a justifica, anumite mecanisme psihologice care au dus la identificarea evreilor ca unii dintre autorii loviturii împotriva guvernării legionare.

Această convenţie între comunişti şi serviciul secret românesc poate, în sfârşit, oferi o explicaţie plauzibilă faptului că nici autorităţile antonesciene şi nici cele de după 1944 nu au dus ancheta pogromului de la Jilava până în acele amănunte care ar fi putut stabili vinovăţiile pentru acel masacru inutil. Regimul Antonescu nu a dorit să devoaleze implicarea Serviciului Secret al statului român în acest masacru etnic, iar după preluarea puterii de către comunişti, în 1945, în ciuda numărului mare de etnici evrei ce ocupau funcţii în regimul comunist, nu s-a dorit, de asemenea, aflarea faptului că aceştia au fost implicaţi, alături de serviciile secrete, în evenimentele din ianuarie 1941. Inclusiv în masacrul din pădurea Jilava…

De altfel, o “notă informativă cu privire la influenţa comuniştilor în Corpul muncitoresc legionar” din 1 februarie 1941 atestă că “Partidul comunist a trimis la Moscova un raport despre modul cum s-au desfăşurat evenimentele în legătură cu rebeliunea şi devastările magazinelor, arătând că aceasta poate fi considerată ca o primă încercare de revoluţie în România cu sprijinul partidului, întrucât majoritatea membrilor Corpului Muncitoresc Legionar sunt aderenţi de stânga (…)”. (Arhivele Naţionale ale României, Partidul Comunist din România în anii celui de-al doilea război mondial 1939-1944, coord. Alina Tudor Pavelescu, Bucureşti , 2003, doc. Nr. 35)

Tot Serviciul Secret de Informaţii, într-un raport din acele zile, sesizează prezenţa agentului contraspionajului sovietic Mihail Şanov, legendat ca reprezentant al agenţiei TASS, în rândul manifestaţiilor legionare anti-antonesciene din ziua de 20 ianuarie 1941 (Cristian Troncotă – “Între 20-25 ianuarie va izbucni o revoluţie în Ţara Românească”, în Magazin Istoric nr. 1-2/1994, p. 173-195).

Chiar şi relatările evreului Matatias Carp în “Cartea neagră ” din 1945, abundă de neclarităţi şi contradicţii flagrante care întăresc cele arătate mai sus: “Deşi sectorul cel mai ameninţat, ştiut ca atare de cei ce au făcut totul ca rebeliunea să izbucnească, totuşi nimeni nu s-a îngrijit să ia din vreme vreo măsură de pază, dacă nu a avutului, cel puţin a vieţilor omeneşti. Din indolenţă sau cu dinadinsul (s.n.), o populaţie de aproape o sută de mii de oameni a fost lăsată pradă bestiilor dezlănţuite.” Iar mai jos, Carp afirmă, şocant, că sectoarele evreieşti “au fost invadate de bandele ucigătoare şi jefuitoare, o dată cu primele semne ale răzmeriţei, ba chiar mai înainte. Începând de marţi, pe la vremea prânzului, până către revărsatul zorilor de vineri, deci multă vreme după capitularea rebelilor, bunurile şi vieţile evreieşti au stat sub puterea pistolului, a târnăcopului şi călcâiului legionar. Aproape 70 de ore, o masă ce cuprindea câteva zeci de mii de oameni, bărbaţi, femei şi copii, n-au avut altă preocupare decât maltratarea, distrugerea, incendierea, furtul şi asasinatul.” Este de neînţeles cum atrocităţile au continuat “multă vreme după capitularea rebelilor”, deci după ce Antonescu câştigase şi deţinea controlul, legionarii fiind, după cum spune chiar Carp, “capturaţi”… Dar prin prisma acordului dintre SSI şi PCdR, de orchestrare a atrocităţilor în cartierele evreieşti pentru a arunca vina în seama legionarilor, totul devine lesne de înţeles…

O întrebare nelămurită este: cine au fost organizatorii transportului evreilor luaţi ostatici din cartierele evreieşti până în pădurea Jilava? Aceasta în condiţiile în care, repet, legionarii erau asediaţi  de armată în sediile instituţiilor deplasarea lor prin oraş fiind posibilă doar în mod clandestin şi evident nu în grupuri mari. Mărturia prinţului Mihail Sturza, fost ministru de externe, este ilustrativă în această direcţie. Aflat în conexiune cu principalii lideri legionari în toate cele trei zile de confruntări, el relatează că în noaptea de 21 spre 21 ianuarie i-a fost semnalată telefonic, la Prefectura Judeţului Ilfov, din partea cuibului Ioan Vodă, identificarea a “două camioane cu ceea ce părea a fi prizonieri, cu gardienii lor”. “Legionarii au încercat să-i oprească. Din camioane au fost ameninţaţi  cu armele şi s-au tras vreo câteva focuri peste capul lor. Legionarii din cuib cereau instrucţiuni. Instrucţiunile date au fost: “Urmăriţi imediat. Investigaţi şi opriţi!” Peste vreo douăzeci de minute mi s-a comunicat rezultatul investigaţiilor: s-au găsit vreo treizeci de cadavre, şi mai mulţi răniţi, evrei toţi, după cum se părea. Făptaşii au dispărut. Care sunt ordinele?, întreabă cuibul. Răspunsul (…)a fost: “Răniţii înainte de toate. Îngrijiţi şi duşi la spital. Legea ajutorului reciproc.”” (Mihail Sturdza – România şi sfârşitul Europei, Ed. Fronde, Paris, 1994)

Din păcate, după înlăturarea legionarilor de la putere, acest eveniment nu a mai fost investigat. Dar relatarea de faţă atestă un fapt uluitor: încercarea legionarilor autentici de a salva evreii masacraţi de persoane necunoscute, sub acoperirea de legionari.

De asemenea, Iuliu Maniu declara ulterior că “rebeliunea a fost organizată de Germania şi Comintern”. (Gheorghe Buzatu, “Români în arhivele Kremlinului”, Bucureşti, 1996) Implicarea serviciilor secrete germane nu poate fi ignorată. Şeful SSI, Eugen Cristescu consemnează că agenţii săi au depistat numeroşi oameni plătiţi de Gestapo să răspândească afişe şi manifeste antisemite în rândul bucureştenilor, accentuând dezordinea şi îndemnând la pogrom.

Ostilitățile au încetat după ce Horia Sima a dat un ordin de încetare a rezistenței, sub presiunea amenințării lui Hitler că armata germană din România va intra în luptă de partea lui Antonescu. Au urmat trei ani și jumătate în care România a avut statutul de vasal semiocupat al Germaniei, iar Mișcarea Legionară a cunoscut una dintre cele mai crunte prigoane, nu doar în ţară, ci şi pe teritoriul Reich-ului, unde legionarii au fost internaţi în lagăre de concentrare.

• Masacrul din pădurea Jilava…

Am adunat mărturii de la cei care au fost de față la incidente sau chiar au fost implicaţi, fără voia lor. Săteni din Jilava, 1 Decembrie și Vidra. Atât neutri, fără apartenență politică, cât și legionari sau rude de legionari. Într-un studiu viitor, voi detalia pe larg aceste declarații. Aici însă voi sintetiza filmul evenimentelor.

Pe 21 ianuarie 1941, în zorii zilei, şeful legionar din comuna Regele Ferdinand a adunat pe membrii celor 3 cuiburi din localitate, inclusiv copii în vârstă de 16-17 ani ai acestora. Ei au pornit cântând spre Bucureşti. În Jilava s-au oprit în dreptul centurii CFR, în faţa porţii primarului local Doncu. Acesta distribuia fiecăruia revolvere (second-hand, majoritatea Mauser şi Beretta). Acolo se adunau şi sătenii veniţi din alte localităţi – Copăcenii de Jos, Vidra, Creţeşti etc., şi erau distribuiţi fiecare comună în câte o instituţie. Cei din „Regele Ferdinand” şi jilăvenii au fost repartizaţi într-o instituţie de pe str. Povernei, lângă Piaţa Victoriei. Acolo au rezistat până pe 24 ianuarie dimineaţa, când a fost distribuit ordinul de încetare a focului transmis de Horia Sima. Nimeni nu a părăsit clădirea – era imposibil pentru că erau împuşcaţi de armată. (Mărturie Stan Nicolae, n. 1923, participant, condamnat după evenimente)

Cine a ucis atunci evreii din pădurea Jilava? Şi cui a folosit acea crimă colectivă oribilă?

În primul rând lui Antonescu, cel care a rămas la putere, aruncând răspunderea crimelor asupra legionarilor, alături de jafurile şi fărădelegile comise de pleava societăţii în cele 3 zile. Dar a servit şi sovieticilor, care vedeau înlăturat de la guvernare adversarul ireductibil al comunismului în România: Garda de Fier. Şi nu în ultimul rând lui Hitler, care astfel se debarasa de nişte naţionalişti care îi încurcau planurile imperialiste în regiune. Aşa cum în decembrie 1989 a fost nevoie de diversiunea sângeroasă a teroriştilor şi de peste 1100 de victime, pentru a legitima eşalonul secund al structurilor comuniste care preluaseră puterea, demonizând cadrele fidele lui Ceauşescu. Din păcate, „revoluţiile” se fac cu preţul a numeroase victime inocente…

Am cunoscut în comunele menţionate oameni care, la cercetările din 1941, reluate după august 1944, au fost trecuţi prin faţa rabinului Guttman, supravieţuitorul masacrului, ai cărui doi fii au fost ucişi în acelaşi loc. Niciunul din legionarii jilăveni ori din 1 Decembrie pe care i-am cunoscut nu au fost identificaţi de bătrân ca şi asasini ai copiilor săi (relatarea învăţătorului George Iacob, ginerele lui Nicolae Voiculescu, reţinută de copiii săi).

Viceprimarul legionar Nicolae Voiculescu zis “Ciufu” (mort la Jilava în 1951) a fost acuzat doar pentru faptul că, atunci când rabinul Guttman, scăpat din masacru, a ajuns la primăria din 1 Decembrie, a refuzat să-l primească din suspiciune, indicându-i să meargă în Bucureşti (mărturie culeasă de la urmaşii lui Voiculescu). Dacă legionarul Voiculescu ar fi făcut parte dintr-un aparat legionar de exterminare a evreilor, l-ar fi ucis pe Guttman cu acest prilej, nicidecum nu l-ar fi lăsat să plece.

Consider importantă relatarea indignării manifestate de legionarii întorşi în comune, la aflarea celor întâmplate, ca încă o dovadă a faptului că masacrul nu a fost emanaţia voinţei organizaţiilor locale din care făceau parte şi, cu atât mai puţin a conducerii centrale a mişcării. Citez mărturia lui Iordache Gheorghe (n. 1921, agricultor, com. 1 Decembrie). Tatăl acestuia, Gheorghe Iordache zis Delegatu, fost membru PNL, a aderat la Mişcarea Legionară în anii ‘30. În 24 ianuarie 1941, aflând de masacrul de la Jilava, a mers în această comună pentru a-l admonesta pe nepotul său, Petre Ivănescu, participant la asasinate, pe care l-a blestemat pentru actul comis. Renegat de rude şi de camarazi, Ivănescu s-a sinucis în momentul în care jandarmii au venit să-l aresteze.

Menţionez şi cazuri de încercare  a autorităţilor antonesciene de a incrimina în mod aberant legionari din Jilava pentru o presupusă participare la masacru. Astfel, dascălului Doncu T. Doncu i s-a reproşat că s-ar fi agăţat câteva zeci de metri de una din săniile care transportau prizonierii evrei pe şoseaua principală în timp ce mergea la primărie să ridice ajutorul social (avea mulţi copii), iar studentului Eduard Tomescu (cel salvat mai târziu prin sacrificiul lui Mircea Vulcănescu la Aiud) relata, în detenţie, lui Constantin Tănăsescu şi Emanoil Paraschivaş, presiunile făcute de anchetatori pentru a obţine declaraţii în sensul implicării conducerii Legiunii în organizarea acestui masacru.

Menţionez starea de haos şi isterie specifică maselor necontrolate, precum şi agitaţia suspectă a unor pretinşi legionari care s-au implicat în participarea la asasinate. Aceştia au fost, conform relatărilor fie simpli localnici, fie simpatizanţi legionari ori cel mult membri recenţi, marginali, care însă nu puteau justifica prezenţa lor în comună, în timp ce trebuiau să fie prezenţi în instituţiile bucureştene conform ordinelor superiorilor. Probabil că, în cazul unei victorii legionare, aceştia ar fi fost grav pedepsiţi cu siguranţă, pentru încălcarea disciplinei legionare.

Un lucru este cert şi trebuie ţinut cont de el din punct de vedere juridic. Nu există niciun document din care să rezulte vreun ordin pornit de la conducerea Mişcării Legionare sau măcar de la conducerea de plasă sau comună, prin care să se fi dispus acest masacru.

Există în schimb acum documentul amintit mai sus care arată clar cine au fost autorii incidentelor din cartierele evreieşti: membrii Partidului Comunist, ajutaţi de pleava suburbiilor, în acord direct cu serviciul de spionaj al lui Antonescu. Mai mulți emisari legionari au cerut lui Antonescu să trimită armata în cartierele evreiești unde erau informați că se petrec atrocități. Acesta însă a refuzat. Și se pune întrebarea: de ce?

Putem acum înţelege mai bine de ce de 75 de ani se refuză sistematic redeschiderea dezbaterii şi a investigaţiilor unui episod cutremurător dar rămas neclarificat. Ei bine, iată cea mai bună explicaţie pentru faptul că niciodată autorităţile nu au dus ancheta pogromului de la Jilava până în acele amănunte care ar fi putut stabili vinovăţiile pentru acel masacru inutil. Regimul Antonescu nu a dorit să devoaleze implicarea Serviciului Secret de Informaţii în acest masacru etnic, iar după preluarea puterii de către comunişti, în 1945, în ciuda numărului mare de etnici evrei ce ocupau funcţii în noul regim, nu s-a dorit de asemenea aflarea faptului că aceştia au fost implicaţi alături de serviciile secrete în evenimentele din ianuarie 1941.

Însuşi istoricul Adrian Cioflâncă, de la Institutulul Naţional pentru Studiul Holocaustului în România „Elie Wiesel”, în urma recentelor sale cercetări asupra arhivelor conţinând anchetele privitoare la acest pogrom, afirmă că, „nu au fost însă identificați legionarii care au venit de la București cu camionetele cu evrei. De fapt, câteva nume au fost menționate de martori, dar anchetatorii nu au mers pe fir. O parte dintre legionarii în cauză aveau să fugă în Germania. Alții au fost arestați pentru alte fapte din timpul rebeliunii și nu li s-a cerut să vorbească în anchetă despre masacrul la care au participat la Jilava. Nici autoritățile comuniste nu au mers cu mult mai departe.” Aşadar, aceeaşi observaţie: nici regimul antonescian, dar nici comuniştii nu au dorit să meargă prea departe cu ancheta. Ba mai mult decât atât, nici „istoricii nu au făcut mari progrese în a completa golurile de cunoaștere lăsate de investigațiile judiciare. Subiectul a fost tabu pentru multe decenii, iar accesul la documente a fost împiedicat.”, afirmă acelaşi Cioflâncă. (http://revista22.ro/70259624/masacrul-antisemit-de-la-jilava-ce-tim-n-plus-ii.html) 

În aceste condiţii, investigaţia trebuie extinsă asupra acelor elemente bucureştene, pretins legionare, care au acţionat în cartierele evreieşti, luând ostatici, torturându-i şi transportându-i apoi la Jilava şi împuşcându-i. Deoarece, condamnarea la acea dată a câtorva săteni înapoiaţi, lipsiţi de educaţie şi isterizaţi în obscurantismul lor de agenţi instigatori, care s-au făcut vinovaţi de uciderea câtorva evrei scăpaţi din masacru, ori condamanarea unor săteni la fel de needucaţi care au dezbrăcat cadavrele, deposedându-le de bunuri de valoare, nu reprezintă decât o parte derizorie a acestui caz.

Ar trebui anchetată apoi şi situaţia peroanelor care au incitat, mai mult sau mai puţin subtil, instigând la violenţe pe aceşti ţărani înapoiaţi. Să nu uităm, din zilele lui decembrie 1989, lui iunie 1990, ca şi în alte situaţii diversioniste, numărul mare de agitatori şi provocatori care incitau împotriva “teroriştilor” sau “legionarilor”.

Căci – trebuie să repet – adevăraţii legionari din Jilava şi comunele adiacente au fost baricadaţi în instituţiile bucureştene. Iar cei care au adus şi au asasinat pe evrei au rămas persoane necunocute până astăzi. Ceea ce mi se pare de neconceput pentru Siguranţa acelor ani, altminteri deosebit de eficientă în a depista şi aresta orice legionar suspectat de activitate împotriva regimului antonescian sau, ulterior, a celui comunist.

Chiar şi după 75 de ani, autorităţile statului român au obligaţia de a redeschide anchetele atât de uşor închise ale pogromului de la Jilava. Iar istoricii trebuie să reevalueze abordarea studiului asupra acelor zile şi nopţi de coşmar, prin rigorile cercetării, şi nu pe baza relatărilor emoţionale ale unor Mattias Carp ori Brunea Fox. Eu sunt unul dintre cei care cer asta, în numele adevărului şi atâtor oameni care au trăit, pe nedrept, întreaga viaţă cu stigmatul unor crime la care nu au participat… Din respect pentru cei 144 de evrei morţi în chinuri… Din respect pentru cei 346 de români (alşii indica o cifra de peste 800) ucişi de mitralierele lui Antonescu… Din respect pentru cei calomniaţi şi huliţi de atunci, pe nedrept, în mod pauşal, pentru aceste crime: legionarii şi urmaşii lor.

Statul român trebuie chiar şi acum, târziu, să asume această anchetă onestă, inclusiv realitatea că instituţiile sale de atunci, în special serviciile secrete, au participat la orchestrarea crimei colective. Şi nu trebuie să se teamă nimeni că statului român de azi i s-ar putea imputa daune materiale în viitor. Pentru că România de azi nu poate fi pusă să plătească pentru actele criminale ale unui regim ilegitim, instaurat la adăpostul unei lovituri de stat, cu implicarea mai multor servicii secrete străine.

NOTA: Prezentul studiu va fi publicat sub forma unei broşuri. Nu se vrea a oferi concluzii definitive. Dorim doar redeschiderea cercetărilor penale şi celor ştiinţifice în acest caz, pentru clarificarea tuturor nelămuririlor. În memoria sutelor de victime ale evenimentelor din 20-24 ianuarie 1941, indiferent de apartenenţa etnică…