În ziua plecării sale spre Spania, Ion Moța a lăsat în păstrarea D-lui Profesor Nae Ionescu mai multe scrisori sigilate și adresate părinților, soției, copiilor când vor fi mari și Căpitanului, cu rugămintea de a fi înmânate numai în cazul morții sale. Urmeaza scrisorile–testament către părinți și Căpitan, pe care consiliul legionar, cutremurat și-a permis a le publica în această broșurică pentru a le avea la pieptul fiecăruia dintre noi.
Bucuresti, 22 Noiembrie 1936
Iubitii si mult încercatii mei parinti si dragi surori,
Dumnezeu a vrut sa fie asa.
Durerea e mare, imensa, o stiu. Si ma cutremur de îngrijorare la gândul ca ati avea prea putina putere s-o suportati. Dar, iubitii mei parinti, cautati sa vedeti, alaturi de durerea voastra, toata frumusetea faptei noastre: Se tragea cu mitraliera în obrazul lui Hristos! Se clatina asezarea crestina a lumii! Puteam noi sa stam nepasatori? Nu e o mare binefacere sufleteasca pentru viata viitoare, sa fi cazut în apararea lui Hristos? Astfel, pe lânga durere, nu se poate sa nu simtiti si o mare înaltare sufleteasca. Dumnezeu sa va dea puterea de a purta suferinta aceasta si a o birui.
Câteva rugaminti de ordin practic: Nu lasati sa moara „Libertatea”! Din ea va putea trai familia mea…
Scumpii mei parinti, în durerea voastra, gânditi-va la ce au avut de îndurat si alti parinti, ca Moscardo, care a stat de fata la telefon la împuscarea fiului sau! Si totusi nu a deznadajduit, ci a luptat si a trait, pentru a-si împlini datoria!
Eu asa am înteles datoria vietii mele. Am iubit pe Hristos si am mers fericit la moarte pentru El! De ce sa va chinuiti prea mult, când eu am sufletul mântuit, în împaratia lui Dumnezeu?
Grija pentru familia mea sa nu va copleseasca. Dumnezeu nu o va lasa muritoare de foame. Toate se vor aranja bine.
Scumpa mea mama, sunt îngrijorat de moarte pentru raul pe care si-l va face mama prin lungile nelinisti dupa aflarea plecarii pe front, apoi de putere mamii de a rezista loviturii pierderii mele.
Scumpa mama, cu lacrimi în ochi îi spun mamii, cât si tatii, ultima mea dorinta: fiti tari, stapâniti-va durerea si traiti pentru ocrotirea copiilor mei.
A lor e nenorocirea mai mare, daca toata lumea îsi va pierde puterea de rezistenta si se va frânge sub povara durerii.
Macar din dragoste pentru Mihail si Gabriela, repet într-una rugamintea mea fierbinte, de a fi tari, a fi curajosi. A avea încredere în ajutorul lui Dumnezeu, pentru suportarea nenorocirii personale materiale (caci nenorocire sufleteasca nu este).
Cât de linistit as fi eu, sa am încredintarea aceasta, ca veti fi tari. De aceea, va rog sa auziti clipa de clipa chemare mea, implorarea mea: nu va lasati rapusi! E mai rau atunci.
Si iertati-mi, scumpii mei parinti, tot zbuciumul pe care vi l-am adus în viata.
Nu l-am adus decât din dragoste de Dumnezeu si Neam, din inima curata.
Va îmbratisez acum cu tot sufletul meu si sunt sigur ca-mi veti împlini dorinta d ea înfrunta durerea cu tarie si încredere în mila lui Dumnezeu.
Al vostru mult iubitor,
Ionel
Bucuresti, 22 Noiembrie 1936
Draga Corneliu,
Rugamintea mea – în singura mea îngrijorare pe care o am: copiii si Iridenta – e doar aceasta una: Nu lasati „Libertatea” sa moara.
……………………….
Sunt sigur ca, deocamdata cel putin… tata (plus mici colaborari) vor putea face fata redactiei. Cât despre administratie, ea va continua pe linia trasata, asa cum e azi…
Iridenta sa nu se mute din casa „Mica”, nici din Bucuresti.
Venitul foii îi ajunge pentru trai. Iar cum D-l Gigurtu îi va face sigur o chirie redusa (i-am scris), nu va putea locui în alta parte mai ieftin. Nici nu vreau apoi sa-i mai aduc, în plus si durerea de a trebui sa-si desfaca casa. Abia si-a înfiripat-o si s-o risipeasca. În nici un caz nu doresc sa se instaleze la Husi (de unde nu va putea, de altfel, sa conduca administratia caci n-are echipa de baieti de aici, învatati de mine), nici la Orastie.
Deci, totul sa ramâna pe loc si sa continue ca si înainte de plecare mea…
Cu concursul tau si lasând „Libertatii” sectorul operei ziaristice pe care o împlinea pâna acum în Legiune, – foaia e asigurata si familia mea are din ce trai. Te rog deci ajuta „Libertatii” sa traiasca.
E de dorit ca, cu timpul, sa fi crescut un element bun ca redactor. Va fi salariat, va face cariera aici…
Mor, Corneliu, cu tot elanul si toata fericirea, pentru Hristos si Legiune. Nu cer nici rasplata, nici nimic, ci doar biruinta. Si va rog sa aveti inima pentru copiii mei.
Cu Iridenta te rog sa fii îngaduitor si iertator. Stiu ca nu va veti putea întelege totdeauna. Dar nu încerca, inutil, s-o schimbi în felul vederilor tale. Nu spun sa te interesezi de o blânda supraveghere si îndrumare a lor. Dar în conflictele care stiu ca se vor ivi, fii tu cel îngaduitor. Gândeste-te la durerea si la pierderea lor, la nervii ruinati ai Iridentei si la tot ce nu se poate schimba oricât te-ai necaji. Ea încolo e econoama, cinstita, traieste numai pentru copii, e devotata si nu trebuie lovita si mai mult, chiar daca ar avea vina.
Dupa aceste lucruri personale, iata, deoarece e vorba de despartire, îti urez ocrotirea lui Dumnezeu si biruinta cât mai apropiata. Sunt fericit si mor bucuros cu aceasta multumire, ca am avut putinta de a simti chemarea ta, de a te întelege si de a te servi. Caci tu esti Capitanul! Ti-am si gresit, si ce stii si ce nu stii. Iarta-ma. N-am gresit însa niciodata nimic celei mai sincere fidelitati legionare si fidelitatii fata de tine, Capitanul. N-am facut destul pentru Legiune în ultimii ani, dar am crezut si cred în tine si fata de aceasta credinta n-am pacatuit vreodata nici în cea mai ascunsa cuta sufletului meu (chiar daca uneori mai criticam câte ceva, cu buna credinta, ca de pilda lipsa ta de atasament fata de forme si contabilitati, care aduc adeseori mari neajunsuri de fond).
Si sa faci, mai Corneliu, din tara noastra o tara frumoasa ca un soare si puternica si ascultatoare de Dumnezeu!
Traiasca Legiunea!
MOTA
Eu voi scrie în Spania 200-300 articole pe care le las spre a aparea timp de 5-6 ani câte unul în fiecare numar al foii, postum. Aceasta va face foaia si mai cautata. Alte îndrumari am lasat în scrisoarea catre Iridenta.
O scrisoare a lui Ion Mota catre parintii sai, scrisa de pe vapor în drum spre Spania si doua articole pentru ziarul „Libertatea” scrise pentru români; poate între doua atacuri.
SCRISOAREA LUI ION I. MOTA CATRE PARINTII SAI
Pe vaporul „Monte Olivia” spre Portugalia – 1 Decembrie 1936
Iubiti parinti,
Suntem de patru zile pe un vapor, iar mâine debarcam la Lisabona, în Portugalia, de unde apoi plecam în Spania…
…Desigur ati aflat ca dorim sa luam si noi parte câtva timp la lupte, cam o luna de zile, caci pe atât ne-a tarmurit Corneliu termenul, fiind vorba de un semn viu de unire crestina a inimilor a doua neamuri.
Cea mai mare grija si tulburare sufleteasca a mea, în acest admirabil si maret drum, este grija de scumpa mama si iubitul tata.
Ma tem ca prea va veti lasa coplesiti de îngrijorari si, negresit, dupa o viata destul de încercata, numai asemenea poveri sufletesti nu ar trebui sa mai aveti. As fi cel mai fericit sa pot avea de la iubitii parinti o veste ca grijile mele nu sunt întemeiate si ca, razimati pe dragostea pentru Cruce si crestinatate, gasiti îndestulatoare putere sufleteasca pentru a putea purta grija aceasta ce nu se poate înconjura, dar a fi chiar multumiti ca fiul vostru se afla pe un asemenea drum de onoare si de datorie…
La riscul nostru, la jertfa noastra din dragoste pentru Hristos, vom fi fericiti a afla ca si ai nostri iau parte prin barbatia de a trece prin câteva zile grele si a nu se lasa coplesiti, caci ar parea ca ne-au facut sa uitam datoria noastra catre Dumnezeu, în al carui obraz se trage azi cu mitraliera si datoria fata de neamul nostru, a carui soarta atârna si ea atât de mult de lupta hotarâtoare care se desfasoara azi în Spania…
Nelinistea mea e mai mare pentru parinti, caci Iridenta fiind mai tânara si mai voinica fiziceste, tineretea o ajuta sa treaca mai usor zbuciumarile si greutatile pe care le sporeste adeseori închipuirea…
Sunt foarte bucuros ca ea, care la plecarea mea banuia lucrurile acestea, a fost curajoasa, vazând ca îsi stie stapâni simtamântul, pentru a se împlini datoria…
Trebuie sa mai adaug, spre a înlatura orice judecati gresite, ca au n-am fost trimis de nimenea în Spania ca sa i se faca vreo raspundere pentru asta, ci eu singur am avut, cel dintâi, gândul si dorinta de a lua parte la aceste lupte, pentru care am cerut si am primit aprobarea sefului nostru, marginind el aceasta aprobare la numai o luna de zile. Niciodata n-as fi primit sa fiu înlocuit prin altcineva, caci sufletul meu îmi cerea si-mi cere împlinirea acestei datorii, pe care am si dus-o la împlinire. Nu e adevarat, ce spuneau unii, ca ramas în tara, puteam fi mai de folos si eu si sotii câti am luat acest drum, – luptei de acasa. Biruinta morala pe care noi o vom câstiga în Spania, – cu orice jertfe, – va fi mai mare pentru lupta nationala, deci tot ce-am mai putea face în restul vietii noastre, ba si dincolo de ea… Acesta e adevarul.
Pe la începutul lui Februarie, cu ajutorul lui Dumnezeu, vom porni înapoi spre casa…
Înca o data va rog din tot sufletul, sa nu va lasati preda îngrijorarii. Omul doar nu a fost nascut pentru a trai numai decât un numar nu stiu cât de ani, – ci pentru a se apropia de Dumnezeu prin faptele vietii sale!
Va sarut mâinile cu toata dragostea si va rog, nu-mi tagaduiti fericirea de a va sti curajosi si senini, primind barbateste si cu taria pe care ti-o da credinta în Dumnezeu, toate greutatile cu care Dumnezeu a cinstit familia noastra, cerându-i sprijinul ei pentru împlinirea dreptatii si a Dumnezeiestii Lui asezari…
Va îmbratisez cu mare dragoste, multumire si recunostinta, pentru toate jertfele sufletesti si materiale, pe care o viata întreaga, neîntrerupt le-ati facut pentru noi si pentru sufletul nostru…
Al vostru iubitor
Ionel
Ravas de la legionarii români de pe frontul spaniol
LA NASTEREA DOMNULUI
Din nou popoarele lumii se pregatesc pentru sarbatorile si bucuriile Nasterii Domnului, a nasterii sfinte a lui Hristos.
Dar bucuria aceasta e astazi întunecata în toate inimile de îngrijorare pentru soarta asezarii crestinesti a lumii, asezare daruita noua de catre Dumnezeu prin trimiterea pe pamânt a Fiului Sau, a carui nastere o vom sarbatori acum din nou.
Caci iata, mânia Diavolului a pornit în zilele noastre cel mai crâncen razboi împotriva Bisericii întemeiate de Domnul nostru Iisus Hristos. Niciodata, de când a coborât Mântuitorul printre noi, nu s-a ridicat o parte a omenirii, cu atâta ura si pornire, pentru a darâma asezarea, rânduiala crestina a lumii, ca în zilele noastre. Mor oameni cu zecile de mii, unii pentru a izbuti sa darâme altarele Bisericilor lui Hristos, iar altii pentru a le apara. Comunismul este ca cea fiara rosie din Apocalips, care se ridica pentru a izgoni pe Hristos din lume.
Astazi, la Nasterea Domnului, nu ne este îngaduit sa avem numai bucurie în casele noastre, ci si grija pentru a pastra marele dar pe care ni l-a facut Dumnezeu prin trimiterea Fiului Sau printre noi.
Fiara rosie va fi biruita, fara îndoiala, pâna la sfârsit. Caci Biserica întemeiata de Domnul Hristos nu va putea fi doborâta „nici de portile iadului”. Dar iata ca, totusi, în tarile unde comunismul diavolesc a biruit, Biserica a fost doborâta. Nu pentru vesnicie, dar totusi a fost doborâta pentru veacul de azi, iar în locul ei s-a înstapânit puterea diavoleasca a necredintei, a stricaciunii, cu suferintele si moartea sufleteasca si trupeasca a oamenilor de azi. Noi credem în învierea Bisericii atât în Rusia cât si în Spania comunista. Dar aceasta înviere cât si mântuirea tarii noastre de pacostea stapânirii lui Antihrist, atârna de vrednicia noastra! Dumnezeu s apus ca Biserica nu va fi doborâta nici de portile iadului pentru ca Dumnezeu a avut încredere în vrednicia oamenilor, în alipirea lor de Dumnezeu.
Daca însa noi nu ne vom trezi si nu vom porni la împlinirea datoriei noastre, în razboiul pe care l-au pornit ostile diavolesti, atunci prabusirea va veni, cum a venit si aiurea. Si cine stie câte veacuri de ispasire, în robie si chin, vor trebui sa treaca peste vietile nenorocitilor nostri urmasi, pâna când sa ne învrednicim a ne bucura din nou de stapânirea Bisericii asupra sufletului oamenilor.
Ceasul de azi e un ceas greu. De împlinirea datoriilor noastre în acest ceas atârna faptul ca rândurile viitoare de oameni, copiii, nepotii si stranepotii nostri, sa se bucure ori apoi sa plânga în ziua Nasterii Domnului.
Sa nu lasam pe urmasii nostri sa piarda binefacerile sufletesti ale Nasterii Mântuitorului! Sa nu lasam o tara fara Biserici, fara icoane, fara ocrotirea mâinii lui Dumnezeu! Sa nu lasam copiilor nostri o viata în care vor fi pierdut pe Hristos!
Iar pentru acesta, sa nu fugim din fata jertfei pentru apararea Crucii!
Numai aceasta jertfa poate rascumpara, pentru urmasii nostri, pe Iisus Hristos, numai prin aceasta jertfa îl vor putea avea pe Hristos între ei, în zilele de Craciun ale anilor viitori, ale veacurilor viitoare.
Caci fara lupta viteaza, nici Arhanghelul Mihail n-a putut goli cerul de ostile lui Lucifer, de ostile îngerilor rasculati.
Legionarii români care, în aceste zile de Craciun, lupta pentru Cruce pe pamântul spaniol, va cheama sa-i urmati!…
Ion I. Mota
(„Libertatea”, nr. 37-38, Craciun 1936)
Ravas de la Legionarii Români de pe frontul spaniol
SPRE ANUL 1937
Dumnezeu a învrednicit pe sapte legionari ai Capitanului sa-si petreaca sarbatorile Craciunului si sa astepte Anul Nou cu mâna pe pusca, pe grenada ori pe mitraliera, risipiti pe strazile Madridului sau în muntii spanioli, în înclestarea luptei împotriva celor care, cu baioneta scot ochii Mântuitorului de pe sfintele icoane si batjocoresc pe Maica Domnului si sfântul Ei prunc.
I-a învrednicit, am spus, pentru ca nu poate fi, pentru un om, o cinste mai mare, o chemare mai plina de rod sufletesc, decât aceea de a fi aparator al lui Hristos, si prin Hristos, al neamului tau crestin.
Anul care a trecut, 1936, a deschis aceasta cumplita lupta de pe pamântul spaniol. Anul în care intram, 1937, cine stie ce alte încercari, si mai mari, va cere poate, oamenilor si popoarelor.
Spre acest an nou, care rasare în zori de sânge, românii trebuie sa se îndrepte cu sufletul scuturat de moliciune si sovaiala, pregatiti sufleteste pentru vremuri mari, de raspântie. Sa primeasca în inima lor duhul nou al barbatiei legionare, aducându-si toata curatenia sufleteasca pe car o mai au, facând-o sa rodeasca rodul scump, desi adesea dureros, al jertfei pentru Cruce si pentru Neam.
Sa lasam cu totii la o parte vorbirea cea multa si mai ales sa lasam la o parte credinta ca ne-am împlinit datoriile prin care asemenea lupte de vorba goala, prin parada si lauda sterpa ori prin hotarâri care nu sunt urmate de aspra greutate a faptei, a jertfei, a poverii.
Sa ne dezbracam de toate slabiciunile, de temerile si lacomiile noastre, sa ne înaltam la creasta îmbracati în tot ce are sufletul nostru mai bun, mai viteaz, mai curat. Si astfel înarmati sufleteste, sa asteptam poruncile pentru a razbi, gata de însângerare si de moarte, prin negurile de întuneric si de pierzare care învaluie tot mai mult neamul nostru.
Numai îndreptându-ne astfel spre caile pe care ni le deschide noul an, vom putea astepta zile de soare si de biruinta româneasca de la anul acesta nou care se apropie de noi plin de întuneric si de povara.
Caci Dumnezeu nu poarta cu carul biruintei decât pe viteji, pe cei care se stiu pierde pe ei pentru a-si rascumpara neamul si sufletul.
Ion I. Mota
(„Libertatea” Nr. 1, 3 Ianuarie 1937)
MAJADAHONDA
Pamânt sfintit cu sângele celor doi martiri eroi, Ionel Mota si Vasile Marin, în memoria carora s-a ridicat maretul monument. Simbol de credinta, lupta si sacrificiu pentru legionarii Garzii de Fier, alaturi de care reprezentantii românilor din exil, împreuna cu camarazii lor spanioli, italieni, germani, francezi etc. se aduna la 13 ianuarie în fiecare an, adusi de dragostea aceluiasi ideal înaltator. La picioarele acestui monument reînnoiesc legamântul de fidelitate si credinta în lupta pentru eliberarea Europei de amenintarea materialismului ateu si comunist.
PREZENT!
„Cei ce-au cazut ucisi de gloantele dusmane,
Pasesc în rând cu cei ce au ramas”…
(Cântec legionar)
CUVÂNT ÎNAINTE
Acum câteva zile (la 23 aprilie 1937, vezi C. Z. Codreanu, Circulari si Manifeste, n.r.), printre bagajele legionarilor întorsi din Spania s-a gasit un mic cufaras apartinând lui Ion. I. Mota.
Îl închisesera pentru ultima data mâinile lui…
„Cine stie, unde voi fi eu, când micul meu cufaras va fi deschis si ale cui mâini îl vor mai deschide de acum?”…
Cu mare emotie ne-am apropiat si am deschis geamantanul în care am gasit hainele în care plecase din România si trei articole scrise în Lisabona la 3 Decembrie 1936. Ele sunt adresate camarazilor lui dragi si cititorilor „Libertatii” (alaturat publicam doua dintre ele asa cum au fost scrise de mâna lui).
La aceasta data, el îsi vede din nou moartea. Din moarte, de dincolo de mormânt, vorbeste camarazilor sai. Se vede din aceste scrisori, ca sufletul lui este stapânit de o mare durere, aceea a despartirii, a ruperii de noi.
Dorinta lui fierbinte este sa nu se desparta de camarazii lui. Vrea sa fie cu noi, în mijlocul nostru, sa paseasca în rând cu noi cu pieptul sau lat, cu fruntea în vânt, sfidând biruitor moartea si dusmanul din fata. Voieste sa fie prezent totdeauna si, în zilele noastre de sarbatoare, la sedintele cuiburilor, sa fie strigat si de dincolo de moarte sa raspunda:
PREZENT!
Este atât de clocotitoare aceasta dorinta a sufletului sau încât cine dintre noi se îndoieste ca el nu este în mijlocul nostru!…
Dupa cum Mântuitorul Iisus Hristos este cu noi, caci a zis: „Iata, eu sunt cu voi în toate zilele pâna la sfârsitul veacului!” sau „Ori de câte ori veti fi adunati, doi sau trei în numele meu, voi fi si eu în mijlocul vostru”.
Lisabona, 3 Decembrie 1936
Articolele din acest caiet (cât si eventual din alte caiete) vor apare în „Libertatea”, câte unul în fiecare numar (sau, daca nu izbutesc a scrie prea multe, câte unul la doua numere), asa încât ziarul sa aiba articole de-ale mele timp de câtiva ani, lucru care cred ca va întari trainicia ziarului. Acestea, pentru cazul când nu ma mai întorc din Spania.
Caci dorinta mea este ca „Libertatea” sa continue a aparea, ca fiind singurul izvor de venit al familiei mele si putând totodata aduce pretioase servicii Legiunii.
I.M.
Întâiul articol
„Cei ce-au cazut ucisi de gloantele dusmane,
Pasesc în rând cu cei ce au ramas”…
(Cântec legionar)
P R E Z E N T !
Iubiti camarazi legionari si cititori ai „Libertatii”,
Dumnezeu a vrut sa ma numere si pe mine – poate si pe alti camarazi ai mei, legionari români ai Capitanului – printre fericitii luptatori cazuti în Spania pentru apararea Crucii. Iata, spun ca sunt „fericiti” acesti luptatori – desi multi dintre noi lasam în urma noastra copii, sotii, fiinte dragi si fara alt sprijin decât noi – deoarece e fericit cu adevarat numai omul care trece astfel prin viata pamânteasca încât sa poata nadajdui în mântuirea sufletului sau. Iar cei pe care Dumnezeu ne-a ales si ne-a primit sa-i fim aparatori cu pretul sângelui si vietii noastre, acestia putem avea o puternica nadejde de mântuire a sufletului, cu toate pacatele noastre de pâna acum.
Nici o putere, nici o dragoste nu este deasupra Neamului, nu se poate împlini decât în Neamul sau, afara doar de puterea lui Hristos, de dragostea pentru el. Hristos este acelasi si în Spania si în România. Când o oaste diavoleasca se ridica pentru a izgoni pe Hristos din lume, când pe fata luminoasa a Mântuitorului se trage cu baioneta si cu mitraliera, atunci toti oamenii, din oricare neam ar fi, trebuie sa sara în ajutorul Crucii. Cu atât mai mult cu cât cei care lucreaza acum la darâmarea crestinismului în Spania, nu se multumesc cu nenorocirea acestei tari ci vor ataca mâine asezarea crestineasca si româneasca a tuturor tarilor, asadar si a României noastre.
Dar daca dragostea de Hristos, puterea lui Hristos, am spus ca este deasupra Neamurilor, putând sa ne aduca pe noi românii sa luptam pentru Cruce pe pamântul strain al Spaniei alaturi de spanioli, de nemti si de italieni, aceasta nu însemneaza ca puterea crestinatatii si dragostea de Hristos ne scot din Neamul nostru, ne înstraineaza de el. Caci Neamul nostru nu poate trai fara credinta noastra crestina.
Aparând crestinatatea chiar pe pamânt strain, noi aparam o putere care e izvor al puterii neamului nostru, iar ascultând de îndemnul dragostei de Cruce noi ne supunem, aici în Spania, dragostei pentru Neamul nostru românesc.
Asadar noi luptam, noi cadem aici pentru apararea legii noastre stramosesti, pentru fericirea neamului românesc, pentru învierea lui prin lupta Legiunii, pentru noua zidire pe care i-o aduce Capitanul. Fapta noastra e o piatra de unghi a acestei noi zidiri legionare românesti, zidire care – urmând vointa sortii care a fost asa înca de pe vremurile de legenda ale Mesterului Manole – a cerut îngroparea noastra în temeliile pe care, de-acum, veacurile nu le vor mai putea darâma.
Iata pentru ce m-am despartit acum si de cei scumpi mie, de ce nu voi mai fi printre voi trupeste, iubiti camarazi si cititori ai „Libertatii”.
Dar un cântec legionar spune atât de frumos:
„Cei ce-au cazut ucisi de gloantele dusmane,
Pasesc în rând cu cei ce au ramas”…
De asemenea, legionarii stiu bine ca atunci când, la adunarea frontului legionar, se face „apelul mortilor”, adica strigarea luptatorilor morti în lupte, toti legionarii raspund, cu putere si credinta, în locul celui care nu mai are glas:
PREZENT!
Adica cel plecat si chemat acum la apel nu este cu adevarat plecat dintre cei ramasi în viata, ci el este prezent, este viu în sufletele tuturor.
Raspund si eu astazi, prin aceasta draga gazeta a mea, celor care m-au iubit si care se îndurereaza de plecarea mea trupeasca dinte ei:
PREZENT!
Sunt cu voi, sufletul meu nu v-a parasit.
Si iata, ca sa va dau dovada, va fac poate bucuria ramânerii mele printre voi, am scris, în zilele de lupta traite de noi pe pamânt spaniol mai multe ravase catre voi, iubiti mei camarazi si cititori ai „Libertatii”. Am scris destule pentru ca sa aveti de-acum înainte, în fiecare saptamâna, vreme de mai multi ani, în paginile acestei „Libertati” dragi mie si voua, câteva rânduri de-ale mele, prin care voi poposi în sufletele si în gândurile voastre. Ca sa ma aveti astfel si mai mult alaturi de voi, daca acest sfat cu mine v-a fost drag.
Eu pasesc asadar mai departe în rând cu voi, cei care ati ramas. În fiecare saptamâna, „Libertatea” ma va aduce alaturi de voi, pentru a va vorbi si despre lucruri mai mici si despre altele mai mari, pentru a va povesti crâmpeie din luptele noastre dar, mai ales, pentru a va cere aceea ce noi am avut în cea mai mare masura si o asteptam de la voi în masura si mai mare:
Dragoste si credinta deplina în Capitan si în Legiunea lui, în Legiunea noastra!
Lisabona (Portugalia), la 3 Decembrie 1936.
În ziua plecarii noastre spre pamântul spaniol.
Al doilea articol
„Cei ce-au cazut ucisi de gloantele dusmane,
Pasesc în rând cu cei ce au ramas”…
(Cântec legionar)
E drumul cel bun
Nimicurile au uneori însemnatatea lor în viata. Astfel noi, purtati de voia sortii peste mari si tari straine, am gasit bucurie si prilej de înveselire (desi n-am fost noi nici altfel tristi) în asemenea câteva lucruri „marunte”. La Hamburg, în Germania, dupa cum am mai spus cititorilor „Libertatii”, am întâlnit în cale minunata statuie a Arhanghelului Mihail.
Aici la Lisabona, hotelul la care ne-a adus Ministrul Spaniei (care ne-a facut cinstea de a veni sa ne ia de pe vapor) este asezat lânga o frumoasa lucrare în faianta (portelan) a Sfântului Antoniu, Cel drag Capitanului, caruia se rugau atâtia legionari în vremurile de prigoana si care, alaturi de Arhanghelul Mihail si de Sfânta Paraschiva, este un sfânt crestin de care sufletele noastre se simt atrase mai mult.
Tot aici la Lisabona, asezându-ne aseara la masa, vedeam pe fata de masa o multime de semne ale Legiunii (gardul), foarte frumos cusute si atât de exacte, încât parca erau luate de pe fostele noastre buletine de vot…
„E drumul cel bun” spun toti baietii, veseli. E „drumul jalonat” cum se spune la armata, adica drumul însemnat din loc în loc cu semne pentru a nu te rataci. Aveam cu totii bucuria pe care o au drumetii care, trecând singuri prin munti necunoscuti, spre o tinta pierduta în neguri si în taina, descopera din loc în loc, pe copaci, semne care la arata ca acesta e drumul cel bun.
Lisabona (Portugalia), 3 Decembrie 1936
Ion I. Mota
…asa cum aratã astãzi
sursa: Miscarea
