Sfântul Ştefan Brâncoveanu: Cuvânt închinat Sfântului Arhidiacon Ştefan
O, iubitorilor de martiri, haideţi, sculaţi-vă, ce mai şedeţi?! Haideţi să-i urmăm şi noi în lupta atletului, haideţi să-i adunăm la încununare pe ostaşii luptători, haideţi să-l însoţim în arenă pe tânărul atlet, haideţi să-l urmăm “afară din cetate” pe Ştefan (Fapte 7, 57). Vedeţi-l acolo cum, tânăr de ani, fraged cu vârsta, cu câtă tărie de suflet pătimeşte, cu câtă tărie suferă, cu câtă stăruinţă îndură şi, suferind, dispreţuieşte marea pornire şi mânie a răzvrătiţilor iudei. Vedeţi-l cum stă voiniceşte cu sufletul, hotărât cu socotinţa, mărinimos cu cugetul, tare cu inima. Cum fără de frică îi biruieşte pe cei ce sunt netăiaţi împrejur cu inima şi-i stau împotrivă. Aceia îl târăsc ca pe un călcător de Lege, ca pe un vinovat de moarte, iar Ştefan râde; alţii îl ponegresc ca pe un hulitor, îl înjură ca pe un călcător de lege şi Ştefan râde; alţii îl târăsc, alţii îl lovesc peste cap, toţi strigă într-un glas: “Să fie ucis cu pietre Ştefan!”, şi Ştefan râde. Aceia într-un mare glas strigă, astupându-şi urechile lor şi, ca nişte lupi sălbatici, toţi, deodată, cu furie se aruncă asupra lui; şi Ştefan, având ochii şi mâinile sale întinse spre Cer, strigă din adâncul inimii: “Doamne, nu le socoti lor păcatul acesta!” ( Fapte 7, 60).
Însetând, iudeii vor să îşi stingă setea cu sânge şi Ştefan – minunaţi-vă de mărinimie! – , şi Ştefan, dorind mântuirea lor, îi adapă cu al său sânge. Iudeii se nevoiesc ca grabnic să-i aducă moartea, iar Ştefan se roagă ca ei să dobândească iertare. Iudeii aleargă la pietre, iar Ştefan se întoarnă la rugăciuni. Iudeii îşi astupă urechile lor, iar Ştefan îşi deschide gura rugându-se. Iudeii nu încetează a arunca cu pietre, iar Ştefan, pentru o astfel de pedeapsă, nu încetează deloc a teologhisi, ci încă având cuget nestrămutat şi inima hotarată, propovăduieşte. O, statornicie! O, bărbăţie! O, mărinimie a lui Ştefan! Propovăduia pe Hristos, fiind lovit cu pietre şi primeşte pietrele ca pe nişte flori. Cu adevărat, mare răbdare a arătat aici noul atlet, să nu se mâhnească, să nu se mânie.
Câţi trăim în lume, toţi, după cum experienţa ne-o arată, avem nenorocirea noastră, la toţi viaţa ne este greu de suferit, şi cu toate acestea unii ard ca pucioasa şi răspândesc duhoare din cauza mâniei şi nesupunerii faţă de voia Făcătorului a toate. Altii ard ca dafinul, zbătându-se şi murmurând în văpaia nenorocirii şi a întristării, întru care sunt ispitiţi. Iar alţii, ca plantele aromate izvorăsc bună mireasmă, fără murmur şi fără tulburare. În acelaşi fel s-a arătat şi Ştefan celor care l-au martirizat: blând, mărinimos, paşnic. Ocărât fiind, n-a ocărât împotrivă; batjocorit fiind, a suferit. Defăimarea o socotea ca pe o cinste, pietrele ca pe nişte stele. Sângele ce curgea din sfinţitul său trup îl socotea asemenea unei mări peste care trebuia să treacă pentru a ajunge la Stăpânul şi Domnul său şi, dorind a fi acolo unde este Domnul, prin sânge s-a strămutat acolo unde este Hristos.
[…] Arată-ne nouă, preaiubite Sfinte al Bisericii, cum să-l iubim pe aproapele nostru, cum să-i iubim pe vrăjmaşii noştri şi cum să ne facem următorii tăi cei mai râvnitori. Roagă-L pe Iisus, pe Care L-ai văzut blând, de-a dreapta Născătorului Celui fără de început, ca să păzească în chip deplin şi preafericit o icoana vie a virtuţii tale, pe iubitorul de Hristos şi pe preacreştinul nostru Stăpân şi Domn. Roagă-te Nazarineanului Celui răstignit, a Cărui Dumnezeire până la moarte o ai propovăduit, să-i păzească pe aleşii boieri, mădulare cinstite şi vrednice de o astfel de evlavioasă împreună-vieţuire.
De trei ori fericită este această vreme, din pricină că acela care prin cuvânt propovăduieşte, poate nestingherit să laude blândeţea şi iubirea de frate. O, cât se bucură sufletul tău cel prea virtuos de propovăduirea şi lauda acestor virtuţi, păzite de Dumnezeu şi cinstite (…)! Bucuria ta este un semn de încredinţare – fiindcă te bucuri auzind propovăduindu-se şi lăudându-se bună voire şi înţelepciune –, părtaş fiind şi la propovăduire, părtaş fiind şi la laudă. Pentru că – după cum au spus cei învaţaţi –, fiecare pe cele întru care află mulţumire, pe acelea şi cinstindu-le, se veseleşte. Cu un astfel de purtător de grijă, vrednic de cinste, cu un astfel de cap virtuos, pare a fi necuviincios să nu se veselească dimpreună şi toate mădularele. Oare îi împreună-număraţi cu poporul cel ales al Mântuitorului şi pe unii urâtori de fraţi sau dintre cei care se bucură de nenorocire? Risipească-se deci norii tuturor celor care îl despart pe om de bunul cel desăvârşit. Fugiţi de deşertăciune, înşelaciune şi desfrânare. N-a mai rămas loc pentru unele ca acestea în inimile noastre; voim să-l urmăm pe întâiul martir, să învăţăm din a sa învăţătură calea mântuirii. Amin.
Sursa: Doamna Maria Brâncoveanu. Tainica biruinţă a lacrimilor, Editura Fundaţia Sfinţii Martiri Brâncoveni, 2008
via Pemptousia
