Nici una dintre sărbătorile creștine nu este atât de mult legată de copilărie ca sărbătorirea nașterii pruncului Hristos. Venirea pe lume a copilului Iisus, vestit și slăvit de colindele cântate de copii, darurile aduse de ”Moș Crăciun” copiilor, petrecerea sărbătorii în familie, unde preocuparea centrală o formează copiii, toate acestea fac din acest sfânt praznic motivația nostalgiilor de mai târziu. Poate tocmai de aceea primul meu Crăciun petrecut departe de familie a fost atât de trist.
Crăciunul anului 1941, când abia împlinisem 15 ani, l-am petrecut în închisoarea Sibiu, pe atunci loc de detenție pentru minori. Ocupam, noi minorii, două celule mari, cu paturi suprapuse, în care eram înghesuiți aproximativ 40 de Frați de Cruce. Restul celulelor de la același etaj erau ocupate de legionari adulți, etajul unu și parterul fiind repartizate condamnaților de drept comun. Eram sub lacăt numai în timpul nopții. Ziua puteam circula pe coridoare de la o celulă la alta și odată pe zi eram scoși la plimbare. Aveam voie să purtăm și hainele noastre, dar fiecăruia din noi i se dăduseră haine vărgate, e drept, toate nou confecționate.
Aveam asistență religioasă prin serviciile pe care bunul preot Terchilă ni le făcea săptămânal.[…] Aveam voie să scriem acasă odată pe lună, dar recunosc că existau posibilități să comunicăm mai des. Eram trimiși la controale medicale de specialitate la clinicile universitare care erau adăpostite în Sibiu, Clujul fiind de puțin timp sub ocupație horthystă. Era prilejul cel mai bun să trimitem câte o carte poștală pentru cei dragi de acasă, gardianul închizând ochii. Îmi aduc aminte și acum de una dintre scrisorile trimise mamei mele în preajma Crăciunului. Cu toată stângăcia versificării acesteia, nu cred să fi scris vreodată o altă poezie fără să-i fac nici o corectură. Și așa a rămas de atunci și până azi, lăcrimând de fiecare dată când mi-o reamintesc […]
Mamă dragă,
Dintre gratii, printre lacrimi și suspine, Sărutând nebun, zăbrele, cred că te sărut pe tine; Dar de-odată fierul rece-l simt pe buze; vai, ce grea Este soarta ce desparte pe copil de mama sa. Îmi aduc aminte, mamă, când eram bolnav vreodată, Cum îngenuncheai și-n lacrimi o rugai pe Preacurată, Să mă scape, să fiu iarăși sănătos și sărutai Fruntea mea înfierbântată. Te priveam, iar tu plângeai. Cum stăteam cu toții, mamă, lângă foc, în seri de iarnă, Când zăpada începuse peste câmpuri să se-aștearnă, Te-ascultam: ”În iesle sfântă”, povesteai cu glas duios, ”Se năștea în noaptea-aceea pruncul Iisus Hristos”. Iar acuma, scumpă mamă, ce departe ești de mine Și ce grea îmi pare viața când eu nu mai sunt cu tine… Glasul tău duios de mamă, n-am să-l uit, și-n somn îl cer Să-l aud, dar îmi răspunde zăngănit de lanț de fier. Terminând scrisoarea, mamă, te sărut cu lacrimi multe Și Îl rog pe Cel din ceruri rugăciunea să-mi asculte: Să poți fi tu sănătoasă, să nu știi cât mi-e de greu Fără tine, scumpă mamă. Sărut-mâna! Fiul tău.Pregătindu-ne de Sfintele Sărbători, am ținut post negru în fiecare miercuri și vineri, iar în săptămâna ultimă, preotul Terchilă ne-a spovedit și ne-a cuminecat. Era încă un prilej să-mi aduc aminte și mai mult de casă.
La sugestia unuia dintre legionarii adulți, auzindu-ne corul pe care fără nici o pregătire specială îl înjghebaserăm, s-a propus să cerem voie direcțiunii închisorii să dăm o serbare pentru familiile noastre, cu ocazia Crăciunului. Aprobarea nu a întârziat și întreaga închisoare fierbea de nerăbdare pentru acest unic eveniment. Iarna, însă, era dintre cele mai grele în acel an, astfel că nu mulți au avut bucuria întâlnirii cu părinții și frații lor. Ai mei, dată fiind depărtarea, precum și faptul că tatăl meu era preot, nu au putut veni. Sala, însă, o cameră de la parterul închisorii, ceva mai spațioasă, era plină cu studenți și elevi. Poezia mea, abia am reușit s-o recit: întreaga asistență hohotea de plâns.
Acest prim Crăciun departe de ai mei, petrecut în închisoare la vârsta de 15 ani, mi-a marcat toate aducerile aminte. Eram ca frații, toți cei închiși, și nici unul nu depășea vârsta de 18 ani. Niciodată vreun pachet venit de acasă nu rămânea neîmpărțit, niciodată nu a fost nici cel mai mic conflict, iar deosebirea între cele două culte, ortodox și unit, nu a fost simțită niciodată.
Tristul și de neuitat Crăciun al unor Frați de Cruce.
Tremură albastre stele peste dorurile mele. Dumnezeu de sus în inimi ne-a pus pâlpâiri de stele. Dumnezeu de sus în inimi ne-a pus numai lacrimi grele.(Flor Strejnicu, Creștinismul Mișcării Legionare, ediția a II-a, Editura Imago, Sibiu, 2001, pp. 133-136)
