Am fost duşi la penitenciarul de pedeapsă „33″, din interiorul lagărului „Poarta Albă” şi am fost închişi în prima celulă de pe partea stângă. în celulele de vis-a-vis se aflau cei 15 colegi, aduşi tot în lanţuri din brigăzile ”0” de la Peninsulă, la începutul lunii Noiembrie.
Gardienii ne-au prins că vorbeam de la o celulă la alta. Am fost scoşi toţi în curte şi întrebaţi cine a vorbit. Am asistat atunci la o scenă care mi-a umplut inima de bucurie: cu un zornăit ascuţit de lanţuri, toţi cei 22 am făcut un pas înainte!
Această atitudine i-a dezarmat pe gardieni, obişnuiţi numai cu oameni timoraţi. Ei nu au pedepsit pe nimeni.
Pe data de 25 Noiembrie mi-a apărut o greaţă accentuată, care a devenit pemanentă. Săptămâni în şir am trăit numai cu 250 g de pâine pe zi, fiindcă nu mai puteam mânca altceva. Am început să slăbesc, dar nu mi s-a acordat nici o asistenţă medicală.
A venit şi ajunul Crăciunului 1952. Fiecare celulă a prezentat datinile strămoşeşti. Celula noastră a încheiat serbarea cu colindul ”O, brad frumos!”, textul lui Radu Gyr, din care citez ultima strofă:
Omătul spulberat de vânt
Se cerne prin zăbrele
Şi-mi pare temniţa mormânt
Al tinereţii mele!
Am întors, instinctiv, capul spre fereastră. Fulgi de nea zburau printre zăbrele, în celula noastră…
(Remus Radina – Testamentul din morgă)
