Puţini occidentali au înţeles ori înţeleg comunismul. Acesta se reflectă nu doar în lipsa lor de cunoştinţe privind istoria comunismului ori viaţa sub comunism, dar mai ales în sentimentele favorabile ale tinerilor occidentali faţă de comunism. Majoritatea acestora au auzit de Robben Island (unde Nelson Mandela a fost întemniţat pentru mulţi ani, după ce a fost găsit vinovat în instanţă de terorism), dar nu pot identifica pe nume nici măcar un singur gulag sovietic ori est-european. Conform unui sondaj de opinie efectuat în toamna acesta în Statele Unite, 23% dintre tinerii între 21 şi 29 de ani îl consideră pe Stalin un „erou”, iar un procent aproape identic îl consideră „erou” şi pe dictatorul comunist al Coreei de Nord, Kim Jong Un. (detalii). Conform aceluiaşi sondaj, doar 71% dintre ei ştiu ce înseamnă comunismul şi 44% ar prefera să trăiască într-un sistem socialist. Ne-am aştepta ca generaţia tînără să fie mai bine informată asupra comunismului şi ororilor lui, avînd în vederec că în cei 100 de ani de comunism au fost exterminate, fie direct (adică execuție), fie indirect (prin politici extreme cauzatoare de moarte), peste 100 de milioane de oameni. Adică, în medie, 1 milion de fiinţe umane pe an. Niciodată în istoria omenirii nu a mai existat un sistem politic atît de crud şi de antiuman. Începînd cu Lenin, continuînd cu Stalin şi cu ceilalţi lideri sovietici, cu Mao şi ceilalţi lideri comunişti chinezi, apoi vietnamezi, coreeni, cambodgieni, europeni (români, sîrbi, bulgari, albanezi etc.) şi, dincolo de Ocean, în America Latină, cu Fidel Castro, cu comuniştii şi teroriştii fanatici de stînga din Uruguay şi Argentina, cu teroriştii comunişti peruani ai lui „Sendero Luminoso” (care în decurs de 12 ani – între 1980 şi 1992 – au ucis peste 69.000 de oameni) sau cu comuniştii din Colombia şi Venezuela, uşor se ajunge la 100 de milioane de persoane exterminate de aceşti monştri ai istoriei, care au dobîndit puterea promiţînd libertatea, dar au impus, invariabil, dictatura şi genocidul.
Cum se explică confuzia şi ignoranța privind comunismul în lumea occidentală? Cauzele sînt multe, dar una majoră este presa. Un alt motiv e faptul că Occidentul, cu excepţia Germaniei de Est, nu a cunoscut dictatura comunistă. Occidentul a fost leagănul ideilor comuniste, dar nu le-a aplicat la nivel politic niciodată. Nici o tară occidentală nu a avut gulaguri. Dictaturile occidentale de tipul Franco în Spania ori Salazar în Portugalia au fost tranzitorii, de scurtă durată, ne-sistemice şi, am putea spune, chiar palide în comparaţie cu cele mai „blînde” regimuri comuniste. Gulagurile au fost o invenţie comunistă pe care Germania nazistă a folosit-o spre a extermina nu propria populaţie, ci străinii, în principal evreii şi țiganii.
New York Times şi genocidul ucrainian
Surprinzător, cel mai pro-comunist dintre marile cotidiene occidentale a fost şi rămîne New York Times, ziar cu un tiraj zilnic de aproape 2 milioane de exemplare. New York Times a refuzat cu încăpăţînare să condamne comunismul, fie el cel din Rusia, din China ori din România. Aflăm multe detalii privind simpatia acestei publicații pentru comunism din cartea recent publicată a Annei Applebaum şi intitulată How Stalin Hid Ukraine’s Famine from the World („Cum a reuşit Stalin să ascundă foametea din Ucraina de restul lumii” – recenzie aici). Cu toate că subiectul principal al cărţii e cumplita foamete din Ucraina din anii 1932-1933, cartea oferă detalii abundente privind modul în care propaganda stalinistă, preluată naiv de presa occidentală, dar mai ales de New York Times, a ascuns de restul lumii una dintre cele mai mari tragedii din istoria comunismului. În 1929 Stalin a început colectivizarea forţată a agriculturii în Uniunea Sovietică. Milioane de ţărani, dar mai ales chiaburi (kulaks), au fost deposedaţi de pămînt, vite, animale şi unelte de muncă agricole, fiind forţaţi să intre în colhozuri. Milioane dintre cei care s-au opus au fost exterminaţi ori mutaţi cu forţa în Siberia, unde și-au aflat sfîrșitul. Politica stalinistă a avut un impact deosebit de grav în Ucraina, unde între 1932 şi 1933 au murit aproape 4 milioane de ţărani. Din fericire, la vremea aceea Basarabia încă făcea parte din România Mare, ţăranii de acolo fiind scutiţi, pentru o vreme, de teroarea stalinistă.
În toamna lui 1932 agenţii terorii staliniste au invadat Ucraina, confiscînd din gospodăriile ţăranilor tot ce au aflat: grîu, porumb, cartofi, sfeclă, varză, păsări, animale. Rezultatul a fost un dezastru şi o foamete fără precedent. Presa sovietică, ţinută din scurt de Stalin şi de propagandiştii lui, nu a menţionat foametea defel. La fel, de fapt, ca şi presa occidentală. Pe vremea lui Stalin, jurnaliştii occidentali locuiau în Moscova şi nu li se permitea să iasă din capitala sovietică decît cu aprobarea autorităţilor sovietice, deseori întovărăşiţi de oficialităţi sovietice, trebuind să urmeze trasee stabilite în prealabil de autorităţi şi putînd să se oprească în localităţi, să viziteze obiective şi să ia interviuri doar unor indivizi autorizați de oficialităţile sovietice. Articolele erau citite îndeaproape de cenzorii sovietici şi, înainte ca ele să fie transmise prin telegraf în Occident, trebuiau semnate şi ştampilate de autorităţile locale. Majoritatea jurnaliştilor scriau din auzite, repetînd informaţiile şi propaganda din presa stalinistă. Contacte directe cu oamenii de rînd erau practic imposibile, iar ştirile din provincie lipseau aproape cu desăvîrşire.
Walter Duranty – un jurnalist aservit stalinismului
Între 1922 şi 1936, jurnalistul principal acreditat de New York Times la Moscova a fost britanicul Walter Duranty. A fost cel mai influent şi mai bine plătit jurnalist din vremea lui, dar şi cel mai naiv, fiind păcălit de propaganda lui Stalin şi scriind articole elogioase la adresa lui şi a Uniunii Sovietice. Sub Stalin, ştirile din Uniunea Sovietică parveneau cu greu şi politicienii Occidentului depindeau, în mare măsură, de jurnalişti şi de articolele lor pentru a cunoaşte şi înţelege ce se petrece în Uniunea Sovietică. De fapt, Duranty a fost sursă principală de informaţii despre Uniunea Sovietică pentru preşedintele Roosevelt în anii ‘30 şi a influenţat politica americană faţă de Uniunea Sovietică vreme de mulţi ani. În 1931 New York Times i-a publicat 13 articole despre Uniunea Sovietică sub Stalin şi, pentru asta, în 1932 i s-a conferit prestigiosul Pulitzer Price pentru excelență în jurnalism! Doar după mulţi ani alţi jurnalişti, inclusiv de la New York Times, au reuşit să contracareze imaginea favorabilă pe care publicația o transmitea Occidentului, prin intermediul lui Duranty, despre cel mai groaznic tiran al omenirii. Aceeași imagine falsă a transmis-o şi prin articolele lui despre foametea din Ucraina. În 1941 New York Times l-a concediat pe Duranty, dar numai în anii ‘80 a început să se distanţeze de dezinformarea publicată vreme de decenii privind Uniunea Sovietică. Vreme de mulţi ani, intelectuali şi personalităţi ucrainiene, organizaţii ale ucrainienilor din Canada sau Statele Unite şi diferite grupuri anti-comuniste au cerut în repetate rînduri ziarului New York Times şi consiliului de conducere de la Pulitzer Price să-i retragă lui Duranty, post-mortem, premiul pentru excelentă în jurnalism. În 2003 Pulitzer a respins solicitarea.
Articolele despre genocidul ucrainian erau scrise în termeni eufemistici. Duranty insistă că politica de colectivizare, dură pe alocuri, era făcută „pentru o cauză nobilă”, iar faptul că unele persoane au devenit victime ale politicii de colectivizare a lui Stalin era comparat cu o omletă gustoasă care… impune spargerea ouălor. Folosind o frază faimoasa a lui Lenin, Duranty explica: You can’t make an omlette without breaking eggs („Nu poţi face omletă fără să spargi ouă”). Sovieticii au văzut în Duranty un instrument util, pe care l-au protejat, făcând tot posibilul să asigure că se simte bine în Moscova. I-au dat un apartament mare, i-au îngăduit să aibă o maşină la scară şi un şofer, ba i-au permis să aibă și o amantă. Cel mai mare privilegiu conferit lui, însă, a fost accesul la Stalin. Duranty i-a luat două interviuri marelui tiran, ceea ce majoritatea jurnaliştilor occidentali nu au reuşit. Vreme de cîţiva ani, pe parcursul al patrulea, Duranty a avut acces direct atît la Stalin, cît şi la preşedintele american Roosevelt.
Duranty cunoştea bine situaţia şi foametea din Ucraina. În 1933 a călătorit acolo, a văzut situaţia precară a ţăranilor ucrainieni, dar nu a suflat o vorbă. În nici un articol publicat de el nu a menţionat foametea din Ucraina. Într-o discuţie privată cu un diplomat britanic, însă, şi-a exprimat opinia că foametea a cauzat moartea a „pînă la 10 milioane de oameni” (quite possibly that as many as 10 million people may have died directly or indirectly from lack of food). De ce nici el, nici New York Times nu au scris despre această atrocitate? Probabil pentru că, speculează autoarea, şi-ar fi pierdut credibilitatea, deoarece pînă atunci publicaseră doar articole laudative la adresa comunismului sovietic.
Gareth Jones – un jurnalist neaservit stalinismului
Dacă lui Duranty i-a lipsit integritatea jurnalistică, Garet Jones a dovedit-o din plin. Applebaum scrie despre acest jurnalist britanic tînăr și mai puţin cunoscut, care a avut norocul să obţină o viză pentru Uniunea Sovietică, cum a reuşit să ajungă în Ucraina, a văzut foametea şi atrocităţile cauzate de colectivizarea stalinistă şi a publicat despre realităţile pe care le-a văzut. Duranty a încercat să-l discrediteze, la fel ca şi editorii de la New York Times.
Gareth Jones a fost un tînăr galez, pentru o vreme secretar al premierului britanic David Lloyd George. Vorbea cursiv rusa şi, în 1932 cînd a ajuns în Uniunea Sovietică, avea doar 27 de ani. Pe vremea aceea încă deţinea funcţia de secretar al premierului britanic, ceea ce i-a facilitat obţinerea vizei. A călătorit, împreună cu un om de afaceri american, în Ucraina, unde a văzut cu propriii ochi impactul foametei. În 1933 s-a reîntors în Uniunea Sovietică şi a obţinut permisiunea să călătorească la Harkov, în Ucraina, sub pretextul unei vizite la un prieten, consulul german acreditat la Harkov. A plecat cu trenul din Moscova, dar s-a dat jos la 70 de kilometri de Harkov, de unde a mers pe jos. A trecut prin mai multe sate ucrainiene, a dormit în casele ţăranilor, le-a dat din mîncarea lui şi a văzut foametea la fața locului. A văzut oameni morţi, oameni pe moarte, oameni care nu se mai puteau ridica în capul oaselor din pricina foamei, o mulţime de case fără oameni (care deja muriseră), și cu foarte puţine animale; lipsea mîncarea, pămîntul nu era cultivat, oamenii erau sleiţi de puteri şi nu puteau lucra pămîntul. Un bărbat spunea că nu a mîncat carne de mai bine de un an, iar pe alţii îi vedea mîncînd carne de cal. Ţăranii se plîngeau că „obişnuiam să hrănim lumea. Acum nu ne putem hrăni pe noi”. Din loc în loc, Jones vedea femei care ţeseau la război, iar într-un sat ţăranii s-au răsculat cînd autorităţile au făcut razii prin case ca să le ia icoanele şi Bibliile.
Într-un sat, Jones a dat peste un miliţian care, aflînd că Jones e străin, a insistat să-l ducă la Harkov, la Consulatul German. Bucuros că nu va fi arestat ori expluzat din Uniunea Sovietică, Jones a acceptat. În Harkov vede alte indicii ale foametei, care ne amintesc şi nouă, românilor, de anii grei ai comunismului ceauşist. Oamenii stăteau la coadă de la 3 ori 4 după-masă pînă la 7 dimineaţa pentru a-şi cumpăra o pîine.
După cîteva zile, Jones pleacă din Uniunea Sovietică şi se opreşte la Berlin, unde ţine o conferinţă de presă pe 30 martie 1933. Prezintă detalii despre foametea din Ucraina şi zice că oamenii mor de foame nu doar în Ucraina, ci şi pe Volga, în Siberia, Caucaz şi Asia Centrală. Peste tot colectivizarea forţată a lui Stalin ucidea oameni. Jones şi-a publicat impresiile în presă germană, iar la scurt timp articolele lui au fost publicate şi în presă britanică şi americană. Presa britanică îi publică articolele anonim şi i le cenzurează, pentru a nu înfuria Uniunea Sovietică. Moscova, însă, a reacţionat agresiv, Litvinov, ministrul de Externe sovietic din vremea aceea, făcînd un protest oficial pe lîngă Ambasada Britanică. La scurt timp, autorităţile staliniste au impus măsuri şi mai represive privind accesul jurnaliştilor occidentali în Uniunea Sovietică, şi mai ales deplasarea lor în provincie. Duranty nu a pierdut nici el ocazia să-l critice aspru pe Jones şi să-şi dovedească din nou loialitatea faţă de Stalin şi Uniunea Sovietică. Pe 31 martie New York Times i-a publicat un articol intitulat Russians Hungry but not Starving („Ruşii sînt înfometaţi, dar nu mor de foame”).
New York Times ne-a pecetluit soarta
Istoria a continuat să-i surîdă lui Duranty, dar a fost aspră cu Jones. În 1935 Jones a ajuns în Mongolia, ca reporter al unei publicaţii britanice, unde a fost răpit şi ucis de bandiţi chinezi. Fraza lui Duranty, „Ruşii sînt înfometaţi, dar nu mor de foame”, a devenit impresia oficială în Occident privind ororile politicii de colectivizare a lui Stalin. Sovieticii au continuat să-l folosească pe Duranty şi să influenţeze, prin el, opinia occidentalilor privind comunismul sovietic. Deja sîntem în 1934-1935, la 2 ani după ce Hitler ajunge la putere în Germania. Europenii şi americanii devin tot mai îngrijoraţi de Hitler şi expansiunea nazismului în Europa decît de Stalin şi de ororile comuniste. Preşedintele Roosevelt a continuat să-l folosească pe Duranty (şi publicația New York Times) ca sursă principală de informaţii cu privire la Stalin şi la comunismul sovietic. Aşa devine convins că între Stalin, Hitler şi o Japonie agresivă, care deja invadase Manciuria, ar fi în avantajul Americii să stabilească relaţii diplomatice şi economice cu Uniunea Sovietică. Roosevelt propune un tratat comerial cu Uniunea Sovietică şi Litvinov e invitat la New York să-l semneze. Litvinov călătoreşte împreună cu Duranty la New York, unde Administraţia americană dă un banchet în cinstea lor la prestigiosul hotel new-yorkez Waldorf Astoria. La banchet participă 1500 de invitaţi. Duranty e invitat să vorbească şi lumea îl aplaudă, zice autoarea, „ca nebuna” (wildly). Fatidicul jurnalist a murit în 1957.
Aşa ne-a fost pecetluită şi nouă soarta pentru 45 de ani. Dezinformaţiile unui jurnalist au format şi influenţat gîndirea şi politica occidentalilor faţă de Uniunea Sovietică pînă în 1945, cînd Churchill, mai devreme ca Roosevelt, şi-a venit în fire, realizînd că Stalin e un tiran, un maestru al propagandei şi decepţiei. Imediat după Conferinţa de la Yalta, el şi-a ţinut faimoasa prelegere în care a folosit expresia „Cortina de Fier” (Iron Curtain), dînd de înţeles că Uniunea Sovietică a devenit noua ameninţare iminentă a Europei. La scurt timp, preşedintele Truman, proaspăt ales, a ajuns şi el la aceeași concluzie, adoptînd o politică de containment („izolare” ori „restricţionare”) față de Uniunea Sovietică. Din neferice, românii nu au beneficiat de politica lui Truman, ea fiind demarată timid şi tardiv. Prea tîrziu pentru noi şi milioanele de est-europeni care am trăit sub comunism 45 de ani. Dar mai ales prea tîrziu pentru cei peste 800.000 de români care au fost exterminaţi în anii comunismului. E înţelept să nu uităm asta. Niciodată.
sursa: RostOnline
