O seară dedicată femeilor din închisorile comuniste. Lansarea cărţii „Lacrima prigoanei”.

O seară de neuitat la Librăria Eminescu din Bucureşti… O seară dedicată Rezistenţei, amintirii acelor femei care s-au opus comunismului, sacrificându-şi tinereţea şi viaţa pentru libertatea şi demnitatea poporului român. 

Sala de conferinţe a Librăriei Mihai Eminescu din Bucureşti a fost neîncăpătoare pentru publicul care a dat curs invitaţiei la lansarea celei de-a doua ediţii a cărţii „Lacrima prigoanei”, o culegere de mărturii realizată de fostele deţinute politic în primii ani de 

după căderea comunismului. Este vorba de evocarea suferinţelor suportate de militantele Mişcării Legionare din partea sistemelor represive ale celor trei dictaturi din secolul trecut. Cartea a apărut la Editura Sânziana la iniţiativa dlui Laurenţiu Iordache, iar manifestarea a fost organizată de Asociaţia Gogu Puiu şi Haiducii Dobrogei, împreună cu Fundaţia Ion Gavrilă Ogoranu.

Invitatele cărora le revine meritul pentru această seară memorabilă, distinsele doamne Niculina Moica – fostă deţinută politic, Zoe Rădulescu – născută în închisoare – şi actriţa Manuela Hărăbor, au strălucit fiecare prin mărturia adusă în numele adevărului istoric, fie prin evocări, fie prin recitarea de versuri din închisori.

Cea care a reuşit să creeze, în deschiderea manifestării, atmosfera terifiantă şi totodată mărturisitoare a temniţelor comuniste, a fost îndrăgita actriţă Manuela Hărăbor, care cu sensibilitatea sa luminoasă a dat viaţă unora dintre giuvaerele literare zămislite de sufletele femeilor deţinute politic în acei ani de întuneric.

Niculina Moica a fost arestată în 1959, la vârsta de 15 ani, chiar de la balul de sfârşit de an al liceului din Reghin, sub acuzaţia de activitate în cadrul unei organizaţii anticomuniste care îşi

propunea lupta prin orice mijloace, inclusiv armate, împotriva regimului comunist. A cunoscut supliciul unora dintre cele mai groaznice închisori politice – Jilava, Botoşani, Arad – având ocazia să se apropie de mari doamne ale demnităţii româneşti, precum Aspazia Oţel Petrescu, Ana Maria Marin, Lola Dumitrescu, Lilica Codreanu ş.a.. Evocarea condiţiilor degradante de viaţă, a umilinţelor şi regimului exterminator, se constituie într-un argument pentru virtuţi precum omenia şi dragostea creştină. Şi nicăieri fiinţa umană nu tinde mai mult spre şlefuirea spirituală decât acolo, în genunea suferinţei.

Purtând stigmatul nobil de a fi fiica luptătorului Gogu Puiu, căzut în luptă cu Securitatea în 1949, precum şi pe acela de a fi văzut lumina zilei în temniţa comunistă, Zoe Rădulescu este un mănunchi de lumină şi bucurie mărturisitoare, iar evocarea nefericitei sale copilării, ori a chipului mamei sale prematur plecată pe urmele tatălui său, constituie, de asemenea, un imn al suferinţei ca o condiţie esenţială a înălţării spirituale. Mărturisirea sa nu poartă nici urmă de dor de revanşă. Dincolo de ochii plânşi cândva, se întinde neaua albă şi nesfârşită a iertării. Dar niciodată uitarea!

Şi pentru ca totul să revină în matca liniştită a duhului lor fecund, din nou Manuela Hărăbor a răscolit adânc, cu suflet frumos, în spuza amintirii stinse.

Când am ieşit din Librărie era deja întuneric, iar marele oraş măcina zgomotos timp şi destine. Dar în suflete şi în fiecare surâs susurau în continuare picături de veşnicie: „Cândva, când îi vor chema, / Or să vie din cerul de flăcări / Să semene flori pe morminte, / Să aducă aminte: / De ce-a fost… / De ce nu-i… / Şi de ce-o să fie de-acum înainte…” (Ana Maria Marin)

F. D.