După stingere, am adormit un pic și iar am fost trezit și dus sus la anchetă. Iarăși o noapte de nesomn, cu întrebări insistente și chinuitoare, despre tot ce-am văzut și-am auzit în Germania. (…)
În acea noapte, ancheta a durat mai mult, iar când am ajuns în celulă1 n-am mai putut să mă odihnesc deloc. Mă întrebam cât o să pot rezista fără să mă odihnesc și dacă, până la urmă, nu am să încep să vorbesc fără voia mea ceea ce nu trebuia.
Nu doream deloc să ajung într-o asemenea situație. Mai bine moartea! Mai bine mă sinucid! Dar cum? Cu ce? Căci nu exista nicio posibilitate. (…)
Mai devreme sau mai târziu, tot va trebui să mor. Mai bine acum, decât să ajung să-mi vând sufletul. Nu-mi dădeam seama că sinuciderea este un păcat de neiertat!
În această situație disperată, mi-am adus aminte că mama mea avea o mare putere de rugăciune. Și m-am rugat Domnului ca să asculte rugăciunile mamei mele.
În rugăciunile ei, mama se ruga, însă, mai mult Maicii Domnului. Și-atunci mi-am zis că bine ar fi să fac și eu la fel. Ea, fiind mamă, trebuie să fie mai receptivă la rugăciunile și la zbuciumul meu. Și-apoi, gândeam eu, Mântuitorul nu putea să o refuze pe Maica Lui. Și-am început să mă rog Ei. Dar cum nu știam alte rugăciuni, o rugam să mă audă, să mă vadă, să mă ajute. Dar mai ales o rugam să asculte rugăciunile mamei mele. Îi ceream să se roage Fiului Ei, pentru salvarea sufletului meu, că am ajuns în fundul iadului! (…)
După aproape două luni de repaos, am mai fost o dată scos la anchetă. Spre surprinderea mea, n-am mai avut de-a face cu primul anchetator. Era un alt maior și un alt translator. Acest anchetator avea o fizionomie foarte agreabilă. Translatorul era soldat simplu, tot evreu. Ancheta a fost acceptabilă, fără multe insistențe. Am recunoscut tot ceea ce recunoscusem în București și consideram că este suficient pentru a fi judecat și condamnat. (…)
Au trecut câteva săptămâni de liniște, de meditație și de rugăciuni, când într-o zi, după-amiază, stând lungit în pat, cu fața în sus, m-a cuprins un simțământ straniu. Ființa mea aștepta să se întâmple ceva și nu știam ce! Trăiam o stare de euforie! Doamne, ce mai este și asta?
Și cum priveam spre ușă, văd la un moment dat cum din ușa celulei se desprinde un abur alb. În timp ce acest abur a început să înainteze spre mine, a luat conturul unei ființe umane, iar eu, speriat, tremuram din toată ființa mea.
S-a apropiat de patul meu din fundul celulei și, ducând mâna dreaptă spre capul meu, mi-a luminat fața de trei ori, cu trei lumini din ce în ce mai puternice. N-am putut rezista acestei stări și, înfricoșat, m-am întors cu fața spre perete, strigând cu glas tare:
– Cine ești? De unde vii?
Întorcându-mă cu fața în sus, acest contur de ființă omenească strălucind pe peretele din fața mea mi-a răspuns:
– Pe cine ai rugat să vină, a venit! Și, în acel moment, s-a topit în zid.
Generalul Romanov și tânărul Ivanov s-au uitat nedumeriți la mine, iar eu, ridicându-mă din pat, aveam senzația că plutesc și nu mai calc pardoseala cu picioarele.
Cine putea să fie persoana care m-a vizitat, gândeam eu, în afară de Maica Domnului? Nu Ei mă închinasem eu ziua și noaptea? N-am rugat-o eu permanent să mă ajute să scap din acest iad? Nu simțeam eu rugăciunile mamei mele, care se numea tot Maria? Da, numai Ea, Maica Domnului, a putut să-mi facă mie un asemenea favor, căci a binevoit să coboare din înaltul cerului ca să-mi salveze sufletul meu cel chinuit! Zile în șir după această vedenie m-am simțit ușor ca un fulg. De acum nu mai simțeam suferința, singurătatea și mai ales distanța care mă despărțea de patrie și de cei dragi mie. Eu însumi nu mă mai recunoșteam.
Prin această vedenie a Maicii Domnului mi s-a dovedit încă odată că se poate lucra cu Puterile Cerești. (…)
Acum, chiar dacă voi fi condamnat la moarte, nu-mi pasă de nimic.
(Nicu Popescu Vorkuta – Crez și adevăr, Editura București, 2009, pag. 80-82,90-92)
1. Acțiunea se petrece la închisoarea Lefortovo din Moscova, Nicu Popescu fiind prins și deportat în Rusia chiar înainte de a apuca să ajungă la luptătorii anti-comuniști din munți.
