BLESTEMUL NEAMULUI. Ultimul lor drum… Cumplita poveste a morţii lui Puiu, Avădanei şi Mălinici – legionarii executaţi la Buhuşi în 21/22 septembrie 1939.
de Ioana Dobrescu (articol apărut în ediţia print a revistei Buciumul, sept.-oct-2005)
După amiaza unei zile pline de amintiri scuturate dintr-o vreme care ne-ar putea face să fim mândri. O vreme în care oameni cinstiţi, oameni cu credinţa şi frica lui Dumnezeu şi dragoste de ţară reuşiseră să ridice, mulţi chiar cu preţul vieţii, ţara aceasta către un loc mai demn sub soare (aşa cum fac multe neamuri fără ca cineva să le caute pricină pentru asta!).
Suntem urmaşii acelor oameni: tineri rătăciţi într-o lume străină, negăsindu-şi loc pe toată faţa pământului, în căutare de lucru pe la porţi străine, lăsînd în urmă o ţară pe care numai frumuseţile dăruite de Dumnezeu o fac să fie ca un burete îmbibat cu aur. Pe care îl storc tot alţii, în timp ce bătrânii noştri, după o viaţă de muncă şi suferinţă, trăiesc exilaţi în vreun apartament cu o pensie de mizerie ori pe vreo „moşie părintească” pe care „le-a dat-o înapoi” tătucul Iliescu, nu de alta, dar să aibă în ce chin îşi îngropa restul de zile chinuite şi să fie bucuroşi a o vinde pe nimic celor care atâta şi aşteaptă. Ce s-a ales de pe urma sângelui nevinovat vărsat în 1989 de aceeaşi călăi care nu s-au sfiit apoi să ne împingă către un alt „viitor luminos”? O aiuristică libertate stând sub acest blestem care continuă înfiorător cu milioanele de prunci ucişi de înseşi cele care ar fi trebuit să le fie mame. Manualele de istorie nu mai caută să scoată în evidenţă încăpăţânarea cu care românii si-au apărat cele sfinte: neam, biserică, familie. Sunt noţiuni perimate într-o întoarsă eră a libertăţii, într-o ţară cu o economie distrusă, în care domneşte mârlănia, minciuna, sărăcia şi alte binefaceri, „nu se mai poate trăi.”Tineri plecând fără să vrea să întoarcă înapoi capul, neveste sau soţi lăsând în urmă familii destrămate, copiii care vor suferi pentru totdeauna de pe urma acestui sistem pe care îl alimentăm cu propria noastră ignoranţă şi neputinţă.
Cronologic suntem urmaşii unor oameni care au încercat să spargă acest blestem care târăşte neamul românesc pe panta unei distrugeri rapide şi iremediabile. Crucile lor, acolo unde sunt, sunt mânjite şi astăzi de legende răuvoitoare, „scornite de nu se ştie cine”, care deseori întorc adevărul cu capul în jos, pentru a-l răstigni invers, într-o „poveste fără de sfârşit” al cărei subiect nu mai e la modă… Urcăm către o cruce aflată pe dealul Ciolpanilor, deasupra oraşului Buhuşi. O cruce pe care nu scrie nimic. Legenda ei e vie şi oamenii cu frică de Dumnezeu o păstrează. Patru călători tăcuţi, ascultând prin vreme ecoul paşilor pe lespezi de timp umede de sângele fiilor răstigniţi. La rugămintea celorlalţi, unul dintre ei, Ovidiu GÂSCĂ, povesteşte cele auzite de la Costică Filip care era de serviciu la comisariatul de Poliţie din Buhuşi în noaptea de 21-22 septembrie 1939.
„O primit ordin să aresteze zece legionari. I-a arestat pe când ieşeau din schimbul doi, de la fabrică. Poati cî nici nu ştiau ce s-o întâmplat. După ce i-o arestat, la scurt timp o sunat telefonul. Era de la Comisariatul Central din Piatra Neamţ. Comisarul Grigoraş: „Ai operat arestările?” „Da, să trăiţi!” „Trebuie să execuţi trei dintre ei!”Ăla dă în bâlbâială: „Cum?! Pe care?!” „Nu mă interesează!” Şi i-o închis telefonul. Peste o oră sună iar: „Ei, te-ai hotărât?” „Nu.” „Adă lista încoace. Citeşte-le numele”. Ăla citeşte lista. „Ăsta. Mai departe!” Se mai opreşte la unul. „Şi ăsta!”…”Şi ăsta!” Trei o ales: Avădanei, Mălinici şi Puiu. Pi urmă o dat telefon la o companie de jandarmi care era în partea de jos a oraşului. O vinit doi soldaţi, unu Ungureanu şi unu nu mai ştiu cum îl chema, îi cheamă pe soldaţi în camera de armament unde le-o spus că trebui să omoare trei oameni. Unu dintre soldaţi s-o speriat şi-o percutat… o descărcat arma. S-o făcut mare zarvă în comisariat, că s-au speriat toţi. Spre ziuă i-o scos şi i-o luat pe un drum cam ocolit, până la drumul ăsta. La ieşirea din oraş fi leagă unu de altu. Atuncea ei îşi dau seama şi-şi fac cruce. Un pic mai sus de coama dea/u/ui i-o dezlegat: „Vă dau drumu, plecaţi acasă, nu mai pierdem timpul cu voi”. Avădanei şi-o dat seama şi le-o strigat celorlalţi să nu fugă. Oricum, tot îi împuşca. Pe Mălinici şi pe Puiu i-o împuşcat imediat. Avădanei s-o luptat cu un soldat şi i-o băgat baioneta în picior, da’ tot I-o împuşcat şi pe el. în urmă, după ce i-o omorât, de la secţie I-o trimis pe cel mai bătrân, unu lacob, venea în fugă de d/vale: „Nu-i mai omorâţi, s-o anulat ordinul!”
Au stat acolo, morţi, două zile. în prima zi au adus copiii de la şcoală să-i vadă. Pe urmă n-o mai lăsat pe nimeni.
Atât o fost. Unu era căsătorit de curând, ceilalţi doi erau necăsătoriţi”, mai spune tânărul Ovidiu GÂSCĂ, care relatase faptele ca şi cum le-ar fi auzit în urmă cu cinci minute.
Drumul se întinde pe coasta dealului lăsând în stânga un drumeag pe care trec maşini multe către un loc de grătar. Mai sus e alt drum, asfaltat, care duce la Mănăstirea Ciolpani, înspre codrii întunecaţi ai Runcului, o fâşie albă, obositor de albă sub soarele înclinând uscat către asfinţit. Pe marginea drumului, o cruce de metal vopsită tot cu alb uneşte cerul cu pământul. Poţi spune că locul e straniu acolo unde au murit trei oameni tineri pentru vina de a-şi fi iubit neamul. Uneori amintirile sunt mai vii decât mulţi care umblă, dar în sufletul lor sunt morţi. Cele trei lumânări date de Ion Păduraru, fiul lui N.C. Păduraru din Ruptura ardeau liniştit în lumina aceluiaşi soare. Nici o maşină venind de la grătar sau iarbă verde n-a tulburat cântecul pe care ei nu-l mai auziseră de zeci de ani. în adâncul tristeţii lor, o lacrimă de sânge le va fi tulburat somnul făcându-i să se roage pentru fraţii lor care greu mai găsesc o cale în tulburele veac însângerat.
Ne-am despărţit sub soarele care asfinţea de cei doi camarazi buhuşeni. Ei s-au întors spre rănile lor vechi şi speranţele de bucurii noi. Drumul ne-a dus înainte printr-un adânc de pădure, pe lângă mănăstirea lui Ştefan cel Mare de la Runc, prin locuri unde mai trăia amintirea frumoasei Ilinca pe care un străbunic coborât din icoane o luase fără să-i trebuiască averea ei, pe lângă cruci smerite la răspântii de drum, tot mai adânc în miezul codrului străvechi, sub razele risipite ale lunii.
Nu ştiu ce va fi gândit fiecare dintre noi, dar ştiam că drumul acela trecând pe lângă crucile lor e drumul pe care Dumnezeu vrea să mergem. L-am simţit aproape, ca în clipe de cumpănă şi de adâncă înţelegere, la fel de viu, la fel de puternic ca atunci când oamenii L-au avut printre ei şi L-au urcat pe Golgota ca să se împlinească cele scrise. Am înţeles, în liniştea pădurii, mergând pe drumeagul care deseori se pierdea în beznă, că blestemul se va sfârşi doar când fiii ai neamului românesc le vor urma acelora care, cu preţul vieţii [or, au crezut şi au luptat pentru Mântuirea şi învierea acestui oropsit neam care-şi răstigneşte mereu şi mereu cei mai buni copii ai lui.
Ar trebui ca, în vâltoarea tulburelui veac, un glas de dincolo de moarte şi de timp să ne lămurească drumul prin bezna mlaştinii deznădejdii: „…Fiţi voi copiii aceştia!”
Cand vom invata ,din manualele de istorie,adevarul? Niciodata…dar niciodata sa nu zici niciodata!