Primul Război Mondial: 100 de ani de la Bătălia de la Oituz, a treia poartă de fier a Moldovei. Eroismul românesc a înfruntat orgoliul german

E o incursiune în trecut, ceea ce aliații noștri americani numesc „lecție de învățat”, valabile ieri ca și azi. Atunci, în 1917, Armata a -2 – a română de sub comanda Generalului Alexandru Averescu, angajată în operația de la Mărărșești, după confruntrarea de la Mărăști, a avut parte de o confruntare care părea o simplă formalitate pentru germani și austro-ungari în fața trupelor române. Eroismul și încăpățânarea soldaților români au pus punct orgoliilor germane, contribuind la punctul de hotar al configurării României Mari.

După terminarea bătăliei de la Mărăști, Armata 2 ocupa următorul dispozitiv: Corpul 4 avea Divizia 7 Infanterie între râul Doftana și râul Oituz, Divizia 6 Infanterie între Oituz și Măgura Cașinului și Divizia 8 în continuare pâna la nord de Zboina Neagră. Corpul 2 avea între Zboina Neagră și Valea Sării Diviziile 12, 1 si 3 Infanterie. Rezerva era constituită din patru batalioane. Nu a existat timpul necesar pentru a dezvolta slabele fortificații existente.

De partea cealaltă, Armata 1 austro-ungară plănuia să atace cu Grupul Gerock, aripa sa stanga, de-a lungul Văii Oituzului. Efortul principal revenea Corpului 8 austro-ungar, care era dispus între Valea Doftanei și Măgura Cașinului, în fața Diviziilor 7 și 6 Infanterie române. Acesta era alcatuit din Divizia 70 Infanterie austro-ungară, Divizia 117 germană și Divizia 71 austro-ungară. În rezervă avea Diviziile 7 si 8 Cavalerie austro-ungare, care erau pregătite să exploateze un eventual succes al infanteriei.

Atacul a fost hotărât pentru data de 8 august 1917. Divizia 117 Infanterie germană trebuia să înainteze pe la nord de Valea Oituzului, spre varfurile Ungureanu și Coșna, iar Divizia 71 austro-ungară pe la sud de vale. Divizia 70 Infanterie austro-ungară trebuia să asigure stânga Corpului 8, atacând spre Targul Ocna peste înălțimile Cireșoaia și Pravila. Sectorul de atac era larg de 7 km, iar Puterile Centrale realizaseră o superioritate de forțe de 4 la 1.

Pregatirea de artilerie a durat patru ore și jumatate și a fost foarte violentă. În sectorul Diviziei 7, vârful Pravila a fost asaltat de patru ori de Divizia 70 austro-ungară fără nici un rezultat, Regimentul 27 Dorobanți Bacău, pe aripa dreaptă a diviziei romane, rezistând pe poziție. La aripa stângă, Regimentul 16 Dorobanți Baia, presat de Divizia 117 Infanterie germană a cedat 1-2 km in zona vârfului Ungureanu, suferind pierderi mari. Companiile 9 si 10 au fost încercuite, dar au reușit să iasă spre liniile amice. Vârful Bălcuța a fost atacat de Divizia 71 austro-ungară, care, cu mari eforturi, a împins înapoi Regimentele 11 Dorobanți și 7 Vânători aproximativ 1-2 km. La sud, Regimentul 10 Dorobanți Putna a reușit să-și păstreze poziția. Astfel, în timpul primei zile a bătăliei, Corpul 8 austro-ungar a realizat o pătrundere în zona centrală a frontului.

În timpul nopții, generalul Văleanu, comandantul Corpului 4 român, a ordonat un contraatac în zona centrală, trupele sale reușind să recâștige o parte din terenul pierdut în timpul zilei. Regimentul 27 a capturat 200 de prizonieri, 3 mitraliere și un tun. Dar pe 9 august, după-masă, Puterile Centrale au reluat ofensiva. Divizia 117 germana a forțat Regimentul 16 să se retragă pe Muntele Coșna, Diviziile 70 Infanterie și 7 Cavalerie austro-ungare au luat vârful Pravila. Divizia 7 Infanterie română s-a retras pe un nou aliniament de apărare.

Pe 10 august 1917, presiunea asupra Diviziei 7 s-a mărit, trupele române fiind nevoite să cedeze Slănicul, iar Muntele Coșna a fost asaltat puternic, dar a rezistat. Situația era critică, deoarece turpele din prima linie erau epuizate după trei zile de lupte extrem de violente, iar Corpul 4 nu mai dispunea de rezerve. De asemenea pozițiile pe care se aflau erau ultimile înălțimi înaintea văii Trotușului. Generarul de corp de armata Alexandru Averescu a ordonat Corpului 2 să trimită toate rezervele disponibile și a cerut întăriri Marelui Cartier General. Deoarece bătălia de la Mărășesti era în toi nu s-a putut trimite urgent decât Divizia 1 Cavalerie, care a ajuns la Onești în a doua zi dimineața. Mai erau în drum Batalionul de Vânători Munte și Brigada de Grăniceri.

Generalul Gerock a aruncat în luptă și el ultimele rezerve pe 11 august, în incercarea de a sparge frontul. Diviziile 70 Infanterie și 7 Cavalerie austro-ungare au atacat Cireșoiaia, care era aparată de Regimentul 15 Dorobanți Războieni. Toate asalturile au fost respinse, dar, în urma infiltrării unor unitați austriece pe la sud de vârf, fiind amenințat cu încercuirea, regimentul s-a retras în Valea Trotușului.

Târgu Ocna era acum direct amenințat. Mai la sud, Divizia 117 germană a asaltat din nou Muntele Coșna, dar nu a reușit să-l cucerească. A realizat însă pătrunderi pe la sud, în satul Oituz, unde înaintarea a fost oprită. Având spatele amenințat, trupele romane de pe Coșna s-au repliat. Grupul Gerock reușise să cucerească și ultimele două înălțimi care îl desparțeau de Valea Trotușului. În acest moment au sosit întăririle. Două batalioane contraatacau în zona Cireșoaia și reușesc să recâștige o parte din terenul pierdut și să refacă legatura cu stânga Armatei 9 ruse. La 19:00 Divizia 1 Cavalerie a fost și ea aruncată în luptă. A atacat cu o brigadă trupele germane de panta sudică a Muntelui Coșna, iar cu Brigada 2 Roșiori Dealul Stibor, cucerind ambele obiective. Regimentul 1 Vânători, trimis de la Corpul 2 român, a contratacat și el susținut de două autoblindate și a respins unitățile Diviziei 117 care intrasera în satul Oituz.

Pericolul fusese îndepartat, dar patrunderea realizată de Corpul 18 Rezervă german în zona Panciu la flancul stâng al Armatei 2 l-a silit pe generalul Averescu să mute iar o parte din rezerve în zona Corpului 2. Chiar daca forțele i se diminuaseră și Brigada de Grăniceri încă nu sosise, generalul Văleanu a hotărât să reia Vârful Cireșoaia pe 12 august. Atacul a fost dat de Regimentul 27, un batalion din Regimentul 15, două batalioane din Divizia 2 rusă (din Armata 9) și Batalionul de Vânători de Munte (care era de fapt un batalion întărit, având 5 companii de pușcași și 2 de mitraliere).

Acesta de abia sosise după un marș de 160 km și a pornit la asalt dupa o pauză de 20 de minute. Pentru a realiza surpriza, nu s-a realizat pregatirea de artilerie. Batalionul de Vânători de Munte, sub comanda maiorului Virgil Bădulescu, a rupt apărarea Diviziei 70 Infanterie austro-ungară și a pătruns în spatele pozițiilor inamice. A luat 417 de prizonieri și 4 mitraliere, pierderile suferite de batalion fiind infime: 2 morți și 19 răniți. În total divizia austro-ungara a pierdut 1.500 de oameni la Cireșoaia. Pentru aceasta actiune opt ofiteri ai batalionului, în frunte cu comandantul, au primit Ordinul Mihai Viteazul clasa a III-a, aproximativ un sfert din totalul de 25 acordate pentru toată batalia de la Oituz. Steagul batalionului a fost decorat de asemenea aceasta mare distinctie.

În timpul nopții a sosit și Brigada de Grăniceri. Ea a primit sarcina ca a doua zi să atace pe la sud de râul Oituz. Divizia 1 Cavalerie, întărită cu patru batalioane și două baterii trebuia să reia Muntele Coșna și înainteze spre Slanic, iar Divizia 7 Infanterie să continue înaintarea în zona Cireșoaia.

Pe 13 august, la ora 5:00, dupa o scurtă pregatire de artilerie, Divizia 7 a trecut la atac, împreuna cu Divizia 2 rusa de la dreapta sa, silind Divizia 70 austro-ungară sa se retragă. Au intervenit însă rezervele trimise de Grupul Gerock și au respins Regimentul 195 Infanterie rus, amenințând flancul trupelor române, care au trebuit să se replieze. În sectorul Coșna, Divizia 1 Cavalerie a reușit să cucerească vârful și apoi să-l mețtină în fața contraatacurilor Diviziei 117 germane. Brigada de Graniceri, comandata de colonelul Gheorghe Cantacuzino, decorat cu Ordinul Mihai Viteazul clasa a III-a pentru luptele din 1916, era obosită în urma marșului forțat din zilele precedente. Colonelul a cerut o amânare. Atacul a început la ora 10:00, dar a eșuat în fața rezistenței organizate a Diviziei 71 austro-ungare. După-amiază, al doilea atac a avut aceeași soartă. Pierderile au fost însemnate, aproximativ 800 de oameni.

A urmat o pauza de 5 zile. Luptele au avut un caracter local, iar cele două tabere și-au reorganizat forțele și și-au întarit pozițiile ocupate. Pe 16 august, Regimentul 2 Graniceri a cucerit vârful Runcu, doi din ofițerii săi fiind decorați cu Ordinul Mihai Viteazul clasa a III-a pentru faptele lor din acea zi.

Pe 19 august Armata 1 austro-ungară a reluat atacul. Sectorul ales era cel al vârfului Coșna, apărat de Divizia 1 Cavalerie care fusese intercalată între Divziile 6 si 7 Infanterie. Dispunând de o superioritate însemnată de forțe, trupele germane au reușit să ocupe vârful, dar cavaleriștii români s-au repliat pe panta estică a muntelui, unde au rezistat pe poziții. În cursul nopții, Armata 2 a trimis întăriri în sector două batalioane de grănicieri și un regiment de infanterie. Pe 20 august, la ora 7:00, Divizia 1 Cavalerie astfel întărită și susținută de toată artileria română disponibilă a atacat și a reușit să reia o parte din terenul pierdut ziua precedenta.

Această acțiune a constituit ultimul episod major al celei de-a doua bătălii de la Oituz, purtată în vara anului 1917. Armata 1 austro-ungară reușise doar să înainteze între 2 și 6 km pe un front larg de 20 km și eșuase să pătrundă pe Valea Trotușului, de unde să amenințe spatele armatelor române și ruse din sudul Moldovei. În total 25 de Ordine Mihai Viteazul clasa a III-a au fost acordate ofițerilor români pentru faptele săvârșite în august 1917 în zona Oituz. Drapelele de luptă a trei unități (un regiment și două batalioane) au fost decorate cu aceeași prestigioasă decorație.

sursa: ActiveNews