Aurel Vişovan: Victima care simte compasiune pentru călău…
de Horia Picu
In iunie 2012 se împlinesc zece ani (acum, 17 ani – nota red) de când Aurel Vişovan a trecut din viaţă direct în istorie. Simt nevoia să reamintesc sighetenilor de un om pe care l-am cunoscut şi care avea o reţinere în gesturi, o nepăsare plină de bun simţ (da, chiar aşa!) în fiece moment când ne întâlneam în cartierul 1 Mai…
Stiam de suferinţele inimaginabile îndurate din tinereţe în “atelierele” de mutilare sufletească “importate” de la marele vecin de la răsărit. Stiam? E un fel de a spune. Nici acum, după ce i-am citit cele două volume de amintiri din acei ani, nu sunt sigur că ştiu tot ce-a fost. Mă consolez cu gândul creştin că Aurel Vişovan e un martor cheie al procesului comunismului şi al dreptei judecăţi a Instanţei Divine.
Un proverb românesc spune : “Nu îi da Doamne omului cât poate să ducă”. E chiar de necrezut ce-a fost pe capul acestui popor o perioadă limitată de timp pentru statisticile istoriei, dar infinită pentru cei trăitori în acele vremuri.
Aurel Vişovan a fost, aşa cum spune,
“Acolo unde teroarea a transformat clipa în veşnicie”.
La 22 de ani (22!) a luat cunoştinţă cu sistemul bestial de “reabilitare” al puşcăriilor comuniste, chiar aici, la noi, în sinistra închisoare. Celula 72:
“Nici vorbă de pat, de scaun sau altceva. Doar o presupusă fereastră făcută cioburi (probabil din cauza vântului). Astfel că gratiile apărau mai mult de frig şi ploaie decât geamul.”
In închisoare, deţinuţii politici au avut parte de “tratamente” la care niciun om normal nu s-ar fi putut gândi. Aurel Vişovan dă dovadă de o incredibilă nobleţe sufletească şi spune:
“Atunci când mă călcau în picioare, mă loveau, mă înjurau vechii şi bunii mei camarazi, simţeam tragedia imensă pe care ei o trăiau.”
Sigur că după zile, luni, ani de tortură greu de suportat, un gând care ar încolţi în mintea fiecărui deţinut politic era dorinta de a muri.
“… la Piteşti -cu puţine excepţii- nu se putea muri. Nu te lăsau să scapi prin moarte.”
Precizez aici că Aurel Vişovan a fost purtat în multe sinstre locuri de “reeducare” forţată, printre care Piteştiul e un loc aparte prin metodele folosite acolo. Se ştie de “experimentul Piteşti”.
“Cu o insistenţă proverbială şi cu un tact deosebit, bunul şi mai tânărul meu camarad Gheorghe Andreica a reuşit să mă ajute să deschid atât de ruginita poartă a trecutului . . .”
Spune Aurel Vişovan în primele rânduri ale cărţii sale de memorii.
Cred că Gheorghe Andreica, adică cineva care a suferit alături de Aurel Vişovan era singurul care ar fi putut să-l determine pe distinsul meu vecin din perioada primilor ani de după revoluţie să povestească. Dacă n-a reuşit să plece din lumea asta pe vremea când era deţinut politic, a preferat să se închidă în el însuşi şi a rămas aşa , până când un fost coleg l-a ajutat să redeschidă poarta cea ruginită a trecutului…
“Eram înghesuiţi ca sardelele în cutie . . . Ca să te întorci pe cealaltă parte trebuia să-i antrenezi şi pe ceilalţi, ceea ce nu era un lucru uşor. Mâncarea era sub orice nivel de existenţă şi consta -în special- din zeamă de varză murată cu o bucăţică de mămăligă sau pâine ce totaliza -după calculul unora din noi- în jur de 800-1000 de calorii. La WC eram scoşi o dată pe zi în ture de câte 10-15 inşi pentru 2 locuri. Nu dura -poate- nici un minut, că erai scos afară cu bâta de către gardian. Mulţi nu reuşeam să evacuăm şi rămâneam aşa sub presiunea organică de pe o zi pe alta. Nici foamea, nici bătăile de la securitate n-au reuşit să ne chinuie mai îngrozitor.”
“Tot fără margini era şi timpul, care pentru noi nu se mai măsura nici în ceasuri, nici în zile, a căror denumire am pierdut-o. Nu mai ştiam dacă-i duminică sau luni . . .
Nici în ani nu se mai măsura nimic. Simţeam cum nimeni, nicăieri în lume, nu se mişcă pentru noi, ci eram aruncaţi . . .neputând nici muri.”
Un text care explică într-un mod cutremurător cum şi timpul poate fi transformat în veşnicie, poate fi alăturat răului absolut.
Aurel Vişovan îşi făcea griji nu pentru soarta lui sau a colegilor de inimaginabilă suferinţă. Işi făcea griji pentru …gardieni şi cum puteau ei să suporte acele atrocităţi la care erau obligaţi să participe, sau cel puţin să asiste în fiecare zi:
“Ce o fi fost în sufletul acestor gardieni, care ştiau tot ce se întâmplă, care participaseră şi ei la început la acest masacru, iar acum supravegheau prin vizete la tot ce se petrece în cameră ? Aveau şi ei familii. Când plecau seara la terminarea programului -ajunşi acasă- puteau ei să-şi îmbrăţişeze soţiile, copiii ? Putea exista pentru ei şi o altă viaţă pe care noi nici n-o puteam concepe ?”
Victima care simte compasiune pentru călău…Ceva rarisim! Câtă nobleţe în sufletul acestui om!
In timpul programului de “reeducare” prin tortură, singura speranţă a lui Aurel Vişovan a fost că viaţa oricărui om se termină într-o zi, deci şi a lui, astfel încât izbăvirea de suferinţă va veni odată cu trecerea în lumea imaterială.
“Mi-am zis : -Aceste torturi se arată a fi veşnice dar, (şi aici e raza de care vorbeam) eu nu sunt veşnic. Pe undeva în acest timp eu am o limită. O limită după care acest dar de la Dumnezeu ca omul să aibă o viaţă limitată va opera şi pentru mine . . .
I-am mulţumit lui Dumnezeu că n-a făcut omul veşnic. Acest gând a fost sprijinul meu atunci . . . şi de atunci de-a lungul anilor mei trişti.”
Umilinţele la care erau supuşi deţinuţii politici sunt absolut inimaginabile.
“In mod ritmic cu o mână frecam mozaicul, iar cu cealaltă făcută pumn trebuia să lovim pe cel din faţa noastră. Aşa aşteptam venirea terciului de dimineaţă. La sosirea hârdăului cu terci trebuia să intrăm cu toţii pe burtă sub paturile care erau şi aşa destul de joase. Poziţia era de întins pe burtă cu mâinile la spate şi cu capul ridicat pentru a ni se introduce sub bărbie terciul fierbinte. La un semn trebuia să ne băgăm faţa în terciul care ne ardea şi să sorbim din gamelă. N-aveam voie să ne servim de mâini, care trebuia să rămână la spate. Poziţia era extrem de chinuitoare. Terciul ardea, dar şi foamea trebuia satisfăcută, sorbind din gamelă. La un alt semnal trebuia să terminăm. La întrebarea: A fost bun terciul ? trebuia să răspundem : Groh . . . ca porcii. Eram consideraţi porci pentru că nu dădeam dovadă de ataşament faţă de reeducare. Nu aveam voie să vorbim între noi, pentru că porcii nu vorbesc.”
La ce s-a ajuns cu “reeducarea” aceasta?
“Îmi anihilaseră voinţa, îmi provocaseră acea refulare patologică de a nu mai tolera nici un gând real sau ireal pe care să nu-l spun. Mă îngrozeam la gândul că, dacă -cine ştie cum- aş ajunge acasă şi aş auzi-o pe mama vorbind împotriva regimului, cu lacrimi în ochi aş alerga la securitate pentru a o denunţa.”
Aurel Vişovan a trecut prin multe închisori. S-a îmbolnăvit şi doar credinţa in Dumnezeu şi dovezile de susţinere sufletească din partea colegilor l-au ţinut in viaţă. Sechelele acelor ani petrecuţi în “centrele de reeducare” le-a resimţit toată viaţa:
“Datoritã cantitãţii mari de antibiotic mi-au apãrut nişte vâjâituri în urechi care persistau zi si noapte şi care mã exasperau. Aceste zgomote n-au dispãrut niciodatã. Le simt şi în prezent. M-am obişnuit atât de mult cu ele încât când scad din intensitate mã neliniştesc…Rugãciunea era prezentã, recomfortantã şi dãtãtoare de speranţe. Nu de speranţã în eliberare. Aceastã speranţã o pierdusem încã de la Piteşti… ci speranţa unui mai bine ce se putea contura transcedental.”
In scurta perioadă de libertate înainte de a fi din nou arestat şi purtat prin puşcării, autorul acestor amintiri atât de triste, îşi aduce aminte de reacţia mamei sale :
-“Ce slab sunteţi, dragul mamii, şi bolnav. Azi vă odihniţi şi mâine mergeţi la doctor, faceţi tratament şi în curând o să vă întăriţi !”.
Abia atunci mi-am dat seama că mama mi se adresa cu “Dumneavoastră” şi asta îmi sfâşia inima. Pentru dânsa eram o minune pe care o privea cu evlavie. Am cuprins-o în braţe şi cu ochii în lacrimi am rugat-o să nu-mi mai vorbească aşa, că mă pierd cu firea. Sunt tot copilul pe care cândva, demult, l-a ţinut în braţe. Parcă nu putea înţelege”
Am lăsat pentru final câteva gânduri ale omului care l-a determinat pe Aurel Vişovan să-şi “redeschidă poarta ruginită a sufletului”.
“Atât Aurel Vişovan cât şi bravii lui camarazi traversând această zonă de întuneric a istoriei şi-au înălţat sufletele, perfecţionându-se mereu până la limita de sus ce a fost lăsată de Dumnezeu fiinţelor umane. Prin ruga neîntreruptă au păstrat legătura cu Hristos, de unde au sorbit lumina, căldura şi forţa rezistenţei. Pe cerul ţării noastre – ba chiar şi-al lumii întregi – aceştia sunt aştri vii ce luminează, ce dau căldură şi viaţă.
Prin aceşti eroi se revarsă harul lui Dumnezeu asupra lumii. Aceştia-s martirii secolului 20 ! Aceştia-s urmaşii martirilor din primele secole creştine! Ei au ştiut ce vor şi şi-au dus crucea până la capăt, indiferent dacă au pierit prin închisori sau au supravieţuit cruntei ierni comuniste.
Ridică-ţi, popor român, ochii spre cer şi atunci n-ai să mai confunzi umilinţa (care este cea mai mare virtute) cu laşitatea (care este egală cu trădarea ) . . .”
Nu cred că azi, dacă l-aş întâlni pe Aurel Vişovan aş îndrăzni să-i tulbur gândurile cu altceva în afara unor fraze de politeţe. Stiu sigur că l-aş îmbrăţişa fără să-i spun de ce şi atunci el ne-ar putea ierta pe toţi…Pe cei de-atunci pentru ce-au făcut, pe cei de-acum pentru ce nu facem…
Sursa: Sighet Online
Aurel Vişovan era „şeful” primului grup de deţinuţi politici ai Maramureşului. Student al Facultăţii de Drept şi profesor suplinitor la Liceul Dragoş Vodă, era un exemplu de onoare, morală, credinţă şi înţelepciune. Dintre toţi, el a primit cea mai grea pedeapsă. A trecut prin mai multe locuri de detenţie comuniste, inclusiv prin „Iadul de la Piteşti”, dar a rămas neschimbat.
La data arestării, Aurel Vişovan avea 22 de ani. Era profesor suplinitor al Liceului Dragoş Vodă şi, în acelaşi timp, urma cursurile Facultăţii de Drept din Cluj, secţia particular, fără frecvenţă. În cartea sa, cu Ghiozdanul la închisoare, Gheorghe Andreica îl descrie ca fiind „bărbat subţire, tras prin inel. N-avea o musculatură aparentă care să-l facă vedetă. Atâta câtă avea, era oţeloasă. Era atât de sprinten în mişcări, având şi un echilibru fizic bine fixat în reflexe, încât la trântă nu putea fi doborât decât de unul singur: Petru Ulici, zis „Ursu`”, care era însă de două ori mai solid. Dumnezeu l-a dotat pe Vişovan cu două talente: mai întâi, avea o memorie de excepţie. O convorbire banală a noastră, a „copiilor”, o repeta cu exactitate după câteva luni, când noi uitaserăm chiar şi despre ce a fost vorba.
Cunoştea bine limbile italiană şi franceză. Începuse să-l preocupe germana şi engleza.
Scria poezie destul de bună. Scria proză cu mult talent.”. Era, pe deasupra, un excelent compozitor şi cântăreţ, este autorul „Rapsodiei Maramureşului”, unul dintre cântecele care au întărit sufleteşte zeci, poate sute de tineri.
Datorită înţelepciunii şi moralităţii sale, impunea un deosebit respect, aşa că, şi în primii ani de închisoare, ceilalţi tineri din grup îi spuneau tot „dom’ profesor”.
După arestare, a fost bătut crunt, dar n-a recunoscut nimic din cele spuse de anchetatori. Când i s-a pus în faţă lista completă a grupului, a cerut ca tinerii să nu fie bătuţi, să fie aduşi în faţa lui, şi apoi, cu siguranţă vor vorbi.
Şi la proces a încercat să ia întreaga vină asupra sa, numai că sacrificiul lui a fost în zadar. A primit 10 ani de închisoare, la care s-au adăugat în 1958 încă 25 de ani. În total a executat 17 ani de detenţie.
„Îmi amintesc însă în mod cert că la camera 4 Spital, nu la data de 6 decembrie 1949 a început urgia – aşa după cum afirmă unii care relatează despre evenimente. Eu eram acolo la 6 decembrie 1949 (la camera 4 Spital). Marele cutremur s-a produs la 25 decembrie 1949. Într-adevăr, la 6 decembrie – dar în anul 1950 a fost o nouă şi puternică dezlănţuire a urgiei care – de altfel – nu încetase după ziua de Crăciun 1949, fapt care probabil determină această confuzie nesemnificativă”– Aurel Vişovan.
Sursa: Gazeta de Maramures
Rapsodia Maramureșului
Rapsodia Maramureșului a fost compusă de Aurel Vișovan în inchisoarea din Sighet în toamna anului 1948 și terminată în închisoarea din Cluj în luna Mai 1949. Ea evocă rezistența armată din munții Maramureșului care atunci era în desfășurare sub conducerea lui Vasile Popșa, care a fost ucis de Securitate la Ieud la 3 Mai 1949, ne transmite Cezarina Bârzoi Condurache. Rapsodia a fost la început cântată de grupul de legionari maramureșeni și când aceștia au fost împrăștiați în diverse închisori a ajuns să fie învățată și cântată de oameni din toate colțurile țării. La al doilea proces, în 1959, procurorul a cerut condamnarea la moarte a lui Aurel Vișovan, unul din capetele de acuzare fiind Rapsodia.
“În cântecul tulnicului
Munţii Maramureşului gem
Slugile rele se tem
Frunza se scutură
Pâraiele murmură
E semn de furtună cu ţurţură
Munții Maramureșului gem
Blestem de potop și de pară
Pe toate năpârcile ce-au năvălit în țară
Pe toate domniile cu sufletul de fiară
Munții Maramureșului gem
Munții Maramureșului cântă
Prin crânguri se aud doar cântece de dor
E jalea codrilor, doina haiducilor
Prin crânguri se aud doar cântece de dor
E jalea codrilor, doina pribegilor
Daina mândră și daina și iară mândră daina
Plini sunt codrii plini sunt de pribegi cărări
Se aud în noapte ale lor chemări
Plini sunt codrii plini sunt de pribegi cărări
Se aud în noapte ale lor chemări (bis)
Tu Căpitan de peste munți revino iar
Te-așteaptă Borșa într-un potop de foc și jar
Feciori cu fruntea lată-n joc de mult s-au prins
În jurul focului aprins (bis)
Peste dealuri și văi o doină
Își duce haiducul ce crește-n văpăi,
E doina mea, doina codrilor mei,
Doina munților mei
Tu doină ce dragă-mi ești
Tu focuri pe creste aprinzi pentru-ai tăi
Ce pururi stau gata a sări pe călăi
Voinicii tăi Codrene sunt gata azi să răsară
Din mii de ascunzișuri sub steagul tău cel sfânt
Se duc să-nvingă ura în dragostea lor de țară
De nu din tot să fie o apă și-un pământ
Pe dealuri stau azi oști de legionari
Cu pumnii încleștați a vifor mare
Vor să arate lumii că sunt tari
Și au în suflet sfintele altare
Rupți dintr-a prigoanei nopți de ger
Pe urmele lui Bogdan de peste Maramureș
Ne-am răzvrătit sub semnul Gărzilor de Fier
Să ducem țării steagurile-n iureș
Porunca ne-o cunoaștem
Că-i cetluită-n vreme
Cu șapte mari pecete și juruințe mii
Gem apele din Iza și satele mărene
Vișeul și Cosăul stau dârz la răspântii
Furtuni ne-au zămislit pe vârf de munți
Prin scânteieri de spadă și urlete de fiară
Ne-am botezat cu sânge de eroi căzuți
Și-am fost crescuți în dragoste de țară
Reci râuri de lumină se-nalță către soare
Purtând prinos de jertfă acolo sus in cer
Își crește-aripi Pietrosul sub falduri legionare
Gutâiul și Țibleșul stau strajă Gărzi de Fier
Tumult, ni-i Căpitane sufletul
Că varsă vii torente, iluminări de vrere
Ni-i gândul alb ca-n salba țării cântecul
Și dorul nostru-i marșul de Înviere
Trimite-ne Arhangheli cu steaguri legionare
Să fluture-n lupte să ne deschidă drum
Voim o țară nouă și mândră ca un soare
Stăpâni la noi acasă să fim, români de-acum
Strigoi, din reci morminte-am înviat
S-aducem groază-n lume, în lumea nedreptății
Cu coasa-n mâini peste păcat ne-am ridicat
Să străjuim altarele vieții
Sub cruci de dușman frânte mormintele ni-s goale
Căci am răspuns chemării lui Horia cel viteaz
Să-nvie legionarii, din morți ei să se scoale
Strigoi din lumea apusă s-aducem groază azi
Se-aprind pe creste focuri sacre multe
Din inimi de legionar
Sub steagul zdrențuit în mii de lupte,
Noi stăm de strajă la hotar
Să spunem zărilor, voinici ai codrilor
C-avem un dor călit în foc și fier
Și din cununi de flori să-ncingem viitor
Ce va fi scris pe aripe de cer
Să creştem crezul nostru schijă de oţel, oţel călit,
Şi steagul nostru în veci nebiruit, nebiruit să fie,
Să încrustăm în lume o Românie,
O Românie mândră ca un mărgărit (bis)
Aurel Vişovan
CARTEA “Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, de ce m-ai parasit?”- de Aurel Visovan
DESCARCATI de aici VOLUMUL I si VOLUMUL II al lucrarii Profesorului Visovan
Sursa: MARTURISTORII
Pitești – Acolo unde teroarea a transformat clipa în veşnicie
În toamna anului 1948 am fost adus de la securitatela închisoarea din Sighetul Marmaţiei şi introdus în celula 72 de la etajul doi. Privind de jur împrejur am observat doar două vase specifice unei celule de puşcărie. Nimic altceva.
Atunci mi-am zis: Iată-mă la un început de drum pentru care mă pregătisem… Doamne ajută-mă!
Era straniu acel spaţiu atât de gol. Nici vorbă de pat, de scaun sau altceva. Doar o presupusă fereastră făcută cioburi (probabil din cauza vântului). Astfel că gratiile apărau mai mult de frig şi ploaie decât geamul care nu-şi merita numele.
Iată-mă faţă în faţă cu mine însumi. Lipseau anchetatorii de care scăpasem -cel puţin pentru un timp. Trebuia să-mi fie frig, foame, dar nu simţeam nimic din toate acestea.
Gândurile mele erau la prietenii mai tineri de prin celulele vecine. Mereu mă întrebam: De ce călăii securişti m-au chinuit atât, când ei deţineau -de nu ştiu unde- o listă cu nume şi date exacte?!
N-am reuşit nici până astăzi să înţeleg (deşi am căutat mereu) cum de a fost cu putinţă ca într-o mişcare cu caracter subversiv să se lucreze cu date scrise, care să circule nu numai în ţară, dar şi peste hotare! Rămas singur în mijlocul celulei m-am întrebat: Oare voi fi în stare să rezist aşa după cum aveam atâtea pilde ale înaintaşilor?
Am rostit -mai întâi- o rugăciune Celui de Sus pentru a mă încuraja. Apoi încet am început să fredonez “Sfântă tinereţe legionară !…”
Simțeam că-mi cresc puterile… La un moment dat ajung la versul “Nu-i temniţă să ne-nspăimânte…“
Înviorat mi-am zis: Acesta trebuie să-mi fie îndemnul. Drept pentru care, cu un ciob din geamul presupusei ferestre, am zgâriat în vopseaua de deasupra uşii versul “Nu-i temniţă să ne-nspăimânte…”
Mi-am zis că cei dinaintea noastră care au trecut prin prigoană au reuşit să ajungă la această înaltă atitudine.Trecând prin “pădurea cu fiarele sălbatice” mi-a răsunat în minte acest cântec legionar, până când am ajuns la îngrozitoarea închisoare Piteşti.
Iată-mă ajuns în “mlaştina deznădejdii”, când puterile fizice şi psihice mă părăsiseră demult. Când îmi întindeam în disperare braţele spre cer strigând:“O, Doamne, unde eşti ?” “De ce n-aprinzi minuni cereşti ?”“O, Doamne, unde eşti ?”…
Mai târziu nu reuşeam nici măcar să mă rog în gând, întrucât urlam: “M-am rugat ! M-am rugat !” …
La urletele mele mi se admnistrau alte bătăi şi alte torturi din partea comitetului de tortură. Aceste versuri, “Nu-i temniţă să ne-nspăimânte” ,mi se înfăţişau de acum ca un mare semn de reflexie.
Desigur, versurile au fost concepute într-un demers -oarecum- normal al anormalului. Pe timpuri torturile aveau limitele lor, iar moartea şi atunci -şi poate mai mult acum erao izbăvire.
Sunt sigur că absolut toţi cei trecuţi pe la Piteşti şi supuşi acelor satanice metode doreau să moară. Ori la Piteşti -cu puţine excepţii- nu se putea muri. Nu te lăsau să scapi prin moarte.
Ne-a umilit Dumnezeu, pedepsindu-ne astfel pentru mândria noastră. Desigur, mâdria-i păcat de moarte. Dar oare dorinţa, convingerea că vei putea înfrunta orice prigoană (prigoana fiind încadrată în limitele unor experienţe) poate fi considerată mândrie?… şi totuşi, în faţă având acele crude realităţi, trebuie să recunosc că prea am fost mândru şi pentru aceasta am fost confruntat cu imposibilul.
Îl căutam disperat pe Dumnezeu. Îi invocam prezenţa pentru a găsi puteri… Zadarnic, El nu se făcea simţit, ci dimpotrivă…
Privind retrospectiv descopăr că Dumnezeu nu m-a părăsit niciodată. Altminteri, cum aş putea să-mi explic că, părăsit de orice putere fizică şi psihică, când orice gând îl dădeam în vileag fără a-l putea reţine -într-un mod patologic…
Totuşi, în cei doi ani de Piteşti -zdrobit fiind n-am ajuns în tabăra torţionarilor. Am o înţelegere deosebită faţă de cei care au crezut (ca şi mine) că Nu-i temniţă să ne-nspăimânte… dar după torturi supraomeneşti n-au mai rezistat şi s-au trezit la un moment dat (sigur fără voia lor) în cealaltă tabără.
Atunci când mă călcau în picioare, mă loveau, mă înjurau vechii şi bunii mei camarazi, simţeam tragedia imensă pe care ei o trăiau.
Sunt atâtea lucruri care omeneşte nu pot fi explicate…Marea virtute a umilinţei -care într-adevăr face pe oameni să fie mari- nu m-a caracterizat. E ceea ce (poate) a lipsit din educaţia mea şi a noastră în general.
Poate, acesta este motivul pentru care Cerul a revărsat acea urgie asupra noastră la Piteşti, adeverindu-se şi pentru noi cuvintele Sfintei Scripturi că “cel ce se înalţă seva smeri”.
Evenimentele pot fi măsurate prin dimensiunea oamenilor care s-au confruntat cu ele. Bărbaţi de talia lui Costache Oprişan, Pop Cornel, Gioga Parizianu şi atâţia alţii… Ca brazii de înalţi, au rezistat atâtor furtuni rămânând neclintiţi… Sunt acum frânţi la Piteşti!
Urgia capătă forme demoniace. Acolo istoria s-a oprit din mers pentru moment, făcând loc apocalipsei.
Cum a fost cu putinţă că Cerul nu S-a făcut auzit? Doar lupta noastră a fost dusă în numele Lui. Păcatul mândriei se cerea pedepsit şi reevaluat, făcând loc umilinţei şi prin umilinţă -pe urmă- prezenţei lui Dumnezeu.
Au trecut ani şi zeci de ani de zile de la acele evenimente. S-au succedat atâtea transformări sociale care -de-acum- permiteau deblocarea memoriei (atât cât mai rămăsese din ea)…
Totuşi gândurile mele refuzau să se întoarcă spre dezastrul pe care-l trăisem. Şi totuşi minunea s-a înfăptuit: Cu o insistenţă proverbială şi cu un tact deosebit, bunul şi mai tânărul meu camarad Gheorghe Andreica a reuşit să mă ajute să deschid atât de ruginita poartă a trecutului…
(Aurel Vișovan – Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, pentru ce m-ai părăsit?)
Poate cineva sa ne indrume unde am putea gasi listele cu numele comandantilor de inchisori ,ofiterii ,subofiterii si ajutoarele lor care si-au desfasurat activitatea in închisorile de exterminare comuniste,a ofiterilor de securitate din aceea perioada,indiferent daca sunt morti sau,inca ,vii?
Urmasii lor inca isi bat joc de natiunea asta ,in parlament si in viata sociala si economica a Tarii,distrugand si vânzând Patria,si nu exista ,in acest caz: Sa nu ne razbunati!