Povestea unei vorbe proaste

„Antisemitismul” din perspectivă creștină

Semiţii, rasă străveche şi prolifică, avîndu-şi leagănul în Orientul Apropiat, cu numeroase ramuri de-a lungul istoriei (de la vechile popoare mesopotamiene pînă la arabii şi evreii de astăzi), îşi trag numele generic de la legendarul lor strămoş comun, biblicul Sem, unul dintre cei trei fii ai lui Noe. Unitatea rasială a neamurilor semite nu este însă numai o tradiţie mitică, ci o realitate de necontestat, confirmată istoric, lingvistic şi antropologic.

Nu-i mai puţin adevărat că aceste neamuri au trăit dintotdeauna mai degrabă în vrăjmăşie decît în armonie unele cu altele. Dezbinate la începuturi mai ales de interese politice şi economice, ele s-au diferenţiat radical, cu timpul, şi din punct de vedere religios şi cultural. Deşi mai întotdeauna inferior numeric maselor semite învecinate, poporul evreu (avîndu-l poate ca strămoş eponim pe biblicul Eber, urmaşul lui Sem), a fost într-o permanentă stare conflictuală cu mai toţi fraţii lui semiţi. În cărţile Vechiului Testament sînt evocate din belşug conflictele adesea foarte sîngeroase dintre „seminţia lui Israel” şi celelalte triburi sau popoare semitice. Situaţia aceasta nu s-a schimbat esenţial nici pînă în ziua de azi. Tensiunile istorice intersemite apar de-acum „cronicizate”, prin problema palestiniană, într-un conflict arabo-israelian generalizat (deopotrivă politic şi religios), constituind unul dintre principalele focare de instabilitate mondială.

Poporul evreu – altminteri admirabil în multe privinţe – se vădeşte a fi, atît în spaţiul său originar, cît şi în diaspora, un popor deosebit de problematic. Aceasta a dus, oarecum în continuitatea anumitor superstiţii ale creştinătăţii medievale [1], la supoziţia exagerată că, mai cu seamă în ultimele două veacuri, toate seismele istorice majore, cu adînci implicaţii internaţionale (Revoluţia franceză, Revoluţia bolşevică, cele două războaie mondiale etc.), ar fi fost cauzate, stimulate, întreţinute sau exploatate de evrei şi de internaţionala masonică (pe care aceştia ar controla-o prin gradele ei superioare). S-a ajuns pînă acolo încît Al Doilea Război Mondial a putut fi interpretat de unii ca înfruntarea culminantă între Europa tradiţională (reprezentată de frontul general al dreptei) şi Europa „iudaizată” (reprezentată de frontul general al stîngii); lumea postbelică n-ar fi, de fapt, decît un „imperiu” evreiesc camuflat, în care s-a instaurat un fel de „pax judaica”! Evreii se plîng, dimpotrivă, că ei sînt cei în permanenţă persecutaţi. Victimizarea este un leit-motiv al propagandei iudaice. Totuşi, pentru orice minte normală, se iscă întrebarea de bun-simţ: „De ce MAI TOATĂ LUMEA, dincolo de determinaţiile geografice, etnice sau religioase, a avut în permanenţă ceva TOCMAI CU EVREII? Nu cumva evreitatea însăşi are ceva fatalmente provocator la adresa a tot ceea ce nu este evreiesc?”.

Din punctul de vedere al iudaismului tradiţional, explicaţia este simplă: Israel nu poate fi precum celelalte popoare, atît din pricina condiţiilor istorice în care a fost pus („robiile” succesive – egipteană, babiloniană, macedoneană, romană, apoi îndelungata vieţuire în diaspora, cu persecuţiile cunoscute), dar mai ales pentru că el reprezintă, conform tradiţiei mozaice, „poporul ales” de Dumnezeu (Yahve) să stăpînească Pămîntul [2], celelalte neamuri (inclusiv rudele lui semitice) fiind doar făpturi inferioare („goim”) [3], ce trebuie tratate discriminatoriu şi puse, cu orice mijloace, în slujba lui Israel [4]. Această viziune a iudaismului tradiţional (atît de asemănătoare, în esenţa ei, cu rasismul exclusivist al nazismului!), lansată încă de autorii biblici şi radicalizată de cei talmudici, reprezintă şi astăzi ideea cardinală a sionismului [5] (cu precizarea, însă, că nu toţi evreii sînt sionişti, „fenomenul iudaic” fiind astăzi mult mai diversificat şi mai complex decît pare, ceea ce „antisemiţii” se prefac de regulă a uita). Nu avem de-a face, prin urmare, cu un orgoliu obişnuit, ci cu o formă venerabilă de MESIANISM ETNIC, cu o „superioritate” decretată în termeni religioşi (prin răstălmăcirea revelaţiei divine).

Din punctul de vedere al neevreilor, o astfel de situaţie nu este prea măgulitoare. Demnitatea umană şi naţională a popoarelor, la care se adaugă, mai ales în cazul ţărilor creştine şi islamice, şi anumite considerente de ordin religios, sînt de natură să ducă la „reacţii” legitime (chiar dacă uneori în forme reprobabile) împotriva acestui radicalism sionist, asociat adesea cu afirmaţii jignitoare la adresa feluritelor comunităţi etnice şi religioase. De aceea, cum s-a spus, evreii îşi atrag singuri, periodic, „toate fulgerele” asupra lor [6]. Mai mult decît victimele „sălbăticiei” altora (realitate pe care n-o putem contesta), evreii sînt adeseori victimele propriei lor lipse de tact şi de scrupule faţă de lumea neevreiască.

Oricine încearcă să reacţioneze, fie şi numai defensiv, la anumite sfidări sau abuzuri evreieşti, devine automat „reacţionar”, în sensul teribil pe care presa „democratică” l-a impus acestui cuvînt! Acest „reacţionarism” generic atrage după sine, printr-o asociaţie deja automatizată, regizată de acelaşi tip de propagandă, o grămadă de alţi termeni stigmatizanţi, înghesuiţi de-a valma şi goliţi, cel mai adesea, de semantismul lor originar: „fascism”, „nazism”, „legionarism”, „naţionalism”, „şovinism”, „fundamentalism”, „revizionism”, „antisemitism” etc. Dacă eu, ca român onest, îmi apăr personalităţile sau valorile naţionale consacrate, deconspirînd cu firească indignare diferitele mistificări sau ireverenţiozităţi evreieşti pe seama acestora [7], de ce oare trebuie să devin automat „fascist”, „fundamentalist” sau „antisemit”? Eu n-o fac decît strict în calitatea mea responsabilă de român sau de creştin. (Desigur, problema vine de acolo că, de pe poziţiile intransigente ale iudaismului tradiţional, suficient exemplificate mai sus, aceste calităţi sînt prin ele însele un… handicap. De pe aceste poziţii, pare să nu rămînă loc de conciliere. Dar evreii de azi invocă şi pretind poziţii mai nuanţate, iar aceasta e singura şansă a unui dialog pacifizant.)

Dacă majoritatea neevreilor ignoră sau preferă să ocolească problema (aproape tabuizată în publicistica actuală), o anumită minoritate se simte totuşi datoare să ia atitudine: unii o fac poate chiar din sentimente antievreieşti, alţii – cei mai mulţi – din comandamente de conştiinţă. Pe cei dintîi, a căror repulsie ia adeseori forme violente şi retoric-demagogice, nu-i putem nici încuraja, nici respecta, chiar dacă se întîmplă să aibă partea lor de dreptate. Pe ceilalţi, echilibraţi şi oneşti, călăuziţi de principii şi argumente, nu numai că-i aprobăm, dar îi considerăm absolut necesari pe baricadele tot mai pustiite ale responsabilităţii creştine şi naţionale. Cum însă evreii – şi mai ales anumiţi „formatori de opinie” – nu au interesul distincţiilor de acest gen, obişnuiesc să-şi vîre TOȚI adversarii într-o oală şi să le aplice, în mod tendențios, ACEEAȘI etichetă infamantă de „antisemiţi”…

Confuzia în care este întreţinută problema se vădeşte din chiar această etichetă stupidă. Ţinînd seama de precizările făcute mai înainte, să cîntărim mai îndeaproape acest atît de supralicitat „antisemitism” [8]. Există puţine cuvinte atît de lipsite de temei [9]. Căci „a fi antisemit” vrea să zică, literal, „a fi împotriva a tot ceea ce este semit” (aşa cum, cînd se spune „antireligios” sau „anticomunist”, se înţelege de la sine o împotrivire fără rest faţă de tot ce înseamnă sau a însemnat cîndva „religie” ori „comunism”). Cînd spunem „antisemit”, dacă ar fi să luăm cuvîntul în serios, ar trebui să înţelegem o aceeaşi împotrivire generică, necondiţionată valoric, temporal sau spaţial. Ar însemna să cuprindem în „potrivnicia” noastră şi pe vechii akkadieni sau fenicieni, şi marile personaje biblice (vetero-, dar şi neo-testamentare, pînă la Iisus Însuşi), ca şi pe toţi arabii şi evreii contemporani, ba chiar şi pe arabii sau evreii creştinaţi, de vreme ce atributul de „semit” trimite la rasă, iar nu la religie! Dacă aşa stau lucrurile, să ni se arate măcar un singur „antisemit” adevărat!

Dar chiar raportîndu-ne strict la contemporaneitate, termenul ca atare duce numai la absurdităţi. Va să zică, cine îndrăzneşte să se opună anumitor manevre evreieşti, este calificat îndată drept „antisemit”. Dar un Yasser Arafat sau un Saddam Hussein, care numai asta au făcut tot timpul, ce au fost ei: semiţi sau antisemiţi? Osama bin Laden, marea sperietoare de serviciu a mapamondului ani de-a rîndul, ce a fost el: semit sau antisemit? Iar dacă arabii sînt semiţi şi Israelul îi urăşte de moarte, atunci nu cumva Israelul este el însuşi… antisemit? Din ambele situaţii, s-ar putea trage concluzia că semiţii sînt cei mai straşnici antisemiţi!!!

Putem spune, cu mîna pe inimă, că-n România nu există antisemiţi. Există, desigur, anumite atitudini – contextuale – anti-arabe sau anti-evreieşti. (De obicei, în contextul actual, cine „are pică” pe evrei, simte o undă de simpatie pentru arabi. Şi invers. Să însemne aceasta că unul şi acelaşi ins este totodată filosemit şi antisemit? Ba mai mult: că este filosemit… pentru că este antisemit?!).

Prin urmare, reacţia conjuncturală faţă de evrei ar fi mai potrivit să se numească „antiiudaism” sau „antievreism” (în ultima vreme şi-a făcut tot mai mult loc termenul de „antisionism”, mai ales prin Roger Garaudy şi Israel Shahak – evreu, chipurile, cu „ură față de sine” –, principalii deconspiratori ai abuzurilor sioniste din noul stat Israel). Aşa s-ar şti măcar limpede conţinutul pretinsei „aversiuni”! Dar nici aşa termenul n-ar putea fi utilizat orbeşte, pentru că are cusurul de a sugera o atitudine radicală faţă de tot ceea ce ţine de evrei şi de iudaism, ceea ce nu prea se întîlneşte în realitate. Numai cineva care nu este în toate minţile se poate lăsa purtat de o astfel de ură generalizată şi necondiţionată faţă de o întreagă etnie, religie sau cultură! Sînt evrei şi evrei, situaţii şi situaţii. Faptul că cineva este evreu nu-l face în mod automat odios sau periculos. Au existat, există şi vor exista întotdeauna destui evrei oneşti, simpatici, rezonabili, ca şi valori iudaice incontestabile şi universale [10]. Oricare ar fi experienţele noastre concrete în această privinţă, bunul simţ nu ne permite să admitem nediferenţierile, mai ales cînd stăm pe poziţiile creştinismului. Nu poate exista o singură măsură pentru toţi şi pentru toate în relativitatea vieţii istorice.

Dacă există o stare conflictuală evidentă – fie de idei, fie de fapte – între personalităţi sau grupări evreieşti şi personalităţi sau grupări româneşti (şi creştine în genere), aceasta trebuie atent judecată, în cauzele şi în efectele ei, dincolo de orice absolutizare forţată. Românul care reacţionează, ferm, dar decent, ca român onest, la un afront evreiesc, nu-i „antisemit” sau „antievreu” cu tot dinadinsul, ci doar un naţionalist care veghează la fiinţa şi la onoarea neamului său (aşa cum şi evreii veghează permanent la ale lor). Acelaşi român, din aceleaşi raţiuni, va reacţiona la fel şi la un afront venit din altă parte. De ce adică, la el acasă sau pe aiurea, evreul are dreptul să fie tradiţionalist şi naţionalist, iar celelalte neamuri nu? Oare pentru că el e „ales”, iar ceilalţi sînt „goim”? Dar atunci ar însemna că, supralicitîndu-şi tradiţia religioasă, evreii rămîn, în mod fatal, cel mai „fundamentalist” şi mai „rasist” dintre popoare…

Mai de folos ar fi pentru toată lumea să-şi cumpănească şi vorbele, şi judecăţile. Iar în ce priveşte naţionalismul, acesta să nu mai fie asociat aprioric cu fel de fel de „sperietori” propagandistice. Naţionalismele sînt fireşti şi legitime, fără excepţie, atîta vreme cît nu devin exclusiviste. În vastul complex organic al omenirii, orice „naţie” este chemată să funcţioneze cu determinaţiile ei specifice, conservate şi potenţate prin ceea ce numim astăzi CONȘTIINȚĂ NAȚIONALĂ. Evreii nu greşesc cînd îşi apără fiinţa şi îşi afirmă specificitatea. Greşesc însă atunci cînd vor să interzică altora să facă acelaşi lucru.

Dacă nu ne-am lăsa în voia patimilor oarbe, am putea să ne bucurăm laolaltă atît de „unitatea” cît şi de „diversitatea” lumii lui Dumnezeu. Rămînînd însă pe calea orgoliilor pătimaşe, acţiunile nesăbuite ale unora vor atrage în permanenţă re-acţiunile altora, iar lumea se va preface într-un haos incontrolabil, în care nu se va mai şti, pînă la urmă, care sînt „victimele” şi care sînt „călăii”…

___________________________________

(Text apărut inițial în vol. „Cartea îndreptărilor. O perspectivă creștină asupra politicului”, Editura Christiana, București, 2004)

[1] Trebuie însă operată o deosebire principială între „antisemitismul” tradiţional, cu baze preponderent religioase, şi „antisemitismul” modern, pe care Hannah Arendt îl numeşte „antisemitism ideologic laic” (putînd avea motivaţiile cele mai diverse: rasiale, politice, sociale, economice, culturale).
[2] Pretenţia de a fi „poporul ales” al lui Iahve reprezintă însăşi axa istorică şi religioasă a iudaismului; ideea DOMINAȚIEI UNIVERSALE, ca finalitate mesianică a unei istorii sacralizate, nu este deloc o calomnie „antisemită”, ci consecinţa asumată a acestei „alegeri” (extrapolate din planul religios în cel istorico-politic): „De vei asculta cu luare aminte glasul său [al „îngerului lui Dumnezeu” – n. n.] şi vei face toate cîte îţi poruncesc, şi de vei păzi legămîntul meu, îmi vei fi popor ales dintre toate neamurile, că al meu este tot pămîntul, iar voi îmi veţi fi preoţie împărătească şi neam sfînt…” (Ieşirea 23, 22). „Că eşti poporul sfînt al Domnului Dumnezeului tău, şi te-a ales Domnul Dumnezeul tău, ca să-i fii lui popor ales dintre toate popoarele de pe pămînt” (Deuteronomul 7, 6). Talmudul radicalizează această elecţiune: „Dumnezeu îşi arată măreţia numai în mijlocul evreilor” (Berahot 7a); „Cine loveşte un evreu se face vinovat de crimă, căci e ca şi cînd i s-ar da o palmă lui Dumnezeu” (Sanhedrin 58b); „Mesia va da evreilor stăpînirea lumii şi lor le vor sluji şi li se vor supune toate celelalte popoare” (Sanhedrin 88c). „Peste tot pe unde se aşază, evreii trebuie să devină stăpîni, iar de nu vor fi stăpîni pe deplin, atunci să se considere ca-n robie şi în surghiun. Şi chiar de vor ajunge la cîrmuirea cetăţilor, dar nu le vor stăpîni în întregime, neîncetat să strige: Jale! Grozăvie!” (Sanhedrin 104c). Talmudiştii de azi recunosc în aceasta DOGMA CAPITALĂ A IUDAISMULUI: „Populaţia pămîntului poate fi împărţită între [fiii lui] Israel şi celelalte naţiuni luate în bloc. Israel este poporul ales: dogmă capitală!” (A. Cohen, „Le Talmud”, Payot, Paris, 1986, p. 104; trad. rom.: „Talmudul”, Editura Hasefer, Bucureşti, 1999, p. 116).
[3] „Numai evreilor li se cuvine denumirea de oameni; neevreilor nu li se cuvine această denumire, ci aceea de animale” (Baba Batra 114b). Un rabin contemporan (Schneur Salman, emigrat din Rusia în America) glosează (cit. în „Frankfurter Allgemeine Zeitung” din 11.03.1994, p. 14): „Sufletele de «goim» [neevrei] sînt de o cu totul altă natură, fireşte inferioară. Toţi evreii sînt de la natură buni, toţi «goim» sînt de la natură răi. Evreii sînt încununarea creaţiei [divine], pe cînd «goim» reprezintă drojdia, scursura ei” (apud Gabriel Constantinescu, „Gîlceava anticomunistului cu lumea. Cronica unui deceniu de tranziţie (1991-2001)”, Editura Christiana, Bucureşti, 2002, p. 283).
[4] Termenii vechii Legi („Tora”, însumînd cele cinci cărţi ale lui Moise) sînt de un radicalism nedisimulat: „Cînd Domnul Dumnezeul tău te va duce în pămîntul la care mergi să-l moşteneşti şi va izgoni de la faţa ta neamurile cele mari şi multe […] şi le va da Domnul Dumnezeul tău în mîinile tale şi le vei bate: atunci să le nimiceşti, să nu faci cu ele legămînt şi să nu le cruţi. […] Mînca-vei toată agonisita popoarelor pe care Domnul Dumnezeul tău ţi le va da ţie; să nu le cruţe ochiul tău şi să nu slujeşti dumnezeilor lor, că aceasta-i cursă pentru tine!” (Deuteronomul, cap. 7; cf. şi 12, 1-4; 20, 10-18 etc.). Cunoscînd aceste antecedente sau odiosul îndemn talmudic „Tob şebegoim harog” („Pe cel mai bun dintre goim să-l ucizi!”), aproape că nu mai miră afirmaţia rabinului Yitzhaak Ginsburg (cit. în „Globe and Mail” din Toronto, la 03.06.1986, p. 1): „Uciderea palestinienilor este îndreptăţită, deoarece sîngele evreilor şi al neevreilor nu pot fi socotite ca avînd acelaşi preţ” (apud G. Constantinescu, loc. cit.), nici cea a rabinului Yaacov Perrina (cit. în „London Times” din 28.02.1994, p. 1), făcută la funerariile asasinului în masă Baruh Goldstein (care pe 25 februarie 1994 a pătruns în moscheea din Hebron şi a deschis focul automat asupra musulmanilor aflaţi la rugăciune, făcînd peste trei sute de victime): „Un milion de arabi nu valorează cît unghia de la degetul mic al unui singur evreu!” (apud G. Constantinescu, op. cit., p. 284).
[5] Este problema pe care o tratează, în felul lui, şi gînditorul francez de stînga Roger Garaudy, în „Les Mythes fondateurs de la politique israélienne” (Paris, 1996), carte ce a declanşat în Franţa un enorm scandal. Autorul pretinde a-şi fi propus să apere „iudaismul profetic” de „sionismul tribal”, după ce combătuse, altădată, „integrismul islamic” sau devierile romano-catolicismului. Volumul se structurează astfel: „Miturile teologice” („ţara făgăduită”, „poporul ales”, „purificarea etnică”), „Miturile secolului XX” (cu accent pe „mitul celor «şase milioane»“ – Holocaustul sau Shoah-ul –, a cărui exploatare impură a fost aspru criticată chiar de unii evrei, ca de pildă profesorul american Norman Finkelstein în cartea sa „Industria Holocaustului”) şi „Utilizarea politică a mitului” (în diaspora, dar – din 1948 – şi în noul stat Israel).
[6] Expresia e a lui G. Călinescu şi stă în finalul unor interesante consideraţii despre prezenţa evreiască în literatura română („Istoria literaturii române…”, cap. „Specificul naţional”).
[7] Cum a fost, la noi, campania anti-Eminescu iniţiată la începutul anilor ‘80 de rabinul-şef Rosen Moses (ce-a reluat-o spre sfîrşitul vieţii, în noul context postcomunist), sau campania anti-Eliade, declanşată în Israel (de publicaţia „Toladot”), apoi extinsă în Italia (mai ales Furio Jesi), Franţa (mai ales Edgar Reichmann), Statele Unite (mai ales Norman Manea), iar în cele din urmă ajunsă şi în România (după 1990), fără a se fi stins pînă azi. Ca să nu mai vorbim de campania generală dusă în ultimii ani (Z. Ornea, L. Volovici, Marta Petreu, G. Voicu, R. Ioanid, Al. Florian etc.) împotriva valorilor româneşti tradiţionale (inclusiv prin înființarea oficinei de tip inchizitorial intitulate Institutul Național [sic] „Elie Wiesel”).
[8] Termenul a fost lansat, pare-se, în 1879, de către agitatorul rasist german Wilhelm Marr, într-un pamflet intitulat „Der Sieg des Judentums über das Germanentum” („Victoria iudaismului asupra germanismului”).
[9] Că termenul e „greşit din punct de vedere ştiinţific” se precizează şi în sursele evreieşti (cf., de pildă, „Dicţionar enciclopedic de iudaism”, Editura Hasefer, Bucureşti, 2000, p. 57), dar cu toate acestea se uzează de el în mod deşănţat, fără ca nimeni să-i analizeze contradicţiile pînă la capăt.
[10] Dincolo de numeroasele contribuţii evreieşti la cultura modernă, creştinii n-au voie să uite că evreii – „frații noștri mai mari”, după papa Ioan Paul II – sînt cel dintîi popor care a primit monoteismul, că Hristos S-a întrupat în mijlocul lor, că primii apostoli şi martiri ai creştinismului au fost evrei, că mulţi evrei creştinaţi s-au numărat printre marile personalităţi culturale sau duhovniceşti ale Răsăritului şi Apusului (şi că nici cultura şi spiritualitatea românească n-au fost lipsite de notabile contribuţii evreieşti, de la un M. Gaster, evreu talmudist, la un N. Steinhardt, evreu creştinat). Îndreptarul atitudinii creştine faţă de evrei ar trebui să rămînă „Epistola către romani” a Sfîntului Apostol Pavel. (Desigur, scrupulele la care ne obligă propria religie – ce, corect înţeleasă şi asumată, este prin excelenţă una a dragostei şi a toleranţei principiale – vor slăbi întotdeauna, în imediat, poziţia noastră în raport cu evreii, care nu-şi fac decît mai rar scrupule de acelaşi gen, dar s-au dovedit de-a lungul vremii foarte abili să profite de scrupulele altora.)