Figura lui m-a urmărit o vreme. Stătea în picioare pe rândul din fața mea, în avionul Barcelona-București. O aeronavă cu 160 de locuri, multe dintre ele ocupate de români care se întorceau în țară de Paști, după multe luni de muncă grea.
Băiețelul de vreo 9 – 10 ani avea cam aceeași expresie pe care o mai văzusem la fetița din Siria care își ridicase mâinile, semn că se preda, în fața unui aparat de fotografiat.
Privirea băiețelului, maturizat înainte de vreme, aducea cu frica din ochii fetiței care părea că se uită la țeava unui pistol.
Abia în momentul aterizării, băiatul s-a însuflețit. Avea brusc un zâmbet de copil fără griji, jovial. Discuta cu fratele lui mai mare, într-o spaniolă care părea limba lui maternă – sin trabajo, estamos de vacaciones (fără muncă, suntem în vacanță). În dialog intervine și mama, tot în spaniolă.
La un moment dat îl aud pe baiat amuzându-se la gândul că rudele n-o să-l mai recunoască și o să întrebe – „cine este acesta”? Au fost singurele cuvinte pe care le-a spus în română.
Uneori poți înțelege prin ce trec adulții, prin copiii lor. În privirea băiatului din fața mea mi se părea că văd miile de ore de muncă, și nu ușoară, ale mamei lui. Se vedea drumul greu, sinuos, al mamei, laolaltă cu băieții ei …
Doar un crâmpei din viața celor 160 de persoane care își povesteau problemele colegilor de călătorie, cu bucuria că cineva vrea să-i asculte. Sau să-i înțeleagă.
… La un moment dat personalul din avion ne informează ca este nevoie de un medic. Uneia din tinerele cu care vorbisem la check-in i se făcuse rău. Băiatul ei de 6 ani îmi spusese că știe să vorbească în spaniolă, catalană și română. Am aflat de la stewardesa, o jumătate de oră mai tîrziu, că avea o boală destul de gravă, ceea ce o determinase pe aceasta să exclame – „nu o văd prea bine”.
… Peste drum, lângă prietenii mei, un alt băiețel răspundea în spaniolă la întrebările puse în limba română de părinții lui, care aminteau de profesorii din liceu. Poate asta și fuseseră înainte de plecarea din țară.
… Dar poate cea mai dramatică poveste de viață este cea a vecinelor mele de la dus, una dintre ele bănuia că este suspectă de cancer după ce farmacista a întrebat-o dacă medicamentele pe care le vrea sunt pentru cineva cu această boală. Ce-și dorea însă cel mai mult era să reușească să strângă 5000 de euro pentru că părinții ei începuseră să se îmbolnăvească. Lucra la un hotel unde fusese recomandată în urmă cu 12 ani de către o rudă. Spunea că româncele erau bine privite pentru că munceau mult, nu-și luau liber, stăteau și peste program.
Aproape toate însă își urau angajatorii. Spuneau că se purtau cu ele ca și cu sclavii. Voiau să poată să se întoarcă acasă din pribegie la un moment dat.
Studiindu-le fețele multora dintre ele mă gândeam cum au plecat în urmă cu 10 – 11 – 12 ani, cum gândeau, cum arătau, cum s-au transformat. Câte au suportat, multe dintre ele – muncă grea, agresiuni verbale și fizice, hărțuiri sexuale și poate chiar violuri.
Însă și mai dramatic este ceea ce se întâmplă cu copiii lor care trebuie să suporte, la rândul lor, umilințe, ironii, jigniri de la copiii „stăpânilor”. Și aici nu suntem în telenovele, fie ele și cu Jennifer Lopez, în care un milionar se îndrăgostește de o femeie săracă.
Dramatic este, în același timp, și pentru țara aceasta care și-a alungat până și copiii.
Sunt doar niște crâmpeie de viață. Nu știu dacă sunt excepții sau este vorba despre un fenomen. Poate că spre norocul tuturor nu este așa. Dar dacă este? Cine îi mai salvează pe acești copii? Sau pe aceste femei?
O singură cursă, o singură destinație, sute de povești. Dar dacă facem un exercițiu de imaginație, o să găsim aceleași suferințe și în alte curse din alte orașe din Spania sau Italia.
Iată de ce cred că cei care au furat România în ultimii 27 de ani, cei care și-au bătut joc de acest popor, cei care s-au îmbogățit în funcții publice direcționând banii strânși de la cetățeni în propriile buzunare, cei care s-au iubit pe ei, în detrimentul celor care i-au trimis acolo, ar trebui să tacă. Definitiv. Pentru că au distrus o țară, care n-a fost în război ca Siria, decât cu proprii conducători, dar care este după Siria pe locul 2 în lume la numărul de imigranți. Iar acest lucru spune totul despre ei, despre cei care au alungat peste 4 milioane de români, despre cei care au alungat până și copiii.
„dar care este după Siria pe locul 2 în lume la numărul de imigranți”
Un articol trist dar adevarat.
Ar fi fost extraordinar sa fie cum spuneti dvs mai sus. Dar n-a fost sa fie asa, a fost „pe invers”.
Deci ce vreau sa spun:
imigranti sint cei ce intra intr-o tara, ce bine ar fi fost sa fi avut 4 milioane plus in Romania!!
Nu a fost sa fie, noi sintem emigranti! Sigur mai sint si f. foarte multi expati care se intorc in Romania cam ca navetistii..
Si dupa cum spunea recent Presedintele Johannis sint sanse minime ca noi sa revenim vreodata definitiv, deci vom veni dar numai in vizita pentru ca Romania este o tara minunata si trebuie sa aratam nepotilor nostri de unde ne tragem.
Excelent articol, crunta realitate !