ISTORIA ARESTATĂ. Văcăreşti – locul naşterii Legiunii Arhanghelul Mihail

Constat în aceste zile un dispreţ total pentru adevărul istoric. Memoria ne este amputată de legi orwelliene şi de autocenzura ce decurge din noua religie a corectitudinii politice. Atunci când anumite personalităţi sau evenimente din istoria noastră recentă nu sunt împroşcate cu noroi, sunt – în cel mai bun caz – ţinute în uitare. În calea acestei uitări – devoratoare pentru temelia identitară a unei naţiuni – am creat această rubrică: ISTORIA ARESTATĂ. Florin Dobrescu

Se poate spune că mănăstirea Văcăreşti purta, pentru Mişcarea Legionară, semnificaţia unui adevărat loc al naşterii acestui curent ideologic. Transformată în închisoare după 1864, mănăstirea Văcăreşti era amplasată în imediata vecinătate a intersecţiei Căii Văcăreşti, şoselelor Olteniţei şi Berceni, zonă cunoscută până după război sun numele „Mandravela”, iar în prezent drept Piaţa Sudului.

Din păcate, vizitatorul de astăzi nu mai poate admira clădirile acelui ansamblu istoric şi arhitectonic, deoarece a fost demolat, în anii 1984-1987, la ordinul lui Nicolae Ceauşescu. Nici după 1989 nu a fost reconstruit, preferându-se ridicarea pe acel loc a unui mare complex comercial: Sun Plazza Mall.

În memoriile sale, Corneliu Zelea Codreanu menţionează că ideea denumirii viitoarei Legiuni Arhanghelul Mihail, fondată în 1927, i-a venit încă din 1923, pe când se afla închis la Văcăreşti, sub acuzaţia organizării unui complot prin care un grup de studenţi urmărea suprimarea unor politicieni şi bancheri acuzaţi de trădare naţională. Episodul are un profund caracter mistic şi trădează starea de transfigurare sufletească în care se afla Corneliu Codreanu. Contactul vizual cu icoana Sf Arhanghel Mihail a avut caracterul unei adevărate revelaţii. „În ziua de 8 noiembrie, Sfintii Arhangheli Mihail si Gavril, discutam ce nume sã dãm acestei organizatii tineresti. Eu am spus „Arhanghelul Mihail”. Tatãl meu spune: „Este în bisericã o icoanã a Sfântului Mihail, pe usa din stânga altarului. Sã mergem s-o vedem!” M-am dus cu Mota, Gârneatã, Corneliu Georgescu, Radu Mironovici si Tudose. 

Ne uitãm si în adevãr rãmânem uimiti. Icoana ni s-a arãtat de o frumusete neasemuitã. Eu niciodatã nu fusesem atras de frumusetea vreunei icoane. Acum însã mã simteam legat de aceasta cu tot sufletul si îmi fãcea impresia cã Sfântul Arhanghel e viu. De aici am început sã iubesc icoana. De câte ori gãseam biserica deschisã intram si ne închinam la icoane. Ni se umplea sufletul de liniste si de bucurie.” (Corneliu Zelea Codreanu – Pentru legionari, Tipografia Vestemean, Sibiu, 1936)

Aici, în închisoarea Văcăreşti, aveau să se stabilească liniile directoare ale viitoare organizaţii centrate pe educaţie spirituală, şi tot aici, cei închişi odată cu el, aveau să depună un legământ care le va marca tot restul vieţii. „Cu aceste gânduri si hotãrâri plecam în cazul cã am fi fost achitati. Sistemul de organizare era gata. Planul nostru de actiune era stabilit pânã în cele mai mici amãnunte. Rostul fiecãruia era fixat. Foaia ce trebuia sã aparã avea sã poarte numele „GENERATIA NOUÔ, iar întreaga noastrã organizare trebuia sã se cheme „ARHANGHELUL MIHAIL”. Toate steagurile trebuiau sã poarte pe
ele chipul Sfântului Arhanghel Mihail din biserica de la Vãcãresti. (…) Pentru noi, aceastã conceptie zãmislitã între zidurile închisorii „Vãcãresti”, era un început de viatã. Era ceva nou, ceva complet si ca gândire si ca organizare si ca plan de actiune, deosebit de tot ce gândiserãm mai înainte. Era un început de lume. O temelie pe care vom clãdi de acum ani de-a rândul.”

Se pare că experienţa trăirilor mistice din perioada detenţiei la Văcăreşti avea să-l marcheze pentru totdeauna pe Corneliu Codreanu. Astfel, el relatează un episod din perioada studiilor doctorale de la Grenoble, în Franţa. Iată discuţia sa cu o localnică din satul în care a domiciliat, împreună cu soţia sa, în acea perioadă: „La prânz am fost toti trei chemati la masã de o gospodinã, femeia mosneagului, o bãtrânã, ca bãtrânele de pe la noi. […] Eu m-am apropiat, le-am multumit, dar le-am spus cã nu mãnânc. Ei au crezut cã mã jenez si au insistat. Atunci le-am spus cã e Vineri si cã postesc. Nu mãnânc pânã seara. Era un vechi obicei, pe care de trei ani, din timpul primei închisori de la Vãcãresti, îl tinusem regulat.”

La Văcăreşti a scris Corneliu Codreanu şi celebrele „Scrisori studenţeşti din închisoare”, tipărite abia mai târziu, în 1925, în timpul detenţiei prilejuite de un alt proces, acela din jurul împuşcării poliţistului Manciu.

Icoana Arhanghelului Mihail de pe uşa altarului bisericii de la Văcăreşti, avea să devină un adevărat obiect de cult al discipolilor lui Corneliu Codreanu. Ulterior, după înfiinţarea în 1927 a organizaţiei, a acesta avea să comande realizarea mai multor picturi, replici ale originalului din lăcaşul de cult, pentru camarazii săi şi pentru unele dintre sediile mişcării.

Date istorice referitoare la mănăstirea Văcăreşti

Construită în 1716-1722 de domnitorul fanariot Nicolae Mavrocordat, acest aşezământ a avut funcţie monastică, de curte domnească şi totodată aceea de centru cultural al Europei secolului XVIII. Biserica “Sf. Treime”, de proporţii gigantice, era una din cele mai mari din România, fiind considerată de istorici drept punct de apogeu şi sinteză a stilului brâncovenesc din Ţara Românească. Mavrocordat a instalat la Văcăreşti o tiparniţă, o şcoală în limba elenă şi biblioteca sa, considerată ca fiind cea mai mare şi mai completă din Europa acelei epoci.

În 1736, Alexandru Mavrocodat, fiul lui Nicolae, avea să completeze ansamblul cu un superb paraclis.

Declinul Mănăstirii Văcăreşti a început în 1864. Măsurile iniţiate de Al. I. Cuza în cadrul politicii de secularizare privaseră mănăstirea de proprietăţile care îi asigurau întreţinerea, iar în 1864 Văcăreştii sunt transformaţi  în penitenciar. Nu era singura mănăstire care avea să cunoască o astfel de soartă. Mislea, Târgşorul şi alte mănăstiri au fost transformate în temniţe. Călugării aveau să fie evacuaţi, iar chiliile  transformate în celule zăbrelite. Arhitectura monumentului este alterată grav de adăugirile impuse de noua destinaţie. Casa domnească a Mavrocordaţilor devine spitalull închisorii, stăreţia devine secţie de femei, paraclisul este închis, iar biserica este rezervată serviciului religios al deţinuţilor. O serie de ateliere, destinate muncii prestate de aceştia, apar în curtea incintei celei mari.

În decursul câtorva decenii, acest bastion al ortodoxiei europene suferă o uriaşă deteriorare morală în percepţia colectivă: Văcăreşti nu mai însemna o mănăstire, ci un penitenciar.

Corneliu Codreanu şi confraţii săi nu sunt singurele personalităţi care au fost incarcerate la Văcăreşti. Tudor Arghezi în 1914 este închis aici pentru “agitaţie războinică”, perioadă imortalizată de poet în volumul “Poarta Neagră”. Tot în acea perioadă este încarcerat şi Ioan Slavici, pentru colaboraţionism. Şi el va descrie viaţa la Văcăreşti în cartea “Închisorile mele”. Un tablou complet al vieţii de penitenciar se datorează lui Mircea Damian, care publică, în 1924, cartea “Celula nr. 13”.

La Văcăreşti vor sta, perioade de timp şi lideri comunişti, precum Gheorghe Gheorghiu Dej şi Ana Pauker, pentru activitate împotriva siguranţei statului român, iar la sfârşitul anilor 1930, în timpul dictaturii lui Carol al II-lea, ca şi în anii regimului antonescian, numeroşi legionari vor cunoa şte zidurile reci ale Văcăreştilor, ca pedeapsă pentru convingerile lor. În fine, sub regimul comunist, mii de deţinuţi politici, vor trece prin închisoarea Văcăreşti, fie la spitalul din incinta penitenciarului, fie în tranzit sau pe timpul implicării în alte procese colaterale.

În 1973, dictatorul Nicolae Ceauşescu, dispune evacuarea penitenciarului şi tranformarea Văcăreştilor într-un amplu muzeu de artă medievală românească, o serie de clădiri fiind supuse procesului de restaurare.

Dar în ziua de 2 decembrie 1984, în cadrul unei vizite la Văcăreşti, Ceauşescu dispune demolarea lăcaşului, sub pretextul construirii pe platoul dealului a unui nou palat al justiției. Regizorul Sergiu Nicolaescu va contribui şi el la distrugerea ansamblului de la Văcăreşti, turnând aici, filmul “Noi cei din linia întâi”, şi folosind clădirile istorice pentru realizarea pe viu a unor scene de de război. Distrugerile au fost iremediabile, exploziile, incendierile afectând grav arhitectura. De altfel, ulterior, politrucii comunişti şi-au justificat demolarea şi prin faptul că faceste filmări ar fi distrus, oricum, monumentul.

Protestele şi intervenţiile scrise, aparţinînd unor personalităţi ale vieții culturale de atunci (Constantin Noica, Geo Bogza, Mihai Şora, Zoe Dumitrescu-Busulenga, Dinu C. Giurescu, Grigore Ionescu, Florin Rotaru, Razvan Theodorescu, Peter Derer) , nu au avut sorți de izbândă. La fel intervențiile personale ale unor înalți ierarhi ai Bisericii Ortodoxe Române sau cele ale preşedintei de onoare a Uniunii Arhitecților din România, nonagenara Henriette Delavrancea-Gibory, fiica marelui scriitor Barbu Stefănescu-Delavrancea.  Doar tergiversările intenționate şi curajoase ale unor arhitecți ca GheorgheLeahu, au făcut ca demonicul plan să fie întârziat.

La insistenţele lui Nicolae Ceauşescu, în intervalul septembrie-decembrie 1986, ansamblul a fost demolat. O armată de buldozere, basculante, macarale, au distrus – uneori cu ajutorul dinamitei – ziduril vechid e peste două secole şi jumătate, generând stupoare în rândul bucureştenilor din acea zonă.

În intervalul 4-6 ianuarie 1987 au căzut ultimile piese ale măreţului ansamblu: biserica şi galeria estică, cu paraclisul domnesc.