Căsătoria este importantă pentru bunăstarea copiilor, comunică doi cercetători de la Institutul Brookings, think-tank nord-american cu o existență de un secol.
Foto REUTERS/Lucas Jackson
W. Bradford Wilcox, Director – Proiectul Național pentru Căsătorie, Universitatea din Virginia și Laurie DeRose, Director de Cercetare – Proiectul Harta Familiei Globale și Profesor de sociologie la Universitatea Georgetown, contrazic teza conform căreia nu atât căsătoria e cea care contează, cât stabilitatea căminului, arătând că cele două sunt legate indisolubil. Aceasta este concluzia noului lor raport realizat pentru Institutul de Studii Familiale și intitulat The Cohabitation-Go-Round: Cohabitation and Family Instability Across the Globe (Caruselul coabitării: Coabitarea și instabilitatea familiei pe mapamond).
Este de mult cunoscut că acei copii care trăiesc finalul relației părinților lor ca și aducerea de noi parteneri de către părintele în a cărui grijă rămân sunt mai predispuși la performanțe școlare slabe, la sarcini în perioada adolescenței și la delicvență juvenilă. Daunele cauzate de instabilitate au fost descrise de mulți cercetători, de toate înclinațiile politice, inclusiv de Wendy Manning și de Andrew Cherlin.
Totuși, unii sociologi trag de aici concluzia ca „ceea ce contează pentru bunăstarea copiilor este stabilitatea familiei de fapt, mai mult decât mariajul în sine”.
Căsătorie = stabilitate, în SUA…
E ușor de înțeles de ce unii trag concluzia că nu căsătoria per se e cea care contează, apreciază Wilcox și DeRose. Dar tocmai aici este cheia: căsătoria în sine este cea care este puternic asociată cu stabilitatea familiei. Copiii din Statele Unite care se nasc în cuplurile coabitante sunt de două ori mai probabil să-și vadă părinții despărțindu-se decât copiii ai căror părinți sunt căsătoriți:
SUA: Procentajul cuplurilor cu copii care se despart înainte de vârsta de 12 ani a copilului: educație scăzută – educație medie – studii superioare
Plusul de stabilitate asociat cu căsătoria se păstrează chiar și în familiile foarte educate. Aproape jumătate dintre mamele cu educație superioară se vor separa de concubin înainte ca copiii să împlinească vârsta de 12 ani, comparativ cu mai puțin de o cincime dintre mamele căsătorite la data nașterii copilului.
…chiar și în Europa
Conexiunea Căsătorie-Stabilitate este foarte clară este foarte clară în SUA. Există însă un punct de vedere prevalent că în Europa situația ar fi diferită. Studiile lui Cherlin cu privire la instabilitatea familială sugerează că coabitarea și căsătoria sunt echivalente funcțional în Scandinavia și Franța, unde el sugerează că ar exista „mulți părinți care coabitează pe termen lung care își mențin familiile într-un mod prea puțin diferit de căsătoriile durabile.”
Dar se dovedește că și în Europa coabitarea este într-un mod accentuat mai puțin stabilă pentru copii față de mariaj. Analizând datele din 16 țări europene, am găsit că copiii născuți cuplurilor coabitante au o probabilitate cu 90% mai mare să-și vadă partenerii despărțindu-se înainte de a împlini vârsta de 12 ani, comparativ cu părinții căsătoriți.
În Franța, de exemplu, acest procentaj este cu 66% mai mare. Diferența este foarte vizibilă chiar și în cazul cuplurilor cu educație superioară:
Franța: Procentajul cuplurilor cu copii care se despart înainte de vârsta de 12 ani a copilului: educație scăzută – educație medie – studii superioare
…chiar și în Norvegia
Același model se verifică și în Norvegia, unde copiii născuți părinților aflați în relații de concubinaj sunt cu circa 88% mai probabil de a vedea uniunea părinților lor dizolvându-se:
Izbitor în legătură cu această țară scandinavă este că familiile care coabitează sunt mult mai puțin stabile chiar și când mama are educație superioară – deci nivelul de educație nu contează, contrar unei teze răspândite la nivel popular!
Într-adevăr, în mare parte din întreaga Europă am găsit că statutul marital este în general un mai bun predictiv al stabilității căminului familial decât nivelul de educație.
Până la urmă, Căsătoria Contează
Rezultatele publicate de Wilcox și DeRose sugerează că există „ceva” în legătură cu mariajul în sine, care predispune la stabilitate. Ar putea fi ritualul elaborat prin care se intră într-o căsătorie; ar putea fi angajamentul soților la fidelitate, devotament reciproc și permanența legăturii; ori tratamentul distinct pe care familia și prietenii îl acordă noului cuplu – sau, cel mai probabil, o combinație a tuturor acestor factori și chiar mai mult de atât – care promovează stabilitatea și trăinicia relației maritale.
Prin contrast, libertatea și flexibilitatea care fac concubinajul atât de atractiv pentru unii adulți înseamnă că acesta este în sine mai puțin instituționalizat și, deci, mai puțin stabil. De aceasta, chiar și în societățile foarte dezvoltate și seculare din Occident, instituția Căsătoriei este intrinsec legată de bunăstarea copiilor.
sursa: Cultura Vieții
