Temniţele comuniste pe scena Bucureştiului. MISLEA, CAMERA 4 s-a jucat la Sala Dalles.
Spectacolul memorial închinat suferinţelor femeilor deţinute politic în închisorile comuniste, desfăşurat sub auspiciile AFDPR, a adunat un public numeros, din care nu au lipsit foştii deţinuţi politici şi urmaşii acestora. Două doamne prezente la acest eveniment s-au născut chiar în temniţele comuniste, unde mamele lor îşi ispăşeau pedepsele în calitate de soţie, respectiv soră de luptători anticomunişti. Câtă emoţie s-a adunat în sufletele acestor oameni, în timpul vizionării acestei piese de teatru, nimeni nu poate spune…
Mislea, Camera 4 este un proiect al grupului de actori coordonat de entuziastul regizor Petru Ionescu şi inimoasa Silvia Codreanu, autoarea scenariului şi protagonistă a rolului Pazi – personaj al cărui nume este inspirat din cel al Aspaziei Oţel Petrescu, una dintre mucenicele temniţelor comuniste, dar care în interpretarea Silviei Codreanu primeşte o personalitate cu un temperament absolut original. Nu rareori în universul concentraţionar comunist s-au remarcat asemenea femei cu inimă de erou şi spirit 
pronunţat al demnităţii.
Spectacolul este mai mult decât o frescă a mediului de viaţă ostil din închisorile fostului regim totalitar. Este pur şi simplu o reeditare a atmosferei insuportabile dintre zidurile temniţelor. Iar spectatorii sunt integraţi pur şi simplu în această atmosferă, încă de la intrarea în sală, care se face cu câteva minute înainte de începerea spectacolului, la fluierul şi sub îndemnurile răstite ale gardianei îmbrăcate în uniformă, cu chipiu din anii 1950 (la acest spectacol autenticitatea recuzitei a fost un 
element de forţă), agitându-şi bastonul de cauciuc (şi el la fel de autentic). Regimul concentraţionar, contondenţa acestuia, mizeria, comportamentul bestial al gardienilor, ce degradează fiinţa umană până în pragul disperării îndemnând, uneori, la suicid, toate sunt redate cu o asemenea forţă dramatică, încât ajung să străbată fiecare fibră a spectatorului. Nu este genul de spectacol după care să mai găseşti dispoziţia de a ieşi la o masă în oraş. Şi de aceea, poate, la acest spectacol, actorii nu au ieşit la aplauze, după topirea lor în neantul acompaniat de 
isonul cântării bisericeşti ce învăluie finalul ultimei scene.
Îndrăznesc să spun că realizarea acestui minunat grup de actori este tocmai aceea de a fi creat un spectacol-document. Nu ştiu în ce măsură regizorul Petru Ionescu, Silvia Codreanu şi ceilalţi actori realizează aspectul de pionierat al realizării lor dramatice, fiind practic prima piesă de teatru-documentar, care reuşeşte să aducă la câţiva metri de tinerii de astăzi, pe viu, dramele zguduitoare petrecute, în urmă cu zeci de ani, 
dincolo de sârmele ghimpate ale lagărelor şi închisorilor.
Iar elementele de recuzită – încă o dată spun – autentice (zeghele, lanţurile, uniformele), nu fac decât să capaciteze la maximum realismul scenelor reînviate de actori.
Prin monologuri pline de o forţă a trăirii ce identifică perfect actorul cu personajul, ori prin dialoguri finalizate adesea în confruntări atât de reale încât nu poţi să nu tresari, se individualizează efigii ale diferitelor personaje şi trăiri din acel univers al 
ororii: drama rusoaicei ameninţată cu expulzarea în URSS, conştiinţa chinuită a delatoarei prăbuşită sub tortura insuportabilă, jertfelnicia deţinutei mistice ori zguduirea de conştiinţă a directoarei de penitenciar, pusă faţă în faţă cu deziluzia pricinuită de adevărata faţă a ideologiei în acre crezuse.
Inspirată de memorialistica de detenţie a femeilor anticomuniste, Silvia Codreanu s-a priceput să aducă între zidurile celulei de la Mislea, reînviate pe scena Sălii Dalles, frânturi din ororile petrecute în toate penitenciarele politice din acea perioadă. Căci în desfăşurarea acţiunii celor două ceasuri şi jumătate, cât durează spectacolul, s-au perindat şi scene petrecute aievea în reeducarea de la Piteşti, la Aiud sau la Târgul Ocna. Realitatea cutremurătoare dintre zidurile închisorilor politice a fost adusă în sala de teatru în toată goliciunea ei. Şi probabil că vor fi fost pudibonzi care să fi strâmbat din nas la auzul unor expresii precum cele din incantaţiile zămislite de mintea demonizată 
a lui Ţurcanu, la închisoarea de la Piteşti, în timpul Săptămânii Patimilor din acei ani ai reeducării prin tortură a studenţimii române. Dar cred că tineretul României are dreptul să afle needulcorat adevărul despre ceea ce s-a întâmplat acolo, în epicentrul infernului comunist.
Şi se pare că că Silvia Codreanu, Petru Ionescu şi minunaţii artişti care au oferit acest dar înainte de Paşti, au înţeles această misiune, asumând-o.
Mulţumim, Silvia Codreanu, 
Petru Ionescu, Mirela Comnoiu, Tatiana Mandraburca, Annemary Ziegler, Oana Rotar, Ştefan Costache, Cristina Pleşa şi Cosmina Olariu! Mulţumim preşedintelui AFDPR, cel care a ţinut mult ca acest spectacol să aibă loc, patronând evenimentul. Mulţumim voluntarilor Fundaţiei Ion Gavrilă Ogoranu, care s-au implicat, sprijinind organizarea acestui eveniment.
Florin Dobrescu
„personaj al cărui nume este inspirat din cel al Aspaziei Oţel Petrescu, una dintre mucenicele temniţelor comuniste, dar care în interpretarea Silviei Codreanu primeşte o personalitate cu un temperament absolut original.”? Nu, nu este temperament original acesta. Este temperamentul unei detinute de drept comun oarecare, temperament total opus celui al Doamnei din care „se inspira”. Aceasta Doamna nu doar ca ar stramba din nas precum pudibonzii pomeniti de dumneavoastra daca ar auzi cum vorbeste si ar vedea cum se comporta acest personaj, ci chiar s-ar simti profund ofensata. Atat ea, cat si celalate camarade alaturi de care a fost intemnitata.
„O frescă a mediului de viaţă ostil din închisorile fostului regim totalitar.”? Serios? Daca nu as stii pe ce site ma aflu, as spune ca habar nu aveti despre ce vorbiti, ca sunteti doar prost informati si necititi in domeniu. Dar stiu pe ce site ma aflu si cine a scris aceasta cronica.
Sa va fie rusine!
Draga Alina stii oare tu cine a organizat acest spectacol? AFDPR si d-l Octav Bjoza. Sunt curios , ai putea sa-i comunici d-lui Bjoza fata in fata ceea scrii tu aici? Nici mie nu mi-au placut unele aspecte ale piesei si o gasesc f. departe ca realizare si conceptie de piesa Testament o alta piesa despre inchisori dar una exceptionala, care s-a jucat cu 5 ani in urma; dar eu nu am suferit nimic niciodata din cauza convingerilor mele si nu mi-as permite sa vorbesc cu d-l Bjoza si el fost detinut politic in stilul asta. Oare tu ai putea?
p.s. nu cred ca ar trebui sa vorbesti tu in numele doamnei Aspazia…
@ Pui de dac: Nu vorbesc in numele nimanui, nu stiu de unde si pana unde ideea ca as vorbi in numele altcuiva decat al meu.
Da, as putea sa ii comunic cele spuse mai sus domnului Bzoja, fara nici un fel de problema. De ce nu? In care stil? Vorbesc eu mai sus intr-un stil necuviincios? Spun un adevar intr-un stil obiectiv. Punct. Pot sa il spun oricui, fara nici o problema. Dar sa faci un specaol ca cel in cauza, e o insulta la adresa femeilor dn temnitele comuniste. Nu, e mai mult decat o insulta. Se numese blasfemie! Indiferent cine esti, o astfel de blasfemie este strigatoare la cer.
Distinsa doamna,
Eu am scris aceasta cronica. Am cunoscut zeci de femei foste detinute politic. Cu unele dintre ele am avut relatii apropiate de colaborare. Stiu ce vorbesc. Viata de dincolo de gratii si sarmele ghimpate nu era o viata de pension. Si nici una de manastire. Nu se vorbea doar in psalmi si nu se faceau doar rugaciuni. Erau acolo femei din toate mediile politice, dar si din medii nepolitice: legionare, taraniste, liberale, sotii de chiaburi si negustori, sotii de ofiteri, functionare, muncitoare, taranci, preotese, calugarite, femei care ajutasera rezistenta, femei de toate temperamentele si de toate nivelele de educatie, femei evlavioase, femei cu un comportament lumesc, femei virtuoase, femei cu un limbaj mai putin evlavios (sau chiar deloc), femei curajoase, turnatoare. Fiecare purtand drama sa… Nu era doar comuniune sublima in suferinta, erau numeorase conflicte, erau animozitati, erau antipatii, nu doar simpatii, erau momente cand, traind ani la rand intre aceiasi pereti, cu aceleasi colege de celula, ajungeai sa nu mai suporti pe cealalta. Si atunci apareau vorbe urate, chiar daca urmate de regrete, apareau mici sau mari rautati, apareau conflicte, apareau invidii, apareau resentimente.
Repet, doamna, nu a fost nici pension, nici manastire.
Fiecare dintre noi, cei care acum citim memorialistica ori ascultam povestirile acestor femei, avem propria noastra proiectie asupra mediului de acolo, functie si de temperamentul si formatia fiecaruia. Dar Asta nu inseamna ca acolo a fost asa cum isi inchipuie fiecare dintre noi. Acolo a fost asa cum a fost.
Eu am cunoscut doamne care, si la varsta de 80-90 de ani, aveau un temperament foarte asemanator cu al actritei care joaca in rolul Pazi. Un singur exemplu va dau: doamna Geta Anghelescu, nascuta Cretu (fratele sau, Gh Cretu, participase la lichidarea celor 64 de demnitari vinovati de exterminarea legionarilor, in 1941, si fusese executat si el de Antonescu). TAceasta doamna Geta, avea un chip luminos si un comportament vesel, de pustoaica, chiar si la varsta ei. Era adorabila. Tot aşa erau şi Lola Dumitrescu, şi Ileana Samoilă şi altele şi altele. Doamna Ilieana Samoilă era, la 80 de ani, asemenea lui Pazi din Mislea Camera 4…
In inchisori, multe femei aveau felul de a fi al personajului Pazi din piesa de teatru Mislea, Camera 4. Pe de o parte, pentru ca asa erau ele. Vesele, pline de viata, cu un simt al umorului neagreat de cei retrasi intr-o habotnicie pe care, cred eu, Dumnezeu nu ne-o cere… Pe de altă parte, pentru că acolo, în acele condiţii de dezagregare a omenescului, era una dintre metodele de a rămâne întreg, de a-ţi păstra umanitatea, de a te salva. Alături de rugăciune, credinţă, post, era deosebit de important să rămâi tânăr, să rămâi luminos, să rămâi viu…
Să nu facem greşeala de a-i măsura pe deţinuţii politici dintre 1945 şi 1964 cu măsura pe care aceiaşi ne-o dau astăzi, când sunt octogenari sau nonagenari. Nici nu vă puteţi închipui cât de diferite erau temperamentul şi comportamentul lor atunci, la 20-30 de ani, faţă de chipurile sfătoase şi interiorizate pe care astăzi le avem în faţă.
Octav Bjoza este unul dintre cei care a trăit în închisorile politice comuniste. El este în măsură să apreciezed acă piesa de teatru Mislea, Camera 4 este – aşa cum afirmaţi dvs – o blasfemie, o insulta la adresa femeilor din închisorile comuniste, dacă ceea ce s-a jucat acolo este o falsificare a mediului din închisori… Cunoaşteţi dvs mai bine decât dl Bjoza ce a fost acolo? Mă îndoiesc.
Încă ceva: scenarista şi actriţa care joacă personajul Pazi nu a pretins că acest personaj este Aspazia Oţel Petrescu. Este vorba de o piesă de teatru, doamnă, este vorba de o creaţie artistică, nu de un fim documentar. Sigur, a fost inspirată de numele doamnei Aspazia, chiar şi de anumite elemente memorialistice, dar acolo, în piesa de teatru, Silvia Codreanu nu este Aspazia Oţel Petrescu, şi nici nu a pretins asta… Eu cred că Silvia Codreau este, pe scenă, o sinteză a tuturor femeilor care au trecut prin infernul acela, cu toate temperamentele, acţiunile şi dramele lor.
Sper ca acest răspuns să fie lămuritor. Şi să încercăm să privim arta, actul artistic, dincolo de tiparele rigide pe care o anumită viziune asupra religiozităţii ni le-a format.
Cu deosebit respect,
Florin Dobrescu
Alina, blasfemie comiti impotriva Dumnezeirii. Strigatoare la cer este hula impotriva Duhului Sfant care spune Sf Scriptura nu se iarta si pacatele opritoare de la Sf Impartasanie. Am cunoscut si eu fosti detinuti politici unii intr-adevar adevarate modele morale si spirituale dar ajunsesera la acea masura in timp, mi-au povestit multe lucruri din tinerete, erau oameni smeriti si luminosi, marturiseau suferinta indurata nu ca o lauda ci din dorinta de a face cunoscut adevarul tinerei generatii. Mi se pare ca risti sa cazi intr-o idolatrie periculoasa pt suflet , sper sa ma insel; sa te lumineze Dumnezeu!