Naționalismul caracterizat în țările române a apărut sub forma istorică şi filologică. E romantismul naționalist şi viril al discuţiilor despre originile noastre, naţionalismul latin al şcolii ardelene şi curentului latinist – splendidă izbucnire gospodarească în mijlocul unui ocean de slavism şi de grecism, a instinctului de a trăi al poporului nostru. A urmat naţionalismul cultural al lui Eliade şi Asachi, pe un plan, şi, pe altul, revoluționarismul social şi național al lui Vladimirescu. La scurt interval, a apărut naţionalismul reprezentat de Bălcescu: revoluționarism social, pe baze istorice şi umanitare, pe deoparte, ideal mistic de unitate a tuturor Românilor prin conceperea unui dinamism militar la înăltimea eroismului străbun, pe de alta. În Bălcescu, toate formele de naționalism de până la el îşi găsesc o nobilă şi neadormită sinteză, adăugând dela sine grija pentru religie, pentru o reprezentare creştină a vieţii, ideia reînfiintării armatei naţionale şi insistând vizionar asupra visului de unire a tuturor Românilor. Naţionalismul lui Bălcescu, încă nestudiat pe larg şi nevalorificat complet pentru nevoile zilei de azi, e un model viu, filozofic, istoric şi patetic, la care trebue să ne întoarcem pentru documentarea luptei ce ne aşteaptă. Intuiţia anticipatoare a lui Nichifor Crainic a atras încă de acum aproape zece ani atenţia asupra nobleței creştine şi naţionaliste a lui Bălcescu, care azi capătă o mare actualitate. După Bălcescu, a venit Kogălniceanu cu naţionalismul său politic şi armonios, a venit, adică, realizatorul, în unire cu naţionalismul eroic al lui Vodă Cuza.
Când a apărut Eminescu, societatea noastră intrase pe calea constituțională şi a primelor acomodări cu burghezia. Eminescu a adus o conceptie sociologică şi de filozofie politică, o poezie a trecutului, o intuiţie uimitor de justă şi de originală a naturii economiei clasei de mijloc dintr’o societate, o înțelegere plină de pasiune a țăranului şi culturii lui, o cunoaştere profundă a Românilor de peste granițe, o dezinteresare de mucenic, o muncă şi o dăruire de erou, o iubire nesfârşită şi, câteodată, o ură sacră, o scârbă imensă şi incisivă de tot ce era parazitism fie din partea ciocoilor proprii, fie din partea străinilor aciuaţi în țara noastră…
Naționalismul cultural şi filozofic al lui Eminescu, gândit cu maximum de stringenţă, a constituit un corp de doctrină, de la care au plecat toţi cei ce au gândit naționalist de atunci incoace. După Eminescu, apare la noi aşa numitul socialism generos, moment important fiindcă în legătură cu el începe altă serie istorică a naţionalismului în România. Societatea românească îşi destrăma compoziţia feudală. Peste clasa marilor cultivatori de pământ, începură să apară potentații anonimi şi întreprizi, deocamdată încă modeşti, ai capitalismului urban, sprijiniti de stat, pe care au ştiut să-l ia în exploatare încă dela început.
Paralel cu acest fenomen, imigraţia evreească îşi măreşte volumul. Evreii erau atraşi atât de moşiile boierilor, unde începeau ca administratori, orândari şi apoi ca arendaşi, cât şi de burghezismul incipient al târgurilor. Acum îşi face apariţia criticul Dobrogeanu-Gherea, care e port-aparola ideologică a acestor fenomene. Estetismul transcendental, dispretul şi răceala lui Maiorescu, au înlesnit indirect succesul criticului evreu, căruia nu i se puteau tăgădui o mare pasiune pentru problemele lui, o firmă ştiintifică de ultima oră şi oarecare putere de atracţie a tinerelor talente, cari simţeau mai mult ca oricând nevoia unui suflu şi fără canoane rigide. Iar un Haşdeu, mare patriot şi om cu daruri zeeşti, era un singuratic şi o apariţie deconcertantă prin diversitatea preocupărilor, pentru ca să poată aduna tineretul în jurul său.
Prin Gherea deci, legătura între socialism şi evreism s’a făcut imediat. În cultura noastră, tinerii generoşi, atraşi de noile formule, au militat o bucată de vreme, în timp ce consumau renta pământului ori subvenţiile trimise de părinti, pentru un socialism platonic, până au trecut aproape toţi în rândurile partidului liberal. Dar totul, şi ce e mai însemnat, nu s’a terminat aici.
În societatea largă, acolo unde istoria nu se scrie dar se face, ideile socialiste au început a fi asimilate în grabă, când mai rău când mai bine, de rari şi mici apostoli naivi, dintr’ai noştri, de mulți şi insinuanți tineri evrei. Instinctiv, Evreii şi-au dat seama că socialismul poate deveni platforma lor de existenţă în România ca şi aiurea. Gherea a fost mai mult un semnal. Când difuzarea ideilor socialiste s’a accentuat, reacţia s’a produs şi noul naționalism a început.
Cari au fost ideile ce au intrat în doctrina acestui naționalism, se vede din însuşi procesul formării lui. Lupta contra socialismului şi lupta contra Evreilor, prin cari venea primejdia, erau ideile cari însufleţeau pe naţionalişti. La aceste idei, s’a adăogat idealul unirii tuturor Românilor, precum şi probleme sociale cum a fost în primul rând problema țăranilor obijduiti, revoluţia dela 1907 găsind mare ecou în sufletele naționaliştilor. Două erau însă problemele mari, ce constituiau oarecum cei doi poli ai doctrinei şi activității naționaliste până la marele răzoiu: antisemitismul şi unitatea națională. Niciodată cuvintele sintetice: «România a Românilor, numai a Românilor şi a tuturor Românilor» n’au fost mai mult invocate şi trăite ca atunci. Aceşti doi poli s’au egalat adesea. Uneori însă unul din ei cântărea mai greu: aşa, de exemplu, în preajma războiului de întregire naţională, era natural ca idealul unităţii să vrăjeasca mai mult, fără însă a se părăsi interesul pentru problema antisemitismului. Acestor doi poli ai doctrinei naţionaliste le-au corespuns din fericire şi oameni mari, în cultura română, cari i-au servit cu înaltă şi eroică pasiune şi cu talent la înălţimea problemelor: A. C. Cuza și Nicolae Iorga. Doi poli doctrinari, doi oameni, îndoită viziune şi dublă eroicitate… Naţionaliştii de ieri au cunoscut multe încercări, dar fericiţi oameni au fost, fiindcă au găsit, în galeria Românilor mari, suflete şi minți clarvăzătoare şi unite, cari să dea expresie integrală, fără rest, naţionalismului şi idealului românesc! Cei doi bărbați, cari se confundau în naționalismul românesc şi în cari se confunda naționalismul românesc, se gândeau amândoi atât la unitatea naţională, cât şi la pericolul evreesc. Totuşi unul reprezenta mai ales antisemitismul, celălalt în primul rând mistica națiunii române integrale. Această relativă şi elocventă specializare reuşea să servească mai efectiv drumurile naționalismului românesc.
În sfârşit războiul a venit. El a ridicat, pe traectoria istoriei româneşti, un monument de legitimitate, la care au colaborat eroismul popular şi eroismul intelectualilor naționalişti, într’o sinteză operată la înaltă temperatură etică. Dar după mari încercări şi mari izbânzi, vine acalmia. Primii ani de după războiu, în desfătarea lor obosită şi lăsătoare, cloroformizată, pe deasupra, de falsa prosperitate economică de atunci, au întins naționalismului românesc o dublă cursă: pe deoparte, unitatea naţională era făcută aproape aşa cum visaseră multi şi mai mult chiar de cum crezuseră unii; pe de alta, tratatele de pace dăduseră drepturi depline Evreilor. Aceasta a făcut pe multi Români, şi chiar dintre naționalişti, să creadă că nu mai avem a ne ocupa nici de problema integrităţii neamului românesc şi nici de problema evreească. Funestă greşeală. Au trecut în acest chip câtiva ani de relaxare, de oarecare suspendare a idealismului naționalist. Românii au început să se ocupe mai mult cu chestiuni sociale, economice, culturale… Funcţia naţionalistă în societatea noastră se voalase oarecum, de altfel cu cele mai bune intentii, până când într’un timp, s’a putut chiar ca vechi naționalişti să se coalizeze şi cu socialiştii pentru un program de guvernare. Aceşti câtiva ani de după războiu, pierduţi în parte pentru viata naționalismului în România, reprezentă un lapsus foarte greu de împlinit. Interventia lui, la un moment dat, a lăsat urme, cari nu s’au şters încă şi nu se vor şterge curând.
În evolutia problemelor şi societăţilor sunt goluri, cari riscă să ramână constituţionale pentru toată istoria ulterioară. La neajunsul în chestiune, s’a adăugat un altul: cei doi vâslaşi prestigioşi ai naționalismului românesc de până la războiu, nu mai erau acum uniti. Frătia lor de cruce nu mai funcţiona. Ceeace fusese mai de pret, era însăsi unirea lor, iar acum această unire dispăruse. Aceste două neajunsuri au făcut ca tineretul intelectual al acestei tări să rămână mai mult singur şi, în lipsă de conducători deplini pentru sufletul lui, care acum era mai complicat decât înainte de războiu, să se blazeze, să se pervertească, sau, în cazurile cele mai bune, să încerce să se formeze singuri; în adevăr, destinul naţionalismului a trecut de data aceasta în mâna studenților, a minorităţii celei mai bărbate şi mai istorice dintre studenți. Seismograful spiritual al vremii funcționa mai bine printre cei foarte tineri.
În istorie sunt ciudate analogii. În prima jumătate a secolului al nouăsprezecelea, naționalismul românesc era reprezentat mai mult de studenţi sau de oameni cari rămăseseră studenţi în firea lor. După aproape o sută de ani, iniţiativa naţionalistă şi vestitoare de noi aşezări a trecut iarăş în mâna studenților. Epoca ce a urmat celor dintâi ani de după război aducea un peisagiu aproape radical schimbat, orizonturi atât de noi, încât păreau lipsite de sens, primejdii atât de mari, încât adormeau vigilența celor mai mulți din cei obosiţi de viată, diferenţieri atât de variate, încât nu mai încăpeau în registrul aperceperei tradiționale… Şi atunci rămâneau studenţii, cari, dacă nu înțelegeau precis mai mult, dar simţeau în însăşi substanța lor, fiindcă ei erau copiii timpului nou. Și astfel, naționalismul românesc de după războiu este în esenţă cel reluat de mişcările studenteşti, iar pragul lui cel mai dârz şi mai novator e aşa numita generaţie de la 1922. Astăzi mişcarea naţionalistă e bogată şi fremătătoare, ca o furtună ce vine de pe mai multe văi. Astăzi ea are doctrinari în deplin acord cu sensibilitatea spirituală a timpului nou: un Nichifor Crainic, un Nae Ionescu… Și, ceea ce este demn de semnalat, caută argumente şi hrană a duhului în istoria naționalismului românesc din toată ultima sută de ani. O întoarcere la izvoare, unită cu un spirit îndrăzneț de inovaţie, caracterizează naționalismul românesc de azi.
Noua luare de conştiință naţionalistă trebue să ţină seama de situația actuală a poporului românesc față de cea de dinainte de războiu şi de acum treizeci – patruzeci de ani, trebue să țină seama de coacerea naturală a problemelor prin însăşi trecerea timpului şi trebue să ţină seama de situația în care se găseşte azi lumea de pe tot globul. Considerând aceşti trei factori şi raportând configuraţia naţionalismului de acum la doctrina naționalismului român de dinaintea războiului, se poate spune că e o deasebire de cadru şi una de structură.
Deosebirea de cadru e formată, pe deoparte, de complexitatea preocupărilor naţionaliste actuale, pe de alta, de amploarea mai mare a problemelor. Azi au apărut probleme cari nu erau înainte: problema stilismului, sectelor, «culturalizării», şomajului, problema «renaşterii religioase», care interesează şi naționalismul, problema filozofiei culturii române între orient şi occident, care exista şi înainte dar nu atât de adâncită ca astăzi, problema politicii internaționale, care a devenit o chestiune de viată şi de grijă aproape cotidiană, etc. Atât de complex apare azi naționalismul, încât el ține să coincidă cu înseşi problemele vieţii şi să se constitue într’o filozofie generală.
Pe de altă parte, amploarea problemelor şi pateticul lor se ridică până la dramă sau deschid perspective ademenitoare ori amețitoare. În acest sens, se poate spune că aproape toate problemele de mai înainte ale naţionalismului capătă un aspect nou, căci în câteva zeci de ani omenirea a mers cât în câteva secole. În doctrina naționalismului sunt, deci, probleme noi, ce se adaugă, şi sunt probleme vechi cu aspect nou! Dintre cele din urmă, cine ar putea spune că fracmasoneria, de exemplu, nu are un aspect mult mai grav decât acum 20-30-40 de ani? Cine ar putea spune că diferitele doctrine sociale nu trebuesc azi cunoscute în fond de toată lumea, ceea ce nu era obligatoriu odinioară? Cine ar putea spune că problema țărănească nu ameninţă să devină un fel de cuadratură a cercului, prin faptul că în viitor va lipsi pământul, care să fie împărţit țăranilor ce se vor înmulţi? Cine ar putea spune că socialismul nu mai e o primejdie mai mult teoretică, ci a început să vină spre noi ca pădurea din Macbeth? Cine ar putea spune că problema evreească nu e astăzi mult mai apăsătoare şi mai greu de soluţionat, azi când Evreii de pretutindeni sunt mai exasperați şi mai solidari ca oricând, azi când la Evreii vechi s-au adăugat şi loturile încărcate de Evrei din noile provincii, precum şi pe cei veniţi de la războiu încoace, azi când toate statele au făcut front contra Evreilor şi nu-i mai primesc, ei nemaiputând merge nici în Palestina, unde dau de Arabi?…
Câte probleme, atâtea drame ideologice, cari dau situației actuale un patetism cumplit! Față de acestea, sunt foarte puţine problemele naţionalismului de până la războiu, cari şi-au scăzut ceva din volumul de gravitate, cum ar fi chestiunea unităţii tuturor Românilor într’un singur stat, chestiune care nu dispare, ci, puţin diminuată, se pune altfel!
Dar nu e numai atât. Sunt împrejurări şi de altă natură, cari dau naţionalismului semnificaţii noi. În filozofia de azi, de pildă, creşte realismul metafizic, interesul pentru ideile generale, pentru tipuri esenţiale şi existenţe generice, pentru realităţi oculte, mai mult sau mai puţin transcendente, dar cu atât mai vii, şi scade interesul pentru tot ceeace este empiric, aparent şi pentru individualism. Aceasta înseamnă că filozofia nouă oferă naţionalismului putinţa unei fundații adânci, cum n’a avut-o niciodată până acum în istorie, fiindcă filozofia nouă proclamă, pentru toţi cei cari simt ritmul nou al spiritului, existenţa realităţilor generice, colective, ca ceva substanțial şi unitar, comportându-se în foarte mare parte ca ceva aprioric, faţă de care indivizii devin existențe cu totul secundare.
E adevărat că această perspectivă filozofică poate fi exploatată şi de socialism, dar tocmai din acest fapt se vede ce încordată şi profundă e lupta ideologică astăzi. Esential pentru noi e că gândirea filozofică recentă oferă motivele de a considera naţiunile ca nişte fiinţe substanţiale şi, până la un punct, transcendente: o viziune pe care vechiul naționalism nu şi-o putea permite decât pe cale sentimentală, pur mistică, iar nu intelectuală, ştiinţifică. În legătură cu această revenire a realismului metafizic e şi renaşterea religioasă actuală, existentă cel puţin în unele cercuri. Noul naționalism trebue să se integreze în ea. Religia, pentru noul naționalism, e o condiţie de înaltă spiritualitate, iar pentru adeptul naționalist un adevărat examen, cel mai greu, de gândire filozofică şi de consecvență şi plenitudine a vieții morale, atât intime cât şi publice. Religia – pentru noi, românii, creştinismul ortodox – urmează să fie nu motivul idilic şi istoric, cum era cel mai adesea pentru naționalismul de dinaintea războiului; nu mai mult instrument politic bun de exploatat de interesul imperialist al acţiunii naţionaliste, cum e pentru o anume formaţie patriotică din Franţa şi, chiar azi, pentru unii agitatori români; nu ceva la discreția naționalismului, ci tematica metafizică ultimă, căreia să i se subordoneze şi care să-i dea sublimarea şi tăria veşnică. Tot aşa, filozofia actuală oferă ceva nou în ceeace priveşte etica. Azi nu mai e timpul atitudinilor lirice şi al măsurilor întotdeauna elegante şi academice. Morala nouă cere, pe deoparte, studiul tehnic, pozitiv şi complet al realităţii asupra căreia vrei să lucrezi, pe de altă parte cere, cel mai adesea, să treci la măsuri energice, la fapte concrete şi susținute cu îndârjire. Toate acestea spun mult pentru metoda noului naționalism. Tehnică şi energie sunt cele două conditii imperative ale acestei metode. Să mai pomenim apoi că izbânda naţionalismului în unele tari din Occidentul Europei a dat un nou curaj şi o nouă amploare mişcărilor naționaliste de pretutindeni, deci şi de la noi. Dacă acelaş lucru se poate spune şi despre socialişti şi comunişti, stimulaţi de ceeace se petrece în Franta şi Rusia, aceasta nu face decat să reliefeze încă odată concluzia noastră de mai sus: mişcările de ideologie sunt azi neasemănat mai intense, ele devenind o preocupare aproape ca şi hrana zilnică – iar printre ele, în chip vajnic, e şi doctrina naționalismului!
În ceeace priveşte deosebirea de structură între naționalismul anterior războiului şi cel actual din România, sunt lucruri cari solicită şi mai mult atenţia noastră. Era fatal ca mulțimea şi amploarea problemelor naționaliste să aducă altă organizare interioară în doctrina şi atitudinea naționalistă şi să ceară chiar o idee supremă, în raport cu care toate celelalte să se ierarhizeze şi să-şi capete unitatea de atmosferă şi transfigurarea – adică să aducă altă structură. Dar care e ideea supremă, conceptul august, imperativul fundamental, care comandă noua structură, îi dă sensul de ansamblu şi mersul dinamic în lume? Iată întrebarea întrebărilor, iată chestiunea cea mai obsedantă şi mai vitală a naționalismului românesc actual, de soarta căreia depinde tot viitorul poporului nostru! Înainte de războiu naționalismul avea câteva obiective limpezi, pe cari le urmărea gospodăreşte pe rând şi după împrejurări, pe când azi mulțimea, patosul şi dificultatea preocupărilor naționaliste cer neapărat o idee-rege, un concept suveran. Acest concept istoric şi salvator ni se pare a fi, pentru neamul nostru, ideea de misiune a românismului. Iată polul, de data aceasta unic, al naționalismului românesc, polul magnetic, în câmpul de forță al căruia valorile naţionaliste trebue să-şi găsească ierarhizare şi valorificare. Lăsăm pe seama filozofilor şi viitorului apropiat să arate precis în ce constă misiunea românismului. Deocamdată, luăm această idee în sensul valabilității ei formale şi o tratăm în consecinţă, căci mai important ni se pare acum să arătăm necesitatea ideii de misiune românească şi rolul ei în economia doctrinei naționaliste, decât în ce constă ea.
Această idee e necesară pentru organizarea naționalismului românesc, fiindcă nu poate fi o idee mai înaltă, ea fiind ideea supremă prin excelență; e necesară, pentrucă e cea mai potrivită idee pentru a trezi energia unui neam şi a o angaja în cursa lungă a istoriei, din care nu există întoarcere, ci izbândă sau prăbuşire! Şi e, în sfârşit, necesară pentru un motiv în legătură cu trecutul şi cu noile obişnuințe, pe cari trebue să le capete Românii în lumea nouă de azi. Până acum, idealul naționalist românesc putea avea o reprezentare oarecum corectă, spațială. Era vorba de chestiunea ţărănească? Idealul era să se împartă pământul la ţărani. Era vorba de clasa de mijloc şi de Evrei? Idealul era ca locurile să fie ocupate de Români şi străinii izgoniți. Era vorba de unitatea națională? Idealul era să se împingă granițele cât mai mult! În toate cazurile deci, idealul lua o reprezentare spaţială. Greutățile de concepție nu erau mari. Dar azi, când nu mai e pământ de dat la ţărani, când graniţele statului sunt aproximativ fixate, când n’a mai rămas decât chestiunea clasei de mijloc, care are mult din aspectul vechiu, ar insemna ca idealul naționalist ne mai putând fi spațial, ori numai în parte spațial, să nu mai existe sau să-şi reducă mult întinderea! Făcând ipoteza că într’o bună zi s’ar rezolva complet chestiunea clasei de mijloc, ar urma să dispară şi idealul naționalist! Se poate ceva mai absurd? De aceea idealul nostru trebue să-și schimbe caracterul şi din concret, spatial, să devină abstract şi temporal. Acesta este idealul misiunii românismului, halucinant idealism colectiv, aplicabil în misterul viitor al timpului. Dar Românii n’au această obişnuintă de a considera lucrurile pe plan abstract. Au trăit în mijlocul naturii şi toate valorile vieții le-au văzut şi le-au mângâiat în fața ochilor: casă, turme de vite, pământ, familie, obiceiuri pitoreşti. Până şi pe Dumnezeu îl vedeau, în mare parte, în natură şi chiar şi pe morți continuau să-i vadă, să-i simtă aproape, în pacea cuvioasă a țintirimului îngrijit ca o livadă domestică. Lucruri foarte frumoase, dar cari nu trebue să ne impiedice să căpătăm şi obişnuinţe noi, necesare vieţii de dialectică abstractă, ce caracterizează viaţa modernă aşa de necrutătoare pentru nimeni. Idealul de misiune e un ideal de pură abstracție, dar de densă şi dinamică aderare. A venit vremea, acum, ca noi Românii să ne îmbrăcăm cu haina de foc a acestui ideal şi să ardem împreună. Odată şi odată va rămâne după noi cenuşă, cum rămâne după orice pe lume, dar va fi rămas şi o flacără de lumină, care va fi trecut prin noaptea existenței şi pe care, în felul nostru, n’o fi mai avut nimeni… Nu cunoaştem altceva care să dea vietii noastre ca neam un preţ mai înalt, un sens, o melodie spirituală prin veacuri, o tainică şi aspră aromă, o ridicare hotărîtă de pe planul biologic-etnografic-psihologic, pe planul spiritului, în care, din când în când, veşnicia vine şi-și intonează cântecul ei de deasupra veacurilor – decât ideea de misiune! În orice caz, trebue să înţelegem că aşa cum am trăit, chiar dacă era comod şi frumos, nu mai putem trăi. Nu există decât moarte sau mers înainte. Iar înainte nu putem merge decât dacă ne acordăm o misiune sau, mai bine zis, decât dacă începem să descifrăm misiunea pe care lucrurile au pus-o în noi, colaborând activ cu această misiune şi lăsându-ne modelați de ea. De aceea s’a spus la noi, în anii din urmă, că idealul românesc, spre deosebire de ce era înainte, începe să capete universalitate, ceea ce, dacă este o exprimare care aminteşte încă vechile noastre obişnuinte spațialiste, arată totuşi, în fond, că prin aceasta se urmăreşte intrarea noastră în lumea abstractă şi veşnică a duhului, idealul național fiind vehicularea creatoare a acestei intrări.
Ideea de misiune fiind ideea în care trebue să se nască de acum încolo toti Românii ce vor veni pe lume, fiind ideea care trebue să cuprindă toată viața neamului şi atitudinea față de viață a fiecărui Român, urmează să fie obiectul nostru intim şi organic de studiu, de familiarizare cu ea, de adâncire în ea, de bănuire a sensurilor ei, a destinului pe care-l ascunde şi mai ales de cunoaştere a comandamentelor ei imediate. În adevăr, ce decurge din ideea de misiune? Decurg un număr de norme sau de legi, menite să formeze meridianele vietii noastre de acum înainte. Intâi, norma stimulării, creşterii, fanatizării energiei etnice, crearea misticei naționale, punerea eului etnic în condiții ca să-şi acorde o înaltă demnitate, provocarea acestui eu ca să-şi dea înălțime. Izbânda în viață atât a indivizilor, cât şi a popoarelor, depinde în primul rând de înălțimea pe care şi-o acordă singuri, de nivelul de la care privesc lumea! Eul național trebue să stea la un nivel înalt, iar nu la un nivel deprimat. Luarea de altitudine e legea leonină şi indispensabilă a misiunii românismului. Al doilea, ideea de misiune implică stringent norma autocunoaşterii etnice. E tot ce poate fi mai logic şi mai imperios. Ca să poți avea o misiune aparte, trebue să cunoşti calităţile specifice, singurele care pot da o creaţie originală. Nu e vorba însă de o cunoaştere pur istorică şi filozofică a neamului nostru. Aceasta e numai pregătitoare şi am avut-o şi până acum. Ci de o cunoaştere filozofică, a esențelor spirituale, a felului cum etnica românească organizează experienţa umană. Al treilea, conştiința misiunii proprii în mijlocul popoarelor de azi, dintre care unele sunt foarte înaintate, cere multă subtilitate, spirit critic, ştiinţă în toate domeniile şi dibăcii multiple, fiindca numai de aci poate rezulta o conduită care să fie luată în seamă, o metodă efectivă. Simpla încredere haotică în noi, presupunând că s’ar produce, nu poate crea nimic şi nu poate impune nimănui, dacă nu aduce această subtilitate de comportare, această metodă energică dar diferențiată. Al patrulea, şi aceasta e poate norma cea mai însemnată, ideea de misiune pretinde, ca o condiție sine qua non, iniţierea unui proces înfricoşător de profund şi de hotărît de autoeducaţie! O spunem fără ocol: cea mai însemnată condiţie şi forma cea mai proprie de acţiune naționalistă, astăzi, este autoeducaţia. Sensul fundamental al exercițiului naționalist, în această fază a istoriei româneşti, este un sens pedagogic. Fiecare pentru sine şi toţi împreună trebue să ne facem educaţia, trebue să ne pregătim pentru misiunea a cărei realizare întreagă o aşteptăm. Din nou deci ne întâlnim cu un proces abstract. Dacă ideea de misiune era o abstracție în timp, autoeducaţia e o abstractie, care se referă la interiorul persoanei noastre. Și aici apare o altă dificultate, tot în legătură cu trecutul şi psihologia românească.
Românii au suferit mult dealungul secolelor şi au creat, fără să-şi fi dat seama în chip formal, chiar valori etice şi educative de mare preț. Totuşi, putem spune că Romănul a dus o viață mai mult ornamentală, contemplativă, idilică, o viață când de suferinţă atroce dar resemnată, intrată parcă în lucruri, când de desfătare pitorească între lucruri. Deci în viața Românului a fost un fel de exteriorism, de obiectivism, care, dacă are o mare valoare morală şi religioasă, nu e mai puţin adevărat că l-a făcut adesea pe Român să uite că are un eu propriu, de care trebue să se îngrijească, pe care trebue să-l ia puternic în primire, sa-l organizeze, să-i facă educatia, să-l pună în valoare, să-l transforme într’un factor metodic şi sigur de acţiune ori de creaţie. Ceea ce a constituit faptul revoluționar al Occidentului şi succesul lui de până acum, adică personalitatea, a lipsit Românului. Omul din Occident, chiar omul comun, adeseori, se ia singur în antrepriză, îşi dictează o lege şi se ține de ea, căutând să fie puternic prin aceasta. Românul însă a crescut şi creşte încă la întâmplare sau după legi mai mult cosmice şi etnografice, ceeace e splendid din punct de vedere geografic şi literar, dar pentru istoria modernă nu mai ajunge. Viaţa Românilor a produs tipuri admirabile, cari fac concurență peisagiilor şi plantelor din natură, dar aceste tipuri abea dacă aveau conştiintă de ele! Viaţa intensivă de azi, care ni se impune ca o fatalitate sub pedeapsa dispariției, cere să creiăm între noi problema personalităţii. Trebue să alegem între a deveni un popor colonial sau un popor cu destin propriu. Şi fiindcă venim în urma unei experienţe pe care a făcut-o Apusul, noi putem să alegem mai bine. Apusul a trăit pe categoria personalităţii. În aceasta au constat şi mărirea şi decăderea lui. Căci Apusul a creat personalitatea, dar a făcut greşeala de a-i fi dat cele mai adesea un scop individualist, ceea ce a dus la atomizarea şi artificializarea lui, în cari se sbate astăzi şi din cari face sforțări să iasă. Noi Românii, să creiăm personalitatea, dar să-i dăm ca ideal un scop general! Să facem o sinteză, păstrând din trecutul nostru inclinarea spre ceva mare, exterior, dar adăugând conceptul modern al personalităţii. Fără a renunta la puterea de a ne obiectiva în lucruri, să încercăm munca privirii înlăuntrul nostru, în persoana proprie, unde vom descoperi o lume întreagă, care trebue descrisă, inventariată pe cât posibil şi, mai ales, educată. Aceasta e porunca naţionalismului actual în România. Cine vrea azi la noi să se numească naționalist trebue să înceapă prin a se educa pe sine. Propaganda în afară e lucru important, dar e secundar pe lângă aceasta. Căci aici venim în atingere cu o trăsătură a psihologiei româneşti tradiționale pe care trebue s’o rezolvăm odată. Din cauza felului Românului de a privi în afară şi nu la lumea valorilor lăuntrice au ieşit şi unele lucruri bune, după cum am văzut, dar au ieşit şi lucruri rele. Dacă între Români sunt multe vanităţi, dacă e dorința de avere, de onoruri, e şi din cauza acestei înclinări de a judeca viața cuiva după ceea ce zice lumea din afară şi după ceea ce se vede în afară! Aceasta e un lucru foarte important, fiindcă, lăsând la o parte răul pe care l-au adăugat străinii, aceasta e la baza politicianismului românesc, care e o sinteză de vanitate şi materialism. Politicianismul îşi găseşte deci o întemeiere psihologică şi pe ceva vechiu românesc şi de aceea e atât de greu de combătut! Pentru a-l combate cu folos, trebue să introducem cultul vieţii interioare, al valorilor care nu se văd din afară, dar, pentru aceasta, nu-s mai puţin insemnate! Să introducem obişnuinta de a privi înăuntrul nostru, de a ne educa, de a respecta o lume de valori bazate pe convingeri lăuntrice, pentru ca toate acestea la un loc să fie puse apoi în serviciul misticei naţionale! Cu oameni plini de anarhie internă, cu prea multe necunoscute, nemetodici, plini de vanităţi ori de scopuri materialiste nu se poate face naționalism şi, mai ales, nu se poate servi o misiune românească. Să ne descătuşăm de exteriorismul vulgar, cauzator de anarhie şi politicianism, şi să ne retragem în noi, pentru ca la urmă să pătrundem în lumea obiectivă a spiritului. Prin acest ocol de subiectivizare pedagogică vom ajunge la adevărata şi marea obiectivitate, la impersonalizarea creatoare! Individul făcut prin proprie educatie, optimă unealtă în slujba idealului general, trebue să fie dogma naţionalismului nostru. Misiunea românismului are nevoie de devoțiune activă din partea noastră şi de metoda cea mai proprie, două bunuri cari nu se pot căpăta decât prin autoeducaţie.
Aceste patru norme de cari am vorbit formează catehismul misiunii româneşti. Acest catehism trebue studiat, completat, eventual corectat, dar se impune să fie pus cât mai curând în aplicare. El trebue să ducă la adevărata naştere spirituală a neamului nostru. Până atunci, e uşor de observat ce structură deosebită aduce naționalismului românesc acest catehism, în comparaţie cu naţionalismul trecutului! Inainte, naționalismul privea mai mult în afară, acum priveşte mai mult la lumea valorilor spirituale, cari se impun conştiinţei noastre. Perspectiva şi organizarea interioară a noului naționalism sunt cu totul diferite de ceea ce era la naţionalismul vechiu. Iar dacă la această deosebire se adaugă şi cea de cadru, se vede ce formaţie nouă trebue să-şi dea acela care vrea să-şi servească neamul conform chemărilor timpului de azi. Şi, cu toate acestea, ce legătură organică între naţionalismul de odinioară şi cel actual! Toate, dar absolut toate elementele insemnate ale vechiului naționalism au intrat în naţionalismul nou, numai că au primit altă organizare, altă ierarhizare, altă valorificare de ansamblu. De aceea, ceea ce au gândit naţionaliştii trecutului reprezintă documente de cel mai mare preţ asupra cărora trebue să se aplice cu pasiune şi discernământ actualul şi viitorul naționalism.
Orice doctrină implică un număr de probleme asupra cărora îşi variază corpul spiritual şi cărora le dă suveran unitatea de rezolvare. Doctrina naţionalismului românesc de azi trebue să se ocupe cu numeroase şi vitale probleme, cum sunt problema minoritătilor, evrească, a Românilor de peste graniţă, problema țărănească, a burgheziei şi lucrătorilor, a diferitelor doctrine sociale ce se ventilează în vremea noastră, problema filozofiei culturii române, considerată ca o problema de filozofia istoriei şi a culturii, problema mitului existenței noastre în trecut şi a destinului nostru, problema şcolii şi a bisericii, a «culturalizării» maselor, a sectelor religioase, francmasoneriei, politicianismului, a monarhismului, democrației, politicei internaționale, problema celei mai bune metode de educatie şi autoeducaţie naţionalistă, problema filozofiei naţiunii ca atare, precum şi a unei filozofii generale spiritualiste, în care să se încadreze organic şi suprem sensul existenței noastre ca neam şi etica luptei naţionaliste, apoi studiul filozofic al folklorului şi al sufletului ţărănesc, filozofia ortodoxiei, etc… Nu ne ocupăm acum nici măcar schematic de aceste probleme. Declarăm însă, consecvent cu tot ceea ce am spus până aici şi cu ideea centrală a expunerii de față, că toate aceste probleme naţionaliste şi oricare altele ce se vor mai pune, trebue studiate în raport cu ideea de misiune a românismului! Această idee va hotărî gravitatea fiecărei probleme, semnificația ei într’un total şi atitudinea de luat față de ea, sau, mai pe scurt, indicele ei doctrinar.
Ideea de misiune devine astfel si o metodă de înțelegere. Când vom fi făcut acest studiu, se va vedea că problemele naționalismului românesc se luminează reciproc şi, mai ales, se angrenează în ideea de misiune ori se desfac din ea ca nişte falduri. Aşa că, ceea ce ne interesează acum mai presus de toate, e însăşi această idee vizionară a misiunii românismului în stare să dea viață în duh noului Adam al etnicului românesc. Nu e Român volnic acela care nu crede în ea. Și nu e naționalist acela care n’o studiază şi nu luptă pentru ea! Naționalistul zilelor ce se urzesc acum trebue să se transforme într’un dublu misionar: pe deoparte să răspândească doctrina naţionalistă, pe de alta să ştie că însăşi această doctrină se bazează pe ideea de misiune. El va fi, deci, misionar prin exerciţiu şi prin conținut. Dar pentru a reuşi în această severă întreprindere, trebue să înceapă cu el însuşi, cu ceea ce am văzut că e întâia datorie a naționalistului de azi: autoeducația. Naţionalismul trebue să fie o matcă de eroism. Desigur, ştim, cu multă melancolie, care e natura umană şi condițiile rare şi grele, în cari se poate realiza eroismul. Credem «slăbiciunii omeneşti», căci nimeni nu se poate lăuda că e un bronz. Omul cel mai eroic e totuşi, din anume puncte de vedere, un biet păcătos. Viaţa te face să fii tolerant. Nu din bunătate şi nici din viciu, ci din cunoaştere. Dar liber e oricine să-şi aleagă apele unde poate naviga şi să nu înfrunte depărtările şi furtuna dacă-i lipsesc vintrelele tari ale sufletului. Naţionalismul poate că e, în fond, o predestinare, cel puțin în vremuri de încercare, deşi aceasta nu înlătură educația. El este tradiționalist în valorile sau în succesiunea valorilor pe cari le proclamă,dar e revoluționar în viața morală. El nu este nici pentru mălăieţi, oricât ar fi de simandicoşi şi de pitoreşti sau de simpatici, şi nici pentru jivinele profitoare, oricât geniu ar pune în ştiinţa abilităţii. Naţionalismul nu e un stil de juisare şi, cu atât mai puţin, un stil de rentabilitate personală fiindcă nu persoana individuală e dogma lui. În domeniul său se prevăd limite morale, ce nu pot fi în nici un caz depăşite şi se profilează anume trepte eroice cari trebue neapărat realizate. Căci naţionalismul adevărat e o floare prea albă pentru a putea sta la orice butonieră.
via RostOnline
