Ion Moţa şi Vasile Marin, jertfa tineretului român pe altarul creştinătăţii

„De la icoană şi de la altar am pornit, apoi am rătăcit o bucată de vreme, purtaţi de valurile omeneşti şi n-am ajuns la nici un mal, cu toată curăţia impulsurilor noastre. Acum, cu sufletul greu, răsleţiţi, sfârtecaţi, ne strângem la adăpost, la singura căldură şi alinare, tărie şi reconfortare a noastră, readucătoare de puteri, la picioarele lui Iisus, în pragul orbitoarei străluciri a cerului: la Icoană” („La Icoană” – Cranii de lemn – Ion Moţa).

Moţa a fost un autentic creştin. Fiul protopopului ortodox din Orăştie. Împreună cu Corneliu Codreanu a fost ctitor al Mişcării Legionare. Încă din tinereţe el scrie despre rostul şi puterea Duhului Sfânt în Biserică, despre „nesfârşitul şir al Apostolilor, al Sfinţilor Părinţi ai Bisericii şi al celorlalţi Sfinţi şi Martiri, cari răspândiră şi întăriră Biserica”. În „Pământul Strămoşesc” el scrie: „Nu suntem făuritori ai mântuirii dorite; ci vrem să fim simple unelte ale mântuirii, pe care n-o căutăm în altă parte decât la singurul loc unde se află: la Dumnezeu”.

Despre legătura dintre creştinism şi neamul nostru, el scrie din Spania: „Neamul nostru nu poate trăi fără credinţa noastră creştină. Apărând creştinătatea, chiar pe pământ strein, noi apărăm o putere care este izvor al puterii neamului nostru, iar ascultând de îndemnul dragostei de cruce, noi ne supunem, aici în Spania, dragostei pentru neamul nostru românesc”. A trăit precum a învăţat. Şi a murit precum a trăit: pentru Hristos şi Legiune. Îl acuză unii că nu e martir al Bisericii căci a murit într-o ţară catolică. Răspunsul este: comunismul fiind o ameninţare pentru întreaga creştinătate, ei apărau nu doar Spania catolică ci şi România ortodoxă, ţara lor. Ei au murit ca ortodocşi (nu catolici) când primejdia era comună pentru toată lumea creştină: comunismul ateu.

Pentru Moţa omul nou este „măsura învierii noastre interioare, măsura creştinătăţii noastre vii”; „eu o văd mai ales în măsura jertfei pentru binele altora”. Omul nou este un erou „în care trebuie să fie concentrat tot ce a putut strânge mai bun, în timpul miilor de ani, poporul român”. Iar „jertfa este astfel măsura creştinătăţii noastre”.

Preocupările omului nou realizat de Mişcarea Legionară au fost expuse de Moţa încă din 1936: „o ţară frumoasă, puternică şi ascultătoare de Dumnezeu; să nu rămână ţara fără biserici, fără icoane, să nu lăsăm copiilor noştri o viaţă fără Hristos”. Ce cuvinte creştineşti şi pline de râvnă! Cea mai elocventă dovadă a sa de sfinţenie creştină, de jertfă pentru Hristos şi Neam este dăruirea vieţii în războiul civil din Spania, alături de Vasile Marin. În timpul acestui război comuniştii au omorât patru mii de preoţi catolici. Comuniştii erau gata să pună mâna pe Spania şi extinderea atee era inevitabilă. Apărând voluntar pământul Spaniei, ei apărau pe al întregii creştinătăţi deci şi teritoriul României de primejdia roşie. De altfel comuniştii de la noi au ajutat şi ei: pe fraţii lor comunişti spanioli, cu arme şi muniţii (printre care se afla criminalul Walter Roman Neulander, tatăl lui Petre Roman sau Leonte Moiseevich Tisminetsky, tatăl lui Vladimir Tismăneanu).

Cărticica: „Testamentul lui Ion Moţa” conţine tulburătoare fapte de credinţă şi eroism ale Mişcării. Ei au fost cruciaţi moderni căzuţi pentru apărarea credinţei în occident. „Se trăgea cu mitraliera în obrazul lui Hristos. Se clătina aşezarea creştină a lumii”, „scoteau cu baioneta ochii Mântuitorului de pe sfintele icoane şi batjocoreau pe Maica Domnului şi pe Sfântul ei Prunc”. Cum puteau rămâne nepăsători?

Ce fel de român a fost Nicolae Titulescu care a înzestrat armatele comuniste din Spania cu tunuri şi tancuri plătite cu sudoarea creştinilor din România? Iar „patrioţii” Ana Pauker şi Walter Roman luptau să clatine „aşezarea creştină a lumii”. Din România au plecat 8 oameni să lupte pe frontul Spaniei, în numele cărora vorbeşte Moţa: „Nu poate fi pentru om o cinste mai mare, o chemare mai plină de rost sufletesc decât aceea de a fi apărător al lui Hristos, al neamului tău creştin” . Cât de creştine cuvinte şi ce diferenţă faţă de creştinii căldicei şi laşi de azi care consideră că a lupta pentru credinţă nu e necesar!

Pe frontul din Spania au luptat unii împotriva altora: creştini din România (cei 8 legionari) şi antihrişti din România. Dintre cei 8, doi au murit apărând creştinismul precum martirii ucişi de păgâni. Iată omul nou, spiritualizat, de care zice acelaşi Moţa prin exemplul său: „Eu aşa am înţeles datoria vieţii mele. Am iubit pe Hristos şi am mers fericit la moarte pentru El” (Testament). Dacă ne-ar fi rămas de la el doar această frază, am fi înţeles dragostea mistuitoare de credinţă şi exemplul pentru noi.

Cei doi martiri păşesc pe drumul veşniciei în rând cu Sf. Ioan Botezătorul, cu Sf. Ştefan, cu Apostolii, cu Sf. Iustin Martirul, cu Sf. Gheorghe, cu Sf. Mina, cu Sf. Mucenic Dimitrie şi ceilalţi.

Martir şi el mai târziu, Vasile Cristescu scria despre ei: „Fapta lor este mărturisirea, cu preţul ultimului sacrificiu, a unei profunde credinţe în Dumnezeu, a spiritului nou ce se ridică răsvrătit împotriva unui întreg secol de materialism şi lipsă de religie. Suflete de granit, au înfrânt moartea prin moarte. Suntem prea măcinaţi în mărunţişurile zilnice ca să putem cuprinde, în toată amploarea, jertfa lui Ion Moţa şi Vasile Marin. Pornirea lor şi a celorlalţi cinci camarazi să lupte… însemnează ceva mai mult decât o participare simbolică a generaţiei noastre prin ei, cei mai aleşi fii, la marea bătălie dintre cavalerii Crucii şi ostaşii Diavolului… E pentru prima dată în istorie, când Români aleşi, având conştiinţa misionarică a luptei pentru Dumnezeu şi civilizaţie, pornesc pe meleaguri depărtate să sfinţească acolo, cu suprema jertfă, crezul lor”.

Cei doi au murit la 13 ianuarie 1937. Înmormântarea lor a fost ceva unic în istoria noastră, participând mii de oameni, sute de preoţi şi mulţi ierarhi. Creştinătatea românească începea să se trezească din somnul cel de moarte.

În „Crez de generaţie” Vasile Marin, al doilea martir, scrie: „naţionalismul formează omul virtuţilor cardinale: erou, preot, ascet, corectitudine, ostaş. De aceea, naţionalismul concepe societatea ca pe o mare armată, cu o ierarhie spirituală şi o conducere adecvată. Naţionalistul este un ostaş în slujba unei credinţe. Acţiunile lui sunt subordonate interesului patriei. El se comportă ca şi cum ar face-o într-un război pe care îl poartă naţiunea lui. Esenţialul este spiritul de jertfă”. Viaţa lui a fost o continuă luptă cu păcatul, cu nedreptatea.

Mircea Eliade caracteriza jertfa lor astfel:

„Rareori se întâlneşte în istoria unui neam o moarte atât de semnificativă ca moartea acestor doi fruntaşi legionari, căzuţi pe frontul spaniol… Această ultimă şi fatală încercare – plecarea în Spania – şi-o aleseseră ei singuri, ca o supremă dovadă de credinţă şi eroism creştin. Nici cea mai aspră morală omenească nu-i silea să se jertfească; pentru că tinereţea lor fusese o jertfă continuă şi fanatismul lor creştin şi naţionalist fusese de nenumărate ori încercat. Semnificaţia morţii lor trece, deci, deasupra valorilor şi eroismului viril. Moartea voluntară a lui Ion Moţa şi Vasile Marin are un sens mistic: jertfa pentru creştinism. O jertfă care să verifice eroismul şi credinţa unei întregi generaţii. O jertfă menită să fructifice; să întărească creştinismul, să dinamizeze un tineret.

Ion Moţa avea adversari, dar nu avea nici un duşman. Era un tânăr palid, calm, concentrat; nici un gest frenetic, nici un fel de eroism ostentativ în cuvintele şi privirile lui. Avea priviri limpezi, orizontale. Ghiceai însă o lungă şi nedomolită maceraţie lăuntrică; siguranţa lui în lumea de dincolo, în viaţa sufletului după moarte, îl făcea să sufere şi mai mult de puţinătatea acestei scurte vieţi pământene. Nu se temea de moarte, a dovedit aceasta cu mult înainte de plecarea lui în Spania. Aştepta nerăbdător să se jertfească, să înveţe pe alţii drumul unei vieţi eroice, impersonale.

“Martir” înseamnă “martor”; cel care moare pentru o credinţă mărturiseşte pentru ea, dovedeşte celorlalţi că o asemenea credinţă te mântuieşte de spaima morţii, că în ea găseşti un sprijin, după ce ai găsit un sens al existentei.

Ion Moţa dovedise de mult că îşi găsise sensul suprem al existenţei. Sângele lui ardelenesc, familia lui de aspri şi încercaţi naţionalişti, educaţia lui de luptător – totul contribuise ca Ion Moţa să-şi ghicească menirea şi să-şi mărturisească cinstit sensul pe care înţelege el să-l dea existenţei sale, încă de pe băncile Universităţii. În viaţa politică a României de după război – intransigenţa şi demnitatea lui Ion Moţa îl făcuseră admirat chiar de adversari. Bărbăţia luptei lui îşi avea rădăcinile într-o sinceră şi bogată viaţă religioasă. România puternică, cinstită şi creatoare, pentru care era gata să se jertfească încă din cea dintâi zi a luptei sale – era înainte de toate o Românie creştină.

Ca şi seful şi prietenul său, Corneliu Codreanu, Ion Moţa credea că misiunea generaţiei tinere este să împace România cu Dumnezeu. Să transforme litera moartă în viaţă creştină. Să lupte cu orice mijloace împotriva puterilor întunericului. În ceasul când a simţit că Lucifer se încleştează din nou în lupta cu Christos – Ion Moţa, cruciat ortodox, a plecat dârz, cu inima împăcată, să se jertfească pentru biruinţa Mântuitorului. Alţi voluntari, în Spania, au căzut pentru un ideal omenesc – fascismul sau comunismul. Ion Moţa a fost dintre aceia care au căzut pentru un ideal supra-uman – pentru biruinţa lui Christos. O asemenea moarte fructifică – chiar şi aici, pe pământ…

Vasile Marin aparţinea unei alte structuri spirituale: era bătăios, ironic, pasionat de lecturi şi de controverse, întotdeauna dispus să asculte un pamflet, o glumă, o pagină frumos scrisă şi curajos gândită. Aprecia înainte de toate inteligenţa, căuta pretutindeni talentul. De când l-am cunoscut, acum vreo 12-13 ani, era un cetitor pasionat al “reacţionarilor” francezi, era abonat la Action française şi cunoştea toate cărţile lui Leon Daudet şi Maurras. Avea temperament de luptător şi fenomenul politic l-a pasionat încă din liceu. Nu bănuiai totuşi, în figura lui râzătoare, sub vorbele lui totdeauna ironice – hotărârea unei jertfe atât de cumplite.

Vasile Marin nu mi-a spus niciodată ce crede despre moarte. Plecarea lui în Spania a dovedit însă tuturor că nu se teme de ea; a căutat moartea cu înverşunare, cu bucurie, ca şi unul care ştie că de-abia din ceasul morţii începe adevărata viaţă veşnică. Jertfa lui e tot atât de semnificativă şi tot atât de fertilă ca şi a lui Ion Moţa.

Doi oameni de structuri sufleteşti atât de deosebite – primesc moartea cu aceeaşi bucurie. Destinul i-a ales pe ei ca să mărturisească; să arate celorlalţi seninătatea pe care ţi-o dă credinţa, sensul creştin şi eroic pe care îl capătă viaţa atunci când eşti gata, în orice clipă, să renunţi la ea”. (Vremea, 1937, ianuarie 24, nr. 472).

Pe locul în care au murit, la Majadahonda, s-a ridicat un monument unde în fiecare an până astăzi se face parastas de ziua morţii.

Având ca model pe cei doi, trebuie să învăţăm ce înseamnă a fi credincios, smerit şi disciplinat; ce înseamnă a te jertfi cu propria viaţă pentru apărarea credinţei. Moţa şi Marin sunt un fel de Mihail şi Gavriil arhangheli români.

Pr. Liviu Brânzaş spune despre martiriul celor doi:

„13 ianuarie 1952. Ziua când au căzut în luptă Moţa şi Marin, pentru Hristos şi Biserica Sa. Cuvintele lui Moţa din Testamentul său sunt copleşitoare: “Eu aşa am înţeles datoria vieţii mele. Am iubit pe Hristos şi am mers fericit la moarte pentru El”. Iată un ideal mai presus decât toate: a lupta şi a muri pentru Hristos. Jertfirea vieţii în plină tinereţe. În această epocă de prigoană împotriva lui Hristos, a trăi până la adânci bătrâneţe înseamnă o dezertare de la datoria creştină. Moţa a considerat actul său nu o simplă datorie, ci “datoria vieţii”. Până acum n-am pătruns sensul deplin al acestor cuvinte. Când slujirea lui Hristos este doar o “datorie” oarecare, nu poţi atinge hotarele eroismului. De-abia când ea devine “datoria vieţii”, numai atunci poţi fi capabil de fapte mari şi mai ales de jertfa supremă.

În lumea aceasta zbuciumată, plină de mistere şi contradicţii, sufletul omenesc caută un adevăr.

Da! Adevărul există! El este Hristos!…

Creştinul luptător trebuie să-şi formeze atitudinea şi aspiraţia sufletească astfel încât sfârşitul vieţii lui să fie martiriul, mucenicia pentru Hristos, încadrat astfel în rândul zecilor de mii de martiri ai primelor prigoane!” („Raza din catacombă”, cap. 1).

Profanare

În toamna anului 2004 a fost ridicată lângă Catedrala din Orăştie, locul de origine al lui Moţa, o troiţă închinată memoriei celor doi martiri. La numai o săptămână după dezvelirea troiţei, fără nici o justificare, Primăria oraşului a decis ştergerea numelor celor doi, acoperindu-le cu o bucată de lemn. Actul de sacrilegiu are puternice conotaţii comuniste. Guvernul comunist al României lui Adrian Năstase a mers până acolo când s-a dat faimoasa „ordonanţă de urgenţă nr. 31” din martie 2002, încălcându-se flagrant Articolele 29-30 din Constituţia României care afirmă libertatea de conştiinţă şi de exprimare a individului.

Profanarea troiţei ridicată la Orăştie este un afront direct adus tuturor românilor; suferinţa şi eroismul în apărarea Crucii şi altarelor pângărite şi arse de comunişti prin supremul martiraj sunt azi călcate în picioare. Gestul este incalificabil, sfidător şi fără cuvinte. Cine are interesul să arunce cu pietre, decât aceiaşi comunişti atei sub altă mască (a democraţiei)? (v. rev.Permanenţe, martie 2005).

Extrase din: Fabian Seiche, “Martiri şi mărturisitori români ai secolului XX – Închisorile comuniste din România”, Editura Agaton – Asociaţia pentru Isihasm, Făgăraş, 2010.

Fotografii de Daniel Siegfriedsohn din lucrarea “Kampf und Sieg – Luptă şi Victorie” de la Arhivele Nationale ale României

Sursa: MĂRTURISITORII