„Haiducii Dobrogei“, aromânii care şi-au vărsat sângele în numele libertăţii.

Preluare din ADEVARUL.ro

Aromânii din Dobrogea au scris o pagină eroică, dar sângeroasă, prin mişcarea de rezistenţă pe care au iniţiat-o şi au dus-o împotriva bolşevizării României. Cei care nu au fost ucişi pe loc au sfârşit în temniţele comuniste şi în coloniile Canalului Dunăre-Marea Neagră.

După instaurarea regimului comunist în România, prin armistiţiul încheiat la 12 septembrie 1944, la Moscova, între România şi Puterile Aliate (Uniunea Sovietică, Statele Unite ale Americii şi Regatul Unit al Marii Britanii), care a permis ocuparea ţării de către Armata Roşie, în toată ţara s-au organizat mişcări de rezistenţă anticomunistă, care aveau ca scop pregătirea României pentru un eventual război între democraţiile occidentale şi URSS.   

În teritoriul dintre Dunăre şi Marea Neagră, grupările anticomuniste erau conduse de Nicolae şi Dumitru Fudulea, în nordul Dobrogei, şi de Gogu Puiu, în sud. Lor li s-au adăugat Nicolae Ciolacu, care a condus mişcarea din centrul regiunii.

Rezistenţa din Dobrogea a reuşit să strângă peste 2.000 de partizani combatanţi şi susţinători locali. „Haiducii Dobrogei“, aşa cum s-au autointitulat, erau echipaţi cu armament şi primeau bani şi alimente de la oameni din comunele din care proveneau. În cele din urmă, americanii, aşteptaţi de români nu au mai venit, iar oponenţii regimului comunist au fost căutaţi şi-n gaură de şarpe, omorâţi pe loc, trimişi în coloniile de muncă ale Canalului Dunăre-Marea Neagră sau aruncaţi în temniţă. În acea perioadă, se obişnuia ca luptatorii anticomunişti să fie fotografiaţi în momentul arestării, iar la dosare există şi imagini ale cadavrelor combatanţilor anticomunişti. De asemenea, peste timp au rămas imagini din locurile unde capii mişcării de rezistenţă anticomunistă se ascundeau. O parte din conţinutul dosarelor aflate în arhiva Consiliului Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii au fost publicate recent în cadrul proiectului „România supravegheată“.

Icoana de sub pământ  

În 1948, în Tulcea, Nicolae Fudulea şi fratele său, Dumitru, din Testemelu (actuala localitate Vasile Alecsandri), au reuşit să strângă în jurul lor aromânii nemulţumiţi de sistemul opresiv din mai toate localităţile învecinate Stejaru, Beidaud şi Ceamurlia de Sus. S-au dotat cu arme şi au luptat cu forţele Scurităţii. La scurt timp, au început să fie vânaţi de autorităţi. Astfel că, la începutul anilor ‘50, fraţii Fudulea se ascundeau în pădurile judeţului Tulcea.

„O iarnă întreagă, Nicolae şi Dumitru s-au ascuns într-o groapă din pădure. Ca să ajungă în ascunătoare, treceau printr-un tunel lung de doi metri. Se încălzeau cu o sobă, iar coşul de fum era în coroana unui copac, pentru a nu li se descoperi ascunzătoarea“, spune Sterică Fudulea, urmaşul celor doi membri ai mişcării de rezistenţă.

Un cioban a descoperit întâmplător ascunzătoarea lor şi a aunţat autorităţile. După mai multe ore de luptă, Dumitru a fost răpus de o grenadă. A fost aruncat într-o groapă comună. Nicolae a fost ucis de Securitate, însă nimeni nu ştie cum. Pe certificatul lui de deces este trecută doar o dată: 28 martie 1952. După prinderea lor, Securitatea a făcut fotografii la ascunzătoare, la obiectele din grotă. Din pozele făcute atunci se poate observa în încăpere o turtă de mămăligă, o sticlă, un ciubăr din lemn, dar şi o puşcă. Foarte credincioşi, fraţii Fudulea şi-au adus în adăpostul de sub pământ o icoană,  pe care au pus-o pe perete şi o candelă, care le dădea lumină şi căldură.

„Nouă ani n-am ştiut nimic de tatăl meu“  

Gheorghe Masaca, din Tulcea, rămâne, la rândul său, o figură marcantă a mişcării de rezistenţă din Dobrogea. Conform fişei sale de la Securitate, el era român de naţionalitate macedo-român şi de religie ortodox. „Nu ştie carte“, este menţiunea la studii, dar vorbea greacă, turcă şi bulgară.

Masaca era acuzat de faptul că, în luna decembrie a anului 1948, i-a adus în locuinţa sa pe fugarii Nicolae şi Dumitru Fudulea, unde au ţinut o şedinţă, la care au mai participat şi alţi membri ai mişcării. La plecare, le-a dat provizii de drum. Doi ani mai târziu, în decembrie 1950 l-a ajutat pe unul dintre fraţii Fudulea cu suma de 1.000 de lei. Ulterior, a participat la mai multe întâlniri ale liderilor mişcării de rezistenţă, inclusiv în casa ginerelui său Gheorghe Sponte.

În luna mai 1952, el a fost ridicat de pe stradă, împreună cu ginerele său Gheorghe Sponte. Fiica lui Gheorghe Masaca, Maria Chiţu (86 de ani) îşi aminteşte perfect momentul. Locuiau în Hagilar, acum localitatea Lăstuni. „Era dimineaţă, pe la ora 10.00, în luna mai. Tatăl meu mergea la ginerele lui. I-au luat din drum şi i-au băgat într-o maşină“, spune bătrâna. Nouă ani n-au mai ştiu nimic de el, pentru ca, într-o zi, omul să apară la poartă. „De-abia vorbea, era slab şi foarte îmbătrânit. Nu ştim unde a fost ţinut. Multă vreme nu a vorbit nimic despre ceea ce i s-a întâmplat, apoi am aflat că a fost bătut groaznic şi a fost ţinut într-un loc unde nu se auzeau unul cu altul“, povesteşte Maria Chiţu. Femeia mai avea cinci fraţi. Cât timp tatăl său a fost la închisoare, mama sa, singură, a reuşit să căsătorească câţiva dintre ei. „«Cum ai reuşit să le faci nuntă?», o tot întreba pe mama…“, spune femeia. Nu doar tatăl său fusese luat în închisoare. Mama ei a rămas pe drumuri după ce autorităţile au izgonit-o din casă, aceasta fiind confiscată. Dar femeia, cu ajutorul rudelor, a reuşit să-şi ridice altă locuinţă.

Gheorghe Masaca a mai trăit încă 15 ani şi a murit la vârsta de 77 de ani. Ginerele său, Gheorghe Sponte, nu a mai ieşit viu din închisoare.   Securitatea i-a urmărit, însă, mult timp pe cei eliberaţi şi pe urmaşii lor, până în anul 1989. Gheorghe Fudulea, fusese avertiat de Securitate în anul 1979 asupra faptului că îşi îndoctrina nepoţii cu fapte săvârşite de către fraţii săi în luptele cu organele de Securitate, iar aceştia, fiind elevi la liceul „Spiru Haret“ din Tulcea, au purtat discuţii cu elevii despre cele povestite de bunicul lor. Menţiunea apare în dosarul de securitate al lui Gheorghe Fudulea, într-un raport întocmit de şeful postului de miliţie plt.adj. Ion Munteanu.

Relaţiile dintre membrii comunităţii de aromâni au dăinuit peste timp, astfel că nepoata Mariei Chiţu, Mihaela, s-a căsătorit după mai mulţi ani cu strănepotul fraţilor Fudulea, Sterică. Cei doi au împreună doi băieţi.

Opinci şi cojoace, ajutor pentru fugari 

În arhiva CNSAS se află mai multe fişe ale membrilor mişcării de rezistenţă din Dobrogea. Costea Ioncu, poreclit Comboru, era un plugar, cu patru clase primare, însă, pentru că deţinea cinci hectare de teren arabil, un cal şi 15 oi, la originea socială este trecut ca fiind chiabur. Din fişa personală aflăm că în februarie 1950 a luat legătura cu fugarii Nicolae Fudulea şi Grasu Stere, participând la toate întâlnirile acestora, care se ţineau în satul Panduru. El i-a ajutat pe membrii mişcării de rezistenţă cu suma de 1.000 de lei şi o pereche de opinci, iar ulterior a mai reuşit să strângă suma de 6.000 de lei pe care a dat-o fugarilor, dar şi un cojoc. Iancu Manafu, poreclit Nirlu, plugar, intră şi el în vizorul Securităţii după ce devine membru al „bandelor subversive teroriste“ din Dobrogea.

În vara anului 1948 a luat legătura cu Garofil Dimciu, care formează în comună un grup de luptatori, majoritatea foşti legionari, ce avea ca scop răsturnarea regimului şi a participat la câteva şedinţe. Un an mai târiu, a luat legătura cu Gogu Puiu, dar şi cu fraţii Fudulea, pe care i-a ajutat cu suma de 1.000 de lei. Constantin Cioti, cu două clase primare, de profesie plugar, care deţinea patru hectare teren arabil, intră, la rândul lui, în mişcarea de rezistenţă, după ce participă la o şedinţă în casa socrului său, Pancu Hristu, unde erau prezenţi fugarii Stere Hapa, Iancu Ghiuvea, Iancu Beca şi Nicolae Haşoti.  În cadrul şedinţelor ei erau învăţaţi cum să se organizeze în lupta împotriva regimului.

Apel către ONU şi lumea civilizată      

Membrii mişcării de rezistenţă din Dobrogea au trimis o scrisoare Organizaţiei Naţiunilor Unite (ONU), la 5 martie 1952, în care reclamau faptul că sunt arestaţi şi duşi în lagăre de muncă. „În numele a peste 50.000 de patrioţi români arestaţi şi băgaţi în lagăre de muncă forţată în diferite puncte din România ca Cerna-Vodă, Poarta Albă, Midia, Constanţa, Taşaul, Bicaz, etc, noi, semnatarii de mai jos constituiţi în comitet de rezistenţă, facem un apel către ONU şi lumea civilizată spre a se interveni şi obliga Guvernul din România să înceteze de îndată tratamentul inuman, teroarea şi măsurile de exterminare “, cereau ei, numai că lumea civiliată îşi întorsese privirile de la România, care încăpuse pe mâinile bolşevicilor.  „Suntem înfometaţi sistematic. Asistenţă medicală redusă, nu s-a făcut baie de cinci luni. Suntem molestaţi şi terorizaţi. Cerem să fim luaţi sub protecţia Crucii Roşii Internaţionale. Rugăm marile puteri SUA, Anglia, Franţa etc., să intervină spre a curma starea de sălbăticie în care trăim“, era strigătul lor de ajutor. Epistola, care probabil nu a ajuns niciodată la destinaţie, este semnată de avocaţi, medici şi ingineri.

Condamnarea, o simplă formalitate   

Prin sentinţa nr. 354 din anul 1952 a Tribunalului Constanţa, 22 de membri ai mişcării de rezistenţă din Dobrogea au primit ani mulţi de temniţă grea, averea li s-a confiscat şi au avut de plătit şi cheltuieli de judecată. Completul de judecată al cărui preşedinte era Ioan Cameniţă, căpitan magistrat, i-a găsit vinovaţi de crimă de uneltire contra securităţii interne a Republicii Populare România (RPR) şi pe alţii de crimă pentru favoriarea infractorului. Cea mai grea pedeapsă au primit-o Alexe Stere şi Iancu Manafu, care au fost condamnaţi la muncă silnică pe viaţă, iar alţii între 3 şi 25 de ani de muncă silnică şi confiscarea averii. La 21 iulie 1952, căpitanul de Securitate din Constanţa a înaintat Parchetului Tribunalului Militar Constanţa un dosar cu dovezi împotriva lui Dumitru Spânu, zis Titi, Vintilă Buzoescu şi Tănase Badea, care se făceau vinovaţi de „redactarea de manifeste cu caracter subversiv, afişarea tabloului fostului monarh, ruperea tabloului conducătorului Uniunii Sovietice“. Securitatea se erija în procuratură, întocmind un adevărat rechizitoriu împotriva celor suspecţi de a căror condamnare nu se îndoia: „Odată cu prezenta înaintăm şi pe cei în cauză, rugându-vă ca după judecarea procesului să ne înaintaţi copie de pe sentinţa de condamnare“.

CNSAS a publicat şi sentinţa dată de Tribunalul Militar Constanţa în cazul lui Dumitru Spânu, de profesie croitor, cu şapte clase primare, acuzat că face parte din mişcarea de rezistenţă din Dobrogea.    Cu unanimitate de voturi, Tribunalul Militar hotărăşte în 1952 că Dumitru Spânu, din Cogealac, este vinovat de crimă de uneltire împotriva securităţii interne a Republicii Populare România, primind o pedeapsă de 25 de ani de muncă silnică şi opt ani de degradare civilă. Totodată, i s-a confiscat întreaga avere. La alţi membri ai mişcării s-au făcut percheziţii acasă, unde s-au găsit arme. Spre exemplu, la 15 deembrie 1952, în locuinţa lui Alexe Stere din Ceamurlia de Sus, raionul Baia, regiunea Constanţa, Securitatea i-a găsit un pistol Broving cal. 9 mm, 4 cartuşe 9 mm şi o baionetă germană. Percheiţia s-a făcut în baza unui mandat dat Securităţii de Parchetul Militar.

Misterul vieţii şi morţii luptătorului Gogu Puiu    

Cel mai răsunător nume al mişcării de rezistenţă din Dobrogea rămâne, fără îndoială, Gogu Puiu. Atât viaţa cât şi moartea lui rămân un mister. Copilul preotului paroh din Mihail Kogălniceanu a aderat la Mişcarea Legionară în timp ce de afla la studii în străinătate. În 1942, aproape toţi membrii grupului din care făcea parte au fost arestaţi de Gestapo, însă el a reuşit să fugă la Roma, unde a colaborat cu serviciile de informaţii francez şi american. Se pare că din acest motiv dosarul lui nu este în întregime public, iar fiica sa, Zoe Rădulescu, a avut acces la doar câteva informaţii.

După încheierea războiului, s-a hotărât să se întoarcă în ţară, cu un paşaport fals, cu numele Osman Ali Ahmed din Albania. Este prins de autorităţile comuniste şi trimis în închisoare timp de un an. După ce a ieşit din închisoare, a ajuns în nordul Dobrogei, unde existau deja nuclee de rezistenţă anticomunistă. A activat alături de partizani până în 1949, când a fost ucis în casa din localitatea Cobadin, unde urma să se ţină o şedinţă importantă.    Despre acea zi se vorbeşte în cartea „Rezistenţa“, scrisă de Olimpia Cotan şi Taşcu Beca: „Casa lui Ion Adam, unde erau cazaţi Gogu Puiu şi logodnica sa, Olimpia, este încercuită. Gogu Puiu, îmbrăcat sumar, iese din casă deschizând foc asupra atacanţilor. În lupta crâncenă despre care martorii spun că se trăgea ca la asalt, Gogu Puiu şi-a epuizat toată muniţia, după care, realizând că nu va putea ieşi viu din încercuire, s-a aruncat pe ultima grenadă pe care o purta la şold, ţinându-şi promisiunea să nu se lase viu în mâna «vânătorilor de oameni»“.   Aceasta este o versiune, însă din procesul verbal încheiat de şeful Securităţii Constanţa, Nicolae Doicaru, cu ocazia lichidării lui Gogu Puiu, aflăm o altă variantă.

„Protejat de configuraţia terenului şi însuşi a imobilului, după ce mai întâi a ieşit din casa numitei Puiu Olimpia, logodnica lui Gogu Puiu, acesta reuşeşte să iasă din casă după ce răneşte grav pe slt. de Securitate Ene Voinea, asupra căruia banditul a tras mai multe focuri de pistol fracturându-i antebraţul mâinii drepte şi ciuruindu-i cu mai multe gloanţe haina. Urmărirea banditului se continuă prin mai multe curţi timp în care a fost rănit uşor la picior ajungând astfel până la curtea numitului Soare Ion, unde i-am eşit în faţă subsemnatul începând un schimb de focuri cu banditul care se afla protejat de fântâna curţii susmenţionate.   În timpul schimbului de focuri s-a putut apropia echipa subloc Sarchiz Jan, cu ajutorul căruia am făcut somaţiile pentru a se preda. Banditul Gogu Puiu răspunde şi de această dată cu foc asvârlind o grenadă. În această situaţie am dispus slt. Sarchiz Jan să arunce una grenadă în locul unde se afla banditul Gogu Puiu. Grenada (…) a lovit în plin în regiunea (…) pe banditul Gogu Puiu care astfel a fost răpus“.

Singurul supravieţuitor  

Nicolae Ciolacu a fost singurul supravieţuitor dintre capii mişcării anticomuniste.  În 1948 a luat drumul haiduciei alături de Gogu Puiu şi fraţii Fudulea, de care s-a despărţit înainte de Paştele din 1949. După arestările masive şi uciderea camarzailor săi, a încercat să-i organizeze pe restul partizanilor.

În 1951, este prins şi dus la Bucureşti, unde a fost închis la Banca Naţională, transformată în închisoare. Apoi, a fost mutat la închisoarea Tataia din Constanţa, unde urma să ispăşească 25 de ani de muncă silnică. Dar nu a rămas aici, cunoscând teroarea de la Gherla şi Aiud. „Închisoarea din Aiud era una din cele mai severe închisori din ţară. Percheziţiile erau dese, de multe ori pe lună. Dacă te găsea cu un ac de cusut, erai aspru pedepsit, dus la izolare câte şapte-opt zile, unde dormeai jos pe cimentul umed, într-o zeghe uzată şi cu o pătură la fel de uzată şi de umedă. Mâncarea foarte slabă, un polonic cam de 300 de grame, cu o zeamă care nu ştiu din ce era făcută. Asta era specială pentru izolaţi, ca şi porţia de pâine de 200 de grame. O zi mâncai, o zi nu mâncai. În luna ianuarie era un ger teribil şi cu foamea de la aceste izolări foarte mulţi deţinuţi s-au îmbolnăvit grav şi au murit“, scrie el în cartea „Haiducii Dobrogei“.

În 1964 a fost eliberat. Revederea cu soţia sa a fost emoţionantă. „Am văzut o bătrânică şi am crezut că e vreo vecină la soţia mea ca să se împrumute cu ceva, aşa cum se obişnuieşte la ţară. Nici prin gând nu-mi trecea că bătrânica aceea este soţia mea“, rememorează el acea zi. De abia după ce femeia a vorbit a recunoscut-o.   „Pentru moment nu mi-am dat seama că lipsa mea de acasă, de aproape douăzeci de ani de închisoare şi teroarea comunistă, precum şi munca disperată pentru existenţa familiei, au îmbătrânit-o. Dar eu o vedeam pe ea îmbătrânită pentru că nu puteam să mă văd, dar sunt sigur că şi eu îmbătrânisem destul de mult. Pentru familia mea, mort eram şi acuma iată-mă în mijlocul familiei mele“, scrie Nicolae Ciolacu. În anul 1982 a plecat în SUA împreună cu soţia sa, Piha. După căderea comunismului a revenit în ţară ca monah, la Mănăstirea Brâncoveanu de la Sâmbăta de Sus. A fost înmormântat în curtea mănăstirii.

Vulturii Daciei     

Nu doar aromânii au fost cei care au luptat împotriva comuniştilor. În Dobrogea a funcţionat şi gruparea clandestină „Vulturii Daciei“, care avea acelaşi scop de a pregăti ţara pentru venirea aliaţilor americani şi alungarea bolşevicilor. Gruparea era formată din monarhişti, militari, foşti membrii PNŢ şi PNL. Organizaţia a făcut un apel către toţi românii, prin care cereau ca muncitorii, ţăranii, intelectualii, soldaţii, elevii şi studenţii să se alăture mişcării de rezistenţă. „Români, au trecut peste 100 de ani de la data când dela Nistru până la Tisa au răsunat cornurile haiducilor, decând pe toate buele flutură «Deşteaptă-te române». Ne-am deşteptat dar unii au adormit din nou. Români, dacă în voi mai clocoteşte sângele lui Traian şi Decebal atunci acum ori niciodată treziţi-vă. E ceasul când hidra roşie se zbate în ultimele ei zvârcoliri, e ceasul când sufletele martirilor asasinaţi mişeleşte de fiarele bolşevice ne ordonă să ne trezim, e ceasul când milioane de strămoşi şi-au dat viaţa pentru fericirea noastră ne strigă din morminte «AJUNGE»“, era scris în manifest.