Vremea colindelor

A fost odată ca niciodată o vreme cînd oamenii se cununau şi îşi botezau copiii în taină, acasă, iar femeile îşi pierdeau pîinea dacă erau văzute cu cruciuliţa la gît. La sfînta slujbă a Învierii, de pildă, turnătorii, trimişi anume, îi înscriau în catastifele lor murdare pe colegii de muncă ce îndrăzneau să ia Lumină pentru tot anul, în acea noapte, din sfintele biserici. Iar cînd credincioşii cîntau, afară, cu lumînările aprinse, “Hristos a Înviat”, huruitul motocicletelor trimise anume încerca să acopere sfînta cîntare de bucurie…

În vremea aceea colindele erau interzise, iar prin oraşe colindau doar ţigănuşi, cerşind prin autobuze şi prin tramvaie, în felul lor, şi, ca să nu fie debarcaţi, îşi terminau colindele cu “Foaie verde de piper,/ să trăiască dom-şofer”…

Moş Crăciun era epurat şi el, avînd “origine nesănătoasă”, iar pe postul său era instalat “Moş Gerilă”, tovarăş de KGB cu sovieticul Morozko. Pomul de Crăciun se numea “Pom de iarnă” şi îşi aprindea luminile tocmai de Anul Nou, iar Buhaiul venea la Palat cu urături socialiste…

Prin sate, însă, tot se colinda după tradiţie, iar miliţienii mai închideau ochii, cinstindu-se prin casele luminate ale consătenilor lor. Căci colindele au rămas în sufletele creştinilor noştri, ca pietrele peste care trec apa şi puhoaiele fără să le clintească din loc.

În satul ardelenesc unde lucram în vremea aceea, noaptea de Ajun ne era plină de colinde, care, împreună cu clinchetul clopoţeilor, lătratul câinilor şi scîrţîitul paşilor pe zăpadă, umpleau atmosfera de o rumoare sfîntă. “Sculaţi, gazde, nu durmiţi,/ că nu-i vreame de durmit,/ că-i vreame de corindat…”

Şi erau tare bucuroşi colindătorii când gazdele îi primeau, îi ascultau şi le umpleau trăistuţele cu bunătăţi. Iar pe la casele “tovarăşilor”, unde aflau poarta încuiată, o scoteau din balamale şi le urau gazdelor aşa: “Să vă dea Dumnezeu roadă/ păduchi cu coadă” ori “Corindă, corindă,/ bagă iapa-n tindă/ şi-i dă fân să roadă/ şi-o pupă sub coadă”…

Încercările de a înlocui colindele cu parodii, lansate pe la diferite festivale şi concursuri, cum era, de pildă, “Cîntarea României”, s-au soldat cu eşecuri ridicole, ca şi “folclorul nou”, al “Ilenuţei-tractorista”, care invita mierliţa de pe ogor să vină să-i cînte… de pe tractor!

Această rezistenţă a ţărănimii noastre, care refuza să renunţe la tradiţiile moştenite din moşi-strămoşi, a determinat cu timpul Partidul Comunist să-şi mai schimbe tactica. Aşa au apărut “Obiceiurile de iarnă”, iar mai apoi chiar “Sărbătorile de iarnă”. “Pomul de iarnă” îşi aprindea de-acum luminile, în “Orăşelele copiilor”, de la Crăciun şi pînă la Bobotează, iar întreprinderile socialiste organizau înspre Anul Nou “Sărbătoarea pomului de iarnă”, la care copiii spuneau poezioare şi primeau daruri de la “Moş Gerilă” în persoană.

Mai mult, la Muzeul Satului se organiza anual, fără nici o publicitate în afară de un afiş la poartă, cîte un “Festival al obiceiurilor de iarnă”, în cadrul căruia ţărani din toate colţurile ţării cîntau colinde aşa-zise “laice”, dar copiii cu steaua (ajunsă cu cinci colţuri) mai scăpau şi cîte un vers despre Naşterea Domnului…

Şi cum în vremea aceea lucram în Bucureşti, nu scăpam ocazia să fotografiez şi să înregistrez colindătorii şi colindele, aşa “laice” cum erau ele: colinde de ciobani, de pescari, de fete, de flăcăi sau de moşnegi. Iar apoi, cu complicitatea directorului meu, le prezentam “în sunet şi imagine” celor 150 colegi de muncă, sub formă de “activitate culturală”, în sala de şedinţe. De unde fiecare plecam mulţumiţi că ne-am împrospătat sufletul cu amintirea farmecului zilelor de Crăciun din vremea copilăriei noastre.

Şi iată că într-un an s-a auzit că, în străinătate, apăruse un disc cu colinde adevărate, cîntate de corul Madrigal. Deci, în seara de Ajun, toţi eram cu urechea la aparatul de radio, doar-doar să prindem, printre şuierăturile şi bruiajul obişnuit, vreo frîntură de colindă de la postul pe unde scurte Europa Liberă! Şi ne gîndeam că măcar atîta bine ne fac şi nouă americanii, a căror aşteptare ne-a costat atîţia ani de comunism…

Au trecut ani şi ani de atunci, iar viaţa m-a dus departe de ţara colindelor, dar prin anul 1992, fiind iarăşi la Bucureşti în preajma Crăciunului, am văzut întîmplător un afiş care invita lumea la un spectacol de colinde şi urături adevărate, la Sala Palatului. Bucuria mea a fost nemăsurată! Împreună cu toţi ai mei – trei generaţii – am văzut şi am ascultat cu emoţie cete de colindători adevăraţi de toate vîrstele, din toată ţara. Şi mă întrebam, în gîndul meu, dacă această lume din sală a venit acolo ca la un simplu spectacol, sau dintr-o nevoie sufletească, aşa ca mine? Momentul care m-a edificat a fost chiar începutul spectacolului, cînd o ceată de copilaşi, în bundiţe, iţari şi căciuli ţuguiate, a strigat sălii: PRIMIŢI CU STEAUA? A fost ca o chemare din altă lume! Şi toată sala, într-un glas, ca dintr-un suflet descătuşat, a strigat: PRIMIM, PRIMIM! Un strigăt izvorît din toate inimile, la doi ani după căderea comunismului!

Iar copilaşii şi-au început colinda: “Trei crai de la răsărit,/ spre stea au călătorit./ Şi-au mers, pînă ce-au stătut/ unde-a fost Pruncu născut./ Şi cu toţi s-au bucurat/ pe Hristos dac-au aflat./ Cu daruri s-au închinat/ ca la un mare-mpărat…”

Steaua copiilor nu mai avea cinci colţuri, ci era din nou steaua noastră, ortodoxă, cu opt colţuri. Iar în inima ei era bucuria Naşterii Mîntuitorului nostru.

Acest spectacol, pe care nu-l voi uita niciodată, a fost pentru mine dovada nemuririi colindelor noastre, a sufletului nostru creştin şi românesc, minune pe care o retrăim an de an.

Şi cum aş putea să închei mai nimerit aceste rînduri decît cu o nestemată din comoara colindelor noastre populare?

“Sculaţi gazde, nu durmiţi,/ ci voi afară ieşiţi!/ Vă uitaţi la răsăritu/ steaua mîndră ce-o ieşitu./ Lîngă stea-i lumină mare/ ş-amîndouă ţîn o cale./ Amîndouă se-ntrebară/ oare ce veste-i în ţară?/ Veste bună ieste iară,/ c-o născut Sînta Fecioară./ Şi-o născut pe fîn uscatu/ pe Iisus adevăratu,/ Care ne-o răscumpăratu/ şi ne ieste Împăratu./ Împăratu Cerului/ şi Cuvîntu Tatălui… Corinduţa nu-i mai multă,/ să trăiască cine-ascultă!”.

de Erast Călinescu RostOnline