De la diversitate la totalitarism: Guvernul catalan solicită denunțarea „homofobilor”

Drumul de la diversitate la totalitarism e mai scurt decât s-ar putea crede.

Autor al unei cărți numită chiar Omagiu Cataloniei (1938), despre propria sa experienţă din timpul Războiului Civil din Spania, George Orwell, mult mai cunoscut pentru distopia1984, a fost un om de stânga. Chiar și așa, el nu a fost niciodată comunist, iar Omagiu Cataloniei este expresia cea mai directă a disprețului pe care autorul îl resimțea confruntat cu brutalitatea stalinismului.

Suntem foarte curioși ce-ar spune azi Orwell aflând că guvernul Cataloniei – regiune autonomă cu ambiții secesioniste și una din cele mai de stânga entități statale din Europa – folosește aparent tacticile lui Stalin pentru a zdrobi opoziția la ideologia oficială, care în acest caz nu ete bolșevismul, ci homosexualismul. La Generalitat, denumirea domestică a autoritaților centrale catalane, a lansat un spot TV prin care invită pe oricine să informeze, anonim, poliția atunci când suspectează cazuri de „homofobie”.

https://youtu.be/HxY5oZSPp5E

În URSS-ul lui Stalin trăia un erou al socialismului, prezentat copiilor drept modelul pe care era dezirabil să îl urmeze. Reușita legendară a lui Pavlik Morozov? Își denunțase părinții pentru că se opuneau în secret regimului bolșevic. Povestea copilului Pavlik era lectură obligatorie, se transformase în poeme, cântece, piese de teatru, o operă și chiar 6 biografii distincte. Cultul micului monstru care și-a asasinat indirect părinții era noua normă pentru generații de copii.

E posibil ca infama istorie a lui Pavlik să-l fi inspirat pe același Orwell care în 1984 dedică pagini ample educării copiilor în spiritul ideologiei totalitariste a Fratelui cel Mare:

„— Sus mâinile!! răcneşte o voce sălbatică. Un băiat frumuşel şi bine făcut, de vreo nouă ani, răsare din spatele mesei şi-l ameninţă cu un pistol automat de jucărie, în timp ce sora lui, cu vreo doi ani mai mică, face acelaşi gest cu o bucată de lemn tăiată în formă de armă. Amândoi sunt îmbrăcaţi în uniforma Spionilor, cu pantaloni scurţi albaştri, cămăşi gri şi eşarfe roşii la gât. Winston îşi ridică mâinile deasupra capului, cu un vag sentiment de nelinişte, văzând cât de brutal se comportă copiii, că pentru ei nu este numai joacă.

— Eşti un trădător! — zbiară din nou băiatul. Un criminal în gândire! Eşti un spion eurasian! Te-mpuşc, te vaporizez, te bag la ocnă !

Deodată, încep amândoi să ţopăie în jurul lui și să strige “Tră-dă-tor!” şi “Cri-mi-nal!”, fetiţa imitându-şi fratele la orice gest. Jocul este oarecum înfricoşător – nu-şi dă nici el seama de ce -, aşa cum sunt giumbuşlucurile tigrişorilor care ajung, într-o bună zi, mâncători de oameni. În ochii băiatului se citeşte un fel de sălbăticie calculată, dorinţa vizibilă de a da în Winston sau de a-l lovi cu piciorul şi conştiinţa că este aproape destul de
mare ca să și facă treaba asta. Bine că pistolul ăla pe care-l ţine în mână e de jucărie, se gândeşte Winston.

Privirile doamnei Parsons se mută nervos de la el la copii şi înapoi. La lumina ceva mai tare din sufragerie, Winston observă că într-adevăr are praf în ridurile de pe obraji.

— Nu ştiu, zău, se fac atât de zgomotoşi, zice ea. Sunt supăraţi că nu pot merge să vadă cum îi spânzură pe prizonierii aceia, de-asta. Eu am prea multă treabă ca să-i duc, iar Tom, când se-ntoarce de la slujbă, e prea târziu.

— De ce să nu mergem să vedem cum îi spânzură? – tună băiatul cu vocea lui sonoră.

— Vrem să vedem cum îi spânzură! Vrem să vedem cum îi spânzură! – îl îngână surioara lui, tot ţopăind de jur împrejur.

A, da, îşi aminteşte Winston, e vorba de prizonierii eurasieni, vinovaţi de crime de război, care urmează să fie spânzuraţi diseară în Parc. Treaba asta se întâmplă cam o dată pe lună şi devine distracţie populară. Copiii întotdeauna fac scandal ca să fie duşi să vadă.”

Nu e clar încă dacă Orwell și-a dorit cartea ca fiind una de ficțiune sau una anticipativă…

sursa: Cultura Vieții