MOSTRE DE EROTICĂ BOLŞEVICĂ. Originile comuniste ale revoluţiei sexuale şi avortului. Fragmente din memoriile lui A.R. Trușnovici

Autor: Trusnovici A.R., „Memoriile unui partizan al lui Kornilov” (1914 – 1934).

Originar din Iugoslavia, soldat in armata austriaca, in timpul primului razboi mondial, trecut de partea Rusiei si ramas in Rusia Sovietica. A devenit medic de tara si a supravietuit, impreuna cu cazacii din satele din Kuban, „rascazacirii”, NEP-ului si colectivizarii, precum si „holodomorului”. Emigreaza in Iugoslavia, in 1934. Dupa cel de-al doilea razboi mondial, se stabileste in Germania de Vest. Este rapit si omorat, in 1954, de catre serviciile secrete rusesti. Acest lucru a fost confirmat dupa dezintegrarea URSS, in 1992, cand fiului acestuia i se inapoiaza manuscrise si documente ce apartineau tatalui sau. Memoriile lui Trusnovici (1914-1934) prezinta interes deoarece descriu revolutia bolsevica, cu toate ororile cu care s-a impus, inlcusiv legalizarea avortului (1920), si reactia oamenilor la ele.

„Chiar de la inceputul puterii sovietice, atmosfera era imbacsita de un erotism vulgar, grosier. Grosul mahalalelor urbane, criminalii, cei fara niciun capatai, care incepusera sa conduca tara, au adus cu ei intelegerea si notiunile lor despre moralitate. Clasa conducatoare si organele sale represive traiau dupa principiul iubirii libere, neacoperita de nici o masca. […]

Promiscuitatea sexuala crea multor oameni o atitudine de respingere si dezgust. Cu toate acestea, oamenii incepusera sa fie corupti si impinsi spre acest mod de viata prin diferite moduri. In 1922, de cateva ori, am fost martorul catorva spectacole stradale, cu deviza „Jos cu rusinea!” Gol pusca, impodobit doar cu o panglica pe care scria „Jos cu rusinea!”, oratorul acelui eveniment striga in piata din Krasnodar de la tribuna: „Jos cu burghezia! Jos cu minciunile popimii! Noi, comunarzii, nu avem nevoie de haine, care sa ne acopere frumusetea corpului! Noi suntem copiii soarelui si ai aerului!”

Trecand pe acolo spre seara, am vazut tribuna doborata si, din cate aflasem, „fiul soarelui si al aerului” fusese batut mar. Cu alta ocazie, impreuna cu sotia, am vazut cum publicul sarea dezgustat din tramvai, injurand si scuipand. Din cate am inteles apoi, in tramvai, se napustisera un grup de „copii ai soarelui si aerului”, goi pusca, iar oamenii, furiosi, dadeau bir cu fugitii.

Experienta a esuat, caci declaratiile „apostolilor” moralei sovietice au provocat o asemenea indignare oamenilor, incat autoritatile au oprit aceste comportamente nerusinate. Raspandirea promiscuitatii sexuale a fost preluata de scoala, de literatura artistica si de popularizare stiintifica. In scoli, predarea problemelor sexuale, fara principii moral-religioase, nu era decat o corupere a copiilor. In plus, profesorii nu aveau posibilitatea de a aplica masuri impotriva impactului pe care multi elevi trebuiau sa-l indure din cauza depravarii morale a altor copii deja corupti. De la injuraturi, povestiri vulgare si anecdote pe teme sexuale, pe care unii elevi le foloseau in viata de zi cu zi, te simteai ingrozitor.

Nu exista nici o indoiala asupra faptului ca dezintegrarea morala a natiunii a fost planificata de sus. Sa o luam, de exemplu, pe scriitoarea si reprezentanta puterii sovietice in strainatate, membru al Comitetului Central al partidului, Alexandra Kollontai. Prima femeie-ambasador din lume facea agitatie pentru „iubire libera”. Ea propovaduia ideea actului sexual „ca un pahar de apa” (actul sexual este ca si cum ai bea un pahar cu apa). Oare putea ea raspandi asemenea idei infame, fara aprobari si instructiuni de sus ?

Bolsevicii au incercat sa distruga familia si in alte moduri. Sub drapelul emanciparii femeilor, femeile erau inrobite altfel, fiind ademenite in cluburi, obligate sa participe la diferite reuniuni, invitate la diverse petreceri, creandu-se pentru ele o serie de functii de raspundere: de presedinte, delegat, deputat, organizator de grad diferit, comisar sau pur si simplu membre ale vreunei comisii, si cate si mai cate.

Pacat ca adunarile femeilor de la inceputul revolutiei bolsevice nu au putut fi imortalizate in filme. Odata cineva a adus intr-un prezidium oale, pe care, multimea femeilor turbate, in semn de „eliberare”, le-a distrus, urland si strigand: „Jos cu oalele!”. Cat de multe dintre aceste activiste s-au gandit ca oalele raman oale si nu vor mai avea cum si ce gati in ele ? Din cauza cumularii acestor „sarcini publice” revenite femeilor, in familii, apareau certuri. Barbatii, care protestau impotriva absentei permanente a sotiilor, erau chemati in consilii, in comisii, unde li se reprosa ca erau conservatori si posesivi.

O anumita „trezire” a autoritatilor a inceput inca in anii anteriori colectivizarii. Atunci, incepuse un matriarhat autentic, cand numele tatalui putea fi necunoscut, iar mama devenise entitatea juridica. Nu putina teama au creat bolile cu transmitere sexuala care se raspandeau fulgerator. A urmat apoi o trezire a oamenilor. Incepuse o renastere religioasa, cand, treptat, oamenii incercau sa se intoarca la fundamentele morale.

Epidemia de avorturi din Rusia Sovietica

Legea avortului privind dreptul exclusiv al femeilor de a controla propriile lor sarcini, adoptata de sovietici, pe langa partea morala si etica, avea si alta latura – slabirea poporului rus. Procentul sau de crestere, ca si cresterea popoarelor slave de sud si est era mult mai mare decat in tarile occidentale. Epidemia de avorturi din toata Rusia a ajutat considerabil fortelor ostile Rusiei.

Ma voi opri la cifrele pe care le am, deoarece statistici exacte nu existau la bolsevici. Cifrele care provocau entuziasmul intelectualilor naivi al si al politicienilor din Vest, erau false si serveau drept propaganda in discursul liderilor. Vazand asemenea falsuri, spuneam: „Ne vom face de ras in Occident! Ai nostri, evident, cred ca acolo au dat peste niste prosti”. Din pacate, noi am gresit, caci „desteptii” nostri chiar au castigat. In Occident, foarte multi credeau in minciuna comunista.

Sunt sigur ca stiu conditiile, cel putin in zece raioane ale URSS, pe care le-am vizitat si unde am lucrat sau despre care mi-au povestit alti colegi medici. Dar ma voi limita la propria mea practica, in zona Primorsko-Akhtarsk, a carei populatie, in perioada 1927 – 1930, nu era mai mare de 30 000 de oameni.

Avortul este permis numai in conditii de spital, dupa trecerea unei comisii de aprobare a avortului. La comisie nu veneau femeile care puteau plati o taxa. In anii colectivizarii, aceasta posibilitate o aveau sotiile lucratorilor de partid (care, de obicei, se eschivau de la plata taxelor), astfel ca majoritatea femeilor trebuia sa treaca prin aceasta comisie.

Comisia era prezidata de un reprezentant al Sectiei Femeilor de la Comitetul raional. Reprezentantii femeilor de la sovietul satesc verificau femeile din punct de vedere social si material. Medicul era membru al Comisiei in calitate de expert: el trebuia sa determine sarcina si sa stabileasca daca existau contraindicatii medicale.

Femeile sarace si muncitoarele putea avorta fara nicio taxa. Altele plateau in functie de salariul pe care-l primeau. Tarancile, care aveau proprietate, erau trecute pe o anume lista. De la sotiile celor considerati fara drepturi, sotiile de culaci sau de deportati, oameni jefuiti si saraciti de bolsevici, se percepea cea mai mare taxa. Comisia incerca sa descurajeze femeile care aveau o situatie materiala buna, femeile fara copii sau cu un singur copil de la avort, dar aproape intotdeauna fara succes: femeile stiau ca, prin lege, nu pot fi refuzate.

Se putea doar ridica obstacole tehnice, putea sa se spuna, de exemplu, ca la spital nu sunt locuri sau se putea apela la contraindicatii neexistente, in fapt. Dar era inutil: femeile mergeau la moasele care faceau avorturi ilegale, la vraci populari sau ele insele isi provocau hemoragiile.

Care erau motivele ce predominau in randul femeilor, care nu doreau sa aiba copii ? Inainte de inceputul colectivizarii puteai auzi: „Sotul nu vrea copil…” „Sotul meu m-a parasit …” „La ce-mi trebuie copii ? Lucrez, cine sa stea cu ei ?” „Nu am sot.” „Nu a mai vrut sa se insoare.” „Astazi, e aici, dar maine – cauta-i urma.” Aceste tinere femei, in special femeile muncitoare, functionare, taranci, avand casatoria doar inregistrata la biroul Starii civile [fara cununie religioasa], nici nu dadeau impresia ca sunt casatorite – atat de nesemnificativa parea casatoria sovietica. Totusi, chiar si activistele comuniste, membre ale comisiei, intrebau involuntar: „De ce spuneti ca v-a parasit ? Doar v-ati casatorit la biserica ?” […]

Cat de multe avorturi au fost in judetul nostru timp de patru ani ? Din octombrie 1927, pana in septembrie 1931, potrivit inregistrarilor din registrul de operare, eu am facut 714 avorturi. Al doilea medic – peste 900 (o vreme, am fost medic-sanitar si nu am facut avorturi). Destul de des le dadeam posibilitatea medicilor de ambulatoriu sa-si „faca mana”, multumiti ca cineva, cel putin temporar, ne scuteste de acest lucru ingrozitor. In fiecare an, veneau la practica patru studenti si fiecare a facut nu mai putin de zece avorturi, inregistrate pe numele lor.”