„Crima şi teroarea, firul roşu de la instalarea comunismului până în decembrie ’89” – Expoziţie la Ateneu

La Ateneul Român s-a deschis expoziţia Comunismul în România, demers ce prefigurează înfiinţarea unui necesar Muzeu al Crimelor Comunismului. Spunem necesar căci, aşa cum arată şi organizatorii, nu poţi înţelege cum funcţionează libertatea decât atunci când vezi ce se întâmplă în lipsa ei.

Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului şi Memoria Exilului Românesc (IICCMER) şi Fundaţia Konrad Adenauer (KAS), în colaborare cu Filarmonica „George Enescu”, au organizat miercuri, la Ateneul Român, vernisajul expoziţiei Comunismul în România, în cadrul căreia sunt prezentate, în imagini sugestive, momentele cheie ale perioadei 1945-1989.

„Ideea acestei expoziţii a plecat de la o constatare obiectivă, şi anume că, fie din raţiuni birocratice fie din alte raţiuni pe care nu le pot aprofunda aici, se întârzie cu acordarea unui spaţiu necesar unui viitor muzeu al crimelor comunismului din România. Şi atunci, în aşteptarea învelişului, m-am gândit că cea mai bună strategie este să ne ocupăm de miez. Iar ceea ce vedeţi astăzi, la Ateneu, reprezintă, dacă vreţi, miezul tare a ceea ce ar putea fi o expoziţie permanentă mult mai detaliată în legătură cu comunismul din România”, a declarat directorul IICCMER, Radu Preda.

Potrivit IICCMER, Expoziţia permanentă a unui viitor Muzeu al Crimelor Comunismului ar urma să acopere teme precum: ideologia comunistă, cucerirea puterii în România, Securitatea ca instrument al Partidului Comunist, ţărănimea şi colectivizarea, politicile demografice, politica externă, viaţa cotidiană, evenimentele din decembrie 1989.

De asemenea, cu ocazia vernisajului, Preda şi-a exprimat speranţa că în orizontul centenarului – 100 de ani de la Unire – pe care îl vom sărbători în foarte puţini ani, acest deziderat al înfiinţării unui muzeu al crimelor comunismului să se împlinească: „Degeaba celebrăm 100 de ani de unitate teritorială dacă nu ţinem cont că jumătate din timpul acesta cât am fost o Românie mai mult sau mai puţin mare am fost sub semnul terorii!”

Directorul IICCMER a mai precizat că sensul existenţei unui muzeu nu ar fi unul vindicativ, de răzbunare ci ar fi o formă de justiţie, memoria ca justiţie şi o lecţie foarte importantă pentru democraţie.

„Nu cred că există o lecţie mai convingătoare despre cum funcţionează libertatea decât atunci când vezi ce se întâmplă în absenţa ei!”, a opinat Preda.

Directorul IICCMER a mai precizat că instituţia pe care o conduce a lansat propunerea întocmirii unui dosar de ţară pentru ca suferinţa îndurată în comunism să fie declarată „patrimoniu cultural imaterial.”

„Dacă în anii ’90 Jacque Delors (cel de- al optulea preşedinte al Comisiei Europene n.r.) lansa chemarea de a găsi Europei un suflet, cred eu că astăzi chemarea urgentă e să îi restituim Europei propria memorie. Iar în context românesc, pentru noi e o datorie să facem legătura între supravieţuitorii regimului şi propriii noştri copii. (…) Nu putem să spunem că ne-am complăcut într-o amnistie biologică şi etică în care deopotrivă au murit şi victimele dar şi călăii lor iar viaţa e un flux care ne-a adus unde suntem şi că ceea ce contează este doar viitorul.

Această gândire ignoră faptul că suferinţa, în orice regim, în orice parte a lumii şi în orice epocă reprezintă un patrimoniu cultural imaterial. Şi acest patrimoniu este cel ce ţine o societate împreună, un continent şi de ce nu şi comunitatea internaţională în ansamblul ei. De altfel, în orizontul anului jubiliar şi al anului care urmează, când România va prezida Consiliul European, am lansat propunerea de face un dosar de ţară, dar şi de regiune pentru a primi un certificat pentru ca suferinţa îndurată în comunism să fie declarată patrimoniu cultural imaterial, şi o parte a acestei strategii o vedem deja concretizată în această expoziţie care e un strop de apă pe un teren deşertificat, dar nu ne pierdem speranţa!”

La eveniment au luat parte mai multe generaţii de deţinuţi politici ce au trecut prin puşcăriile comuniste la ani de zile distanţă unii de alţii (inclusiv după 1964, an în care, sub presiunile internaţionale, temniţele comuniste îşi deschideau porţile, pentru ca apoi dizidenţilor pe care comuniştii îi aruncau în închisoare să li se însceneze dosare de drept comun, aşa cum a fost cazul lui Gheorghe Ursu), ceea ce arată, aşa cum remarca Radu Preda – directorul IICCMER – că nu avem de-a face cu „două comunisme în România, unul teribil şi altul eventual acceptabil şi că crima şi teroarea a fost firul roşu de la instalarea comunismului până în decembrie 1989”.

sursa: Epoch Times