De-a lungul istoriei, o întreagă literatură s-a străduit să ne explice că adesea iubirea se găsește în afara căsătoriei și că trebuie urmărită cu orice preț, deoarece iubirea este mai importantă decât o relație formală între doi oameni uniți de instituția căsătoriei. Așadar, se recunoștea faptul că adesea iubirea și căsătoria nu coincid. Ba chiar că prima ar trebui să primeze asupra celei din urmă.
Această tendință s-a concretizat în secolul XX în imaginea intens promovată a unor cupluri hollywoodiene care aveau împreună copii dar care, deși trăiau împreună, considerau căsătoria ca pe o instituție perimată, de care nu aveau nevoie pentru a le „ratifica” și „aproba” relația de iubire.
Dar iată că secolul XXI a întors totul pe dos, sub influența propagandei pro-homosexualitate, care pretinde că instituția căsătoriei ar trebui să fie deschisă și pentru cuplurile de același sex, deoarece și ele se iubesc. Așadar, se încearcă de acum transformarea căsătoriei într-o expresie a iubirii dintre doi oameni și o ratificare de către stat a acesteia. De acum nu se mai propovăduiește incongruența dintre iubire și căsătorie, ci se promovează intens exact opusul: echivalența dintre iubire și căsătorie pare a fi devenit brusc logică și obligatorie.
Dar este, oare, căsătoria o chestiune de iubire? Și cum poate statul legifera lucruri care țin de subiectivitatea absolută? Dacă ar fi așa, atunci o căsătorie făcută de ambii parteneri din interes ar mai avea statutul de căsătorie dacă ei au mințit când au spus că se iubesc? Și cum poate statul evalua această realitate a „iubirii” lor? Îi crede pe cuvânt?
De fapt, niciodată căsătoria nu a fost o instituție menită să certifice/aprobe/valideze situații și sentimente subiective, ci să valideze și să protejeze o realitate obiectivă de natură socială. Cei doi vin în fața statului și își jură FIDELITATE cu scopul de a întemeia o familie pe datele naturale ale biologiei, ale naturii care i-a creat diferiți pentru a putea procrea în mod firesc, natural. Statul vine doar să certifice acest jurământ.
Ceea ce nu ar putea niciodată face statul (și nici nu ar fi bine să facă) este să își pună parafa pe o realitate intangibilă și de natură strict subiectivă (precum sentimentele de iubire ale membrilor cuplului).
Cuplurile de același sex, chiar dacă își jură fidelitate, nu vor fi niciodată în situația de a procrea în mod natural. Nu e vorba de discriminare și de interzicearea unui drept, ci despre natura diferită a relațiilor homosexuale. Discrimination by nature. Adică viața e complexă, iar noi suntem diferiți. Un bărbat nu e femeie, iar doi bărbați nu vor fi niciodată ca un bărbat și o femeie (chiar dacă recent-inventata ideologie gender pretinde chiar asta, deoarece a sesizat problema de logică și vrea să o rezolve pentru a da o mână de ajutor lobby-ului LGBT).
Relația dintre un bărbat și o femeie este în mod intrinsec diferită față de cea dintre două persoane de același sex. Căsătoria este, așadar, o instituție menită doar pentru un bărbat și o femeie, pentru că ne raportăm la situații diferite în mod diferit. Iar iubirea nu are nimic de a face aici, ci doar statutul obiectiv al fiecăreia dintre cele două tipuri de relații. O explicație video mai jos:
de Mirela Florescu Știri pentru viață
