Întâlnirea personală cu locurile sfinte vine dintr‑un dor. O chemare tot mai intensă pe măsură ce împlinirea se amână, de a ajunge acolo unde Dumnezeu ţi se re‑dezvăluie, sub o formă sau alta. Un asemenea elan dulce‑insistent mă îndemna de multă vreme pe urmele părintelui Arsenie Boca, către Sâmbăta de Sus, Prislop, Drăgănescu. Aşa cum Mântuitorul ne uimeşte în Evanghelie prin felul cum îi lasă pe oameni să se convingă singuri de Adevărul propovăduit, urmaşii Săi ne aşteaptă şi ei, în comuniune, să le percepem mesajul. Fără a grăbi un rezultat. Astfel evlavia îşi urmează cursul, către particula indivizibilă a credinţei.
Dorul de dincolo de cărţi
La întrebarea şcolăresc‑raţională: „De ce ţineai neapărat să ajungi acolo, nu te puteai rezuma la cărţile de şi despre Arsenie Boca?”, răspund simplu: „Fiindcă îmi era dor”. Constatând că din 2010, când intram în „raza” părintelui, dialogul cu el nu face decât să crească, să mă diversifice duhovniceşte într‑un fel aparte, am simţit tot mai mult nevoia să ajung acolo unde el a vieţuit şi s‑a învrednicit. Minunat în relaţia cu sfinţii este că niciodată nimic nu se repetă, deşi există atâtea elemente comune. Fiecare sfânt este el însuşi, iar raportul fiecăruia dintre noi cu fiecare dintre ei e unic. Cu cât mai multe faţete ale comuniunii trăim, cu atât mai bogaţi devenim. Părintele Arsenie Boca s‑a integrat astfel, încet, dar sigur, în panteonul meu lăuntric şi mi‑a întâmpinat dorinţa de a‑i săvârşi pelerinajul.
Cel mai adesea, amânarea şi răbdarea sunt cu rost. Domnul ne ascunde înţelesurile Sale, dar nu ne lipseşte de ele, dacă persistăm. Primul loc unde mi‑a dus paşii nu a fost la Sâmbăta de Sus, aşa cum plănuiam, ci la Drăgănescu. Întâlnirea cu luminiscenţa viziunii lui Arsenie Boca în modesta bisericuţă de lângă Bucureşti m‑a apropiat cu încă un pas de acest spirit viteaz, hăituit de regimul ateu. Iluminarea picturii de acolo nu mi‑a lăsat răgaz să mă întreb cât îmi place, dar mi‑a transmis din plin iubirea lui pentru Evanghelie, amintindu‑mi că pe fondul acestei osteneli, atletul Domnului se supunea dureroasei interdicţii de a‑I sluji la altar.
La Chilia din munte
Frumoasa dimineaţă de mai la Drăgănescu m‑a încredinţat că va exista o urmare. Şi iată că, în iulie, prilejul următor s‑a arătat. Invitaţia de a participa la manifestarea anuală „Zilele Rezistenţei”, dedicată luptătorilor din munţi şi organizată de Fundaţia „Ion Gavrilă‑Ogoranu” la Mânăstirea Brâncoveanu de la Sâmbăta de Sus, „mă obliga” (în sfârşit!) să nu mă mai întorc din drum. Iar primul beneficiu al acestei împrejurări a fost că vineri, 22 iulie, dis‑de‑dimineaţă, m‑am raliat unui grup de tineri, spre Chilia din munte a părintelui Arsenie Boca, despre a cărei situare exactă nu ştiam nimic. Cum aş fi putut eu să ajung vreodată într‑un asemenea loc, fără o minimă acompaniere?, m‑am întrebat ulterior.
În cele şapte ore cât a durat drumul dus‑întors, am fost ca un copil: împuţinat în griji, înmulţit în visare. Fără a şti cât de lung şi dificil e traseul, fără a avea timp să mă întreb dacă mă vor ţine picioarele până la capăt, dar fără a pune nici un moment la îndoială dorinţa de a intra în Scorbura părintelui, am pornit. M‑am rugat tot timpul, iar după primele circa trei ore, ajunsă la Cabana „Sâmbăta de Sus” (1400 m), aveam impresia că plutisem. Pur şi simplu nu înţelegeam de ce nu simt oboseala. De teamă să nu forţez destinul, mi‑am pus totuşi problema să nu continui, adică să nu mă încumet pe segmentul final, pieptiş, în stâncă, până la Chilie, încă vreo jumătate de oră.
Imposibil! Mă simţeam împinsă într‑acolo (sau trasă, nu ştiu), aşa încât, după o mică pauză în faţa priveliştii dumnezeieşti a crestelor Făgăraşului, am pornit cu însufleţire căţărarea. Fiecare pas însemna un strop de bucurie în plus, fiecare treaptă bine „rezolvată” printre pietroaie, rădăcini şi şanţuri de noroi mă golea de orice prisos lumesc. Totul se rezuma în acel urcuş. În chilie am intrat parcă dusă de mână, era ceva firesc. Impropriu‑numita mea nevoinţă mă ajutase nu atât să ating un loc dorit, cât să înţeleg (cred, corect) de ce căutase sfântul un cotlon aşa „sofisticat”, tocmai pe acea muchie de stâncă agăţată peste râpă. Evident, nu pentru a‑şi uimi sau chinui urmaşii,
ci pentru a se apropia cât mai mult şi mai concret de Dumnezeu.
Vocaţia ascetică a lui Arsenie Boca, manifestată din fragedă tinereţe, nu putea să nu sporească pe măsura responsabilizării sale în credinţă şi suferinţă. Aşa se explică (precum în atâtea cazuri de mari trăitori) existenţa unui asemenea punct liminar, unde urma să îşi hrănească harul. Chiar dacă, din raţiuni de ordin tehnic, lucrul nu s‑a putut împlini ca atare, ancora lui tainică se prinde şi azi în inimile tot mai multor pelerini, înnoindu‑şi în fond semnificaţia. La coborâre, pe platoul liniştitor din faţa cabanei, o tânără mă întreabă ce simt. Îi spun: simt că am fost la cineva foarte drag, într‑un fel de vizită esenţială, ca să învăţ să cred.
Întoarcerea din munte la mânăstire aş zice că mi‑a revelat arcul de cer(c) care subîntinde îndumnezeirea omului. Cele două puncte de sprijin simetrice concentrează panoplia duhului. Retragerea în piatră dorită de Arsenie Boca, pe de o parte, bijuteria în stil brâncovenesc ctitorită de viitorul martir, pe de alta, nu sunt altceva decât ipostaze ale iubirii nepregetate pentru Dumnezeu. Între grotă şi mânăstire, ca şi între ascultare şimartiriu, deosebirea ţine de context, nu de fond. Mutatis mutandis, îi văd foarte bine (de ce nu?) pe cei doi, unul în locul celuilalt…
În ziua următoare, lângă mormântul înflorit al nevăzătorului ghid de suflete Teofil Părăian, martor al părintelui Arsenie, gândurile mi se aşază. E limpede că următorul popas va trebui să fie, cât mai curând, la Prislop, unde încă nu am ajuns. Dar de care îmi e dor…
de Marina DUMITRESCU Lumea Credinţei
