Predică la Duminica după Înălțarea Sfintei Cruci – crucea vieții noastre

„Oricine voieşte să vină după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să-Mi urmeze Mie”. (Marcu 8, 34).

Cu aceste cuvinte începe pericopa evanghelică de astăzi.

În Vechiul Testament se vorbeşte despre umbra Crucii, sau închinarea ei prin diferite obiecte, cum a fost toiagul lui Moise, sau stâlpul pe care a fost atârnat şarpele de aramă; prin diferite semne sau lucrări, cum a fost binecuvântarea fiilor lui Iosif de către bunicul lor, Iacov, braţele întinse ale lui Moise în timpul luptei cu Amalechiţii sau semnul care s-a pus pe fruntea celor aleşi în vedenia prorocului Iezechiil.

Prin Sfânta Evanghelie de astăzi, ni se dă să înţelegem că Sfânta Cruce are şi un înţeles duhovnicesc. În crugul unui an, această evanghelie se citeşte de două ori: în duminica a treia din Postul mare şi în duminica după înălţarea Sfintei Cruci (duminica de astăzi). Aceasta înseamnă că Biserica noastră pune o deosebită stăruinţă să ne facă să pricepem înţelesul duhovnicesc al crucii.

Care este acest înţeles duhovnicesc al crucii? Înţelesul duhovnicesc al crucii este acela de a urma lui Iisus Hristos. El a fost prigonit din fragedă pruncie şi până la moarte, însă a purtat această prigoană cu smerenie şi cu multă dragoste pentru neamul omenesc.

Cum să-I urmăm? Desigur că firea noastră pământească se cutremură în faţa acestei întrebări.

Noi suntem mereu porniţi să adunăm bogăţii peste bogăţii, de dragul de a le avea, şi de dragul desfătărilor pe care ni le oferă aceste bogăţii. Hristos, Domnul, însă ne zice: „Vai vouă, bogaţilor, că vă luaţi pe pământ mângâierea voastră” (Luca 6, 24).

Nouă ni se pare că, dacă trupul nostru este suprasaturat de toate plăcerile şi bunătăţile acestei vieţi, toate sunt bune şi la locul lor, dar Domnul zice: „Vai vouă, celor ce sunteţi sătui acum, că veţi flămânzi”. De multe ori ni se pare că veselia este un scop al vieţii şi că râsul este o scăpare, dar Hristos ne spune : „Vai vouă celor ce astăzi râdeţi, că veţi plânge şi vă veţi tângui” (Luca 6, 25).

De câte ori nu ni se pare că suntem mai sănătoşi, mai bucuroşi şi mai fericiţi, dacă cei din jurul nostru ne laudă şi ne preamăresc, iar Iisus Domnul ne zice: „Vai vouă, când toţi oamenii vă vor vorbi de bine. Căci tot aşa făceau prorocilor mincinoşi părinţii lor” (Luca 6, 26).

Acestea toate nu sunt lucruri în faţa cărora se tulbură firea noastră pământească?

Nu este oare mai asigurată mântuirea săracului, decât aceea a bogatului, căruia tocmai bogăţiile şi plăcerile acestei lumi trecătoare îi dau mijloace şi prilejuri pentru păcate?

Noi, oare, nu am simţit ceva deosebit în sufletul nostru, când am înlăturat cu blândeţea noastră, o ceartă, sau când inima ne-am putut-o păstra curată în faţa vreunei ispite, sau când am putut împăca printr-o vorbă bună pe aproapele nostru? Desigur că da.

În Vieţile Sfinţilor ni se spune că mucenicii şi sfinţii simţeau, în locul durerilor şi al chinurilor, o plăcere şi o dulceaţă ce nu se poate spune în cuvinte, tocmai pentru că erau chinuiţi pentru credinţa lor vie în Iisus Hristos, Domnul nostru.

Am suferit noi oare, vreodată, pentru dreptate? Dacă dreptatea a fost într-adevăr cu noi, nu se poate să nu fi simţit negrăita plăcere şi dulceaţă simţită de sfinţi si de mucenici.

De multe ori, în familie, durerea, suferinţa şi necazurile ce se ivesc fac ca toţi membrii familiei să se cunoască între ei, să se lege şi să se contopească, prin dragostea cea mare, dragostea dumnezeiască, care nu are margini.

Bine, dar aceasta înseamnă că durerea, suferinţa şi necazurile nu sunt tocmai o nefericire cum ni s-ar părea. Înseamnă că firea noastră nu are temei să se răzvrătească şi că cele nouă fericiri sunt adevărate şi nu închipuiri  ele  realizandu-se şi aici pe pământ.

„Mântuitorul Iisus Hristos s-a suit în munte” (Matei 5, 1), pe muntele numit al fericirilor şi acolo a dat fericirile ca învăţături pentru ucenicii Săi, zicând: „Fericiţi cei săraci cu duhul…, fericiţi cei ce plâng…, fericiţi cei blânzi…, fericiţi cei ce flămânzesc şi însetează de dreptate…, fericiţi cei milostivi…, fericiţi cei curaţi cu inima…, fericiţi făcătorii de pace…, fericiţi cei prigoniţi pentru dreptate…, fericiţi veţi fi voi când vă vor ocări şi vă vor prigoni…” (Matei 5, 3-11).

Vorbind despre purtarea Crucii Domnul Iisus Hristos cuprindem toate cele noua fericiri arătate mai sus într-una singură şi anume: „Oricine voieşte să vină după Mine să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să-Mi urmeze Mie”.

Hristos nu pentru Sine a purtat Crucea, ci pentru a noastră mântuire. Biserica noastră cultivă gândul legăturii dintre oameni. După cuvintele Sfântului Apostol Pavel: „noi suntem părţi, mădulare, ale aceluiaşi Trup tainic”, sau cum zice însuşi Mântuitorul: „toţi una suntem”. Nu se poate să te doară ceva şi să nu simţi durerea în tot trupul. Bucuria nu poate să  fie simţită numai de o parte din noi. Tot aşa şi în Biserică noi suntem toţi una, luând parte şi la bucuriile şi la durerile altora.

Aşadar, crucea duhovnicească şi purtarea ei, urmând pe Domnul Iisus Hristos, înseamnă: a fi una cu cei din familia ta şi cu toţi cei din obştea în care trăieşti, a primi necazurile şi durerile în aşa fel, ca din ele să-ţi faci scară de înălţare sufletească şi a lucra pentru mântuirea altora, cum a lucrat Mântuitorul, fără a aştepta lauda altora.

Toţi avem de purtat o cruce. Dacă inimile ar începe o dată să vorbească, nu ar mai ajunge niciodată să se oprească, pentru că fiecare îşi are crucea sa, care mai grea, care mai uşoară, care mai mare, care mai mică. Unde o ducem, cum o purtăm? Crucea durerilor are atâtea drumuri în faţa sa. Lesne poţi rătăci şi atunci, crucea se preface în piatră şi te macină, te distruge. Domnul ne-a arătat drumul, când zice: „…să-Mi urmezi Mie”.

El pentru noi a purtat crucea, iar noi trebuie s-o purtăm şi pentru alţii. Lui să- I urmăm, căci El va îndulci rănile tăiate de cruce, tuturor celor ce-L vor urma. Amin.

de Preot Conf. Univ. Dr. Octavian Pop Doxologia