Predică la Naşterea Maicii Domnului – Pr. Ilie Cleopa

 

Părinţilor, fraţilor şi iubiţi credincioşi,

 

Gândindu-mă la cinstea şi la slava cea mare cu ca­re Prea Bunul şi Prea Înduratul Dumnezeu a împodobit în cer pe Maica Domnului; gândindu-mă la slavoslovia cea veşnică cu care o laudă pe Dânsa Puterile Cereşti; a­poi cugetând şi la slavosloviile şi la rugăciunile care i se a­duc ei de către toţi fiii Bisericii lui Hristos aici pe pă­mânt, precum şi la cuvintele de laudă pe care le-au alcă­tuit ei sfinţii şi aleşii lui Dumnezeu, silinţa gândului mă face ca astăzi, la luminatul praznic al Naşterii Maicii Domnului, să adaug şi eu, neputinciosul, o mică picătură lân­gă noianul cel mare al laudelor ei… .

Iubiţii mei fraţi în Hristos Iisus, v-aţi gândit vreo­da­tă oare, pentru care pricină sfinţii şi dumnezeieştii Pă­rinţi, care au alcătuit sinaxarul, au rânduit în aşa fel ca praznicele împărăteşti care împodobesc crugul anului să înceapă cu Naşterea Maicii Domnului şi să sfârşească cu Adormirea ei?

Căci, după cum vedem, în prima lună a anului nou bi­sericesc, adică în 8 zile ale lunii septembrie, prăz­nu­im Naşterea ei; iar în ultima lună, adică în 15 zile ale lu­nii august, Adormirea ei.

Pentru a înţelege acest lucru, ascultaţi! Într-un chip oarecare, pricina cea tainică pentru care începutul şi sfâr­şitul anului nou bisericesc sunt pecetluite cu praz­ni­ce­le Maicii Domnului aceasta este: că prin mijlocirea Mai­cii Domnului, Prea Bunul şi Prea Milostivul Dumnezeu a binevoit de a începe şi de a termina planul mântuirii nea­mu­lui omenesc din robia diavolului şi din munca iadului.

Să ştiţi şi să înţelegeţi, fraţii mei, că acest plan al lui Dumnezeu, de a mântui lumea prin mijlocirea Maicii Domnului, l-a arătat Dumnezeu în chip cu totul tainic şi um­bros, chiar de la începutul lumii, atunci când a zis către Eva că sămânţa ei va zdrobi capul şarpelui (Facerea 3, 15).

Căci cu adevărat Hristos Dumnezeu, Care a zdrobit ca­pul şarpelui, sămânţa femeii se zice, ca Unul ce nu s-a năs­cut din sămânţă de bărbat (Sfântul Nicodim Aghio­ri­tul, Paza celor cinci simţiri, Mănăstirea Neamţ, 1826, p. 325).

Aşadar, după cum vedem, încă de la începutul lumii, Prea Bunul şi Prea Înduratul Dumnezeu în chip tainic a ară­­tat prin Eva cea veche pe cea nouă şi duhovnicească, ce avea să nască la plinirea vremii pe Noul Adam Hristos, Care a zdrobit prin a Lui întrupare capul şarpelui, al mor­ţii şi al păcatului: „deoarece, precum în Adam toţi mor, aşa şi în Hristos toţi vor învia” (I Corinteni 15, 21-22).

Dar oare, fraţii mei, taina despre Maica Domnului numai prin Eva s-a închipuit? Nu, cu adevărat nu. Să în­ţelegeţi şi să ştiţi că multe şi prea multe simboluri şi măr­turii se găsesc în sfânta şi dumnezeiasca Scriptură des­pre Maica Domnului, din care şi noi în cuvântul ce ur­mează vom aduce în mijloc pe unele din ele, spre a vă da seama de acest mare adevăr.

Deci să ţineţi minte că în pla­nul mântuirii neamului omenesc, Maica Domnului a mai fost închipuită de porumbiţa lui Noe. Căci precum ace­ea a adus lui Noe vestea cea bună a încetării poto­pu­lui, aşa şi Maica Domnului, porumbiţa cea aleasă de Du­hul Sfânt, prin naşterea lui Hristos, a adus în lume ves­tea cea mare a încetării păcatului şi a slujirii de idoli (Facerea 8, 11: Acatistul Maicii Domnului, Icos 6).

Iarăşi pe Maica Domnului a închipuit-o scara lui Iacov, cea pe care se su­iau şi se coborau îngerii lui Dumnezeu (Facerea 28,12). Căci Maica Domnului a fost scara cea duhovnicească, pe ca­re S-a pogorât Dumnezeu până la noi şi pe care firea noastră s-a suit până de-a dreapta lui Dumnezeu (cano­nul Acatistului Maicii Domnului).

Pe Maica Domnului a mai închipuit-o rugul cel aprins care ardea şi nu se mis­tuia de flacăra focului (Ieşirea 3, 2). Căci ea a fost rugul cel duhovnicesc care a primit în Sine focul Dumnezeirii şi nu s-a ars de el (Sfântul Ioan Damaschinul, Bogoro­di­cina, glas I, Mănăstirea Neamţ, 1816).

Maica Domnului a fost în­chipuită şi prin toiagul lui Aaron care a odrăslit (Numerii 17, 8). Căci şi ea din părinţi sterpi şi neroditori a ră­sărit şi întru feciorie petrecând, de la Duhul Sfânt a ză­mislit şi a născut pe Hristos (Icos I, 35).

Pe Maica Domnu­lui a în­chipuit-o sfeşnicul cel cu şapte lumini (Ieşirea 37, 19-23), fiindcă ea cu toate cele şapte daruri ale Duhului Sfânt a strălucit în lume (Predicile lui Ilie Miniat, traducere de pre­otul Iliescu Palanca, Bucureşti, 1944, p. 245).

Maica Dom­nu­lui a fost închipuită prin cădelniţa cea cu totul de aur (Ieşirea 37, 16; 40, 26-27), fiindcă ea a purtat în Sine focul Dumnezeirii.

Maica Domnului a fost închipuită prin Cortul Sicriului şi prin tablele legii vechi (Ieşirea 40, 20-22), căci ea este cortul cel sfânt şi sicriul însufleţit şi tablă a le­gii darului (Canon de panahidă, pesna 8).

Maica Dom­nu­lui a fost închipuită şi prin uşa cea încuiată, pe care a văzut-o proorocul Iezechiel, căci prin ea a trecut singur Dumnezeu şi încuiată a lăsat-o, nestricând cheile fecio­ri­ei ei (Iezechiel 44, 2).

Maica Domnului este Împărăteasa cea Prea Sfântă, Prea Frumoasă şi Prea Împodobită, pe ca­re prea fericitul ei strămoş, David Proorocul şi împăra­tul, a văzut-o, prin Duhul Sfânt, stând de-a dreapta Scau­nu­lui Dumnezeirii (Psalmii 44, 11).

Maica Domnului este locul de oprire a fulgerului Dumnezeirii (Sfântul Ioan Damaschinul, Bogorodicina, glas I, p. 4), fiindcă Cel ce stă­pâ­neşte fulgerele cerului în ea S-a oprit şi a locuit; Maica Domnului a fost închipuită prin norul cel uşor, pe care S-a pogorât la noi Dumnezeu (Sfântul Ioan Damaschinul, op. cit., p. 35).

Maica Domnului este Muntele cel Sfânt, întru ca­re a binevoit Dumnezeu (Isaia 2, 2). Maica Domnului es­te norul cel în chipul porfirii cu raze de aur, întru ca­re s-a ascuns Soarele cel înţelegător, Hristos Dumnezeul nostru (Sfântul Ioan Damaschinul, op. cit., glas VIII, p. 262). Maica Domnului a fost închipuită prin chivotul legii vechi, înaintea căruia a săltat de bucurie David Proorocul şi îm­pă­ratul (II Regi 6, 5).

Aşadar, fraţii mei şi iubiţi ascultători, din cele prea mul­te mărturii şi simboluri, care de la începutul lumii şi pâ­nă astăzi au închipuit pe Maica Domnului, v-am adus aici câteva, spre a vă da seama că taina şi temelia praz­ni­cu­lui de astăzi îşi are o obârşie foarte veche şi vestită, de­oa­rece de la începutul lumii a fost vestită de Patriarhii şi Proorocii lui Dumnezeu.

Iubiţii mei fraţi, este vremea să arătăm, măcar mai pe scurt, cum s-a împlinit în legea darului această dum­ne­zeiască faptă a Naşterii Maicii Domnului. Şi iată cum: În Palestina, în oraşul Nazaret, era un om ce se chema Ioa­chim şi soţia lui, Ana. Amândoi aceşti oameni erau drepţi şi plini de toată fapta cea bună, fiind de neam cin­stit şi împărătesc.

Dar o mare mâhnire aveau ei în toată via­ţa lor: nu aveau copii. Şi în acea vreme cei care n-aveau co­pii erau socotiţi ca oameni urgisiţi de Dumnezeu şi bles­te­maţi, după mărturia Sfintei Scripturi, care zice: „Bleste­mat cel ce nu are sămânţă în Sion şi nu are urmaşi în Ie­ru­salim” (Vieţile Sfinţilor, 9 septembrie).

De la asemenea oa­meni, nimeni nu avea voie nici hrană să primească, în Bi­serică erau nebăgaţi în seamă şi nu li se primeau nici jert­fele lor pe care le aduceau lui Dumnezeu. Iar într-una din zile, fiind un mare praznic al iudeilor, se duse şi Ioa­chim cu soţia lui, Ana, la Biserică. Şi pentru multă osâr­di­e ce aveau, au vrut să dea şi ei ceva ca jertfă lui Dumnezeu din averile lor; dar preotul nu voi să le pri­mească şi cu cuvinte grele îi mustră, zicându-le: „Pentru ce îndrăzniţi să aduceţi voi jertfă lui Dumnezeu, fiind voi sterpi şi neroditori?”.

Iar Ioachim şi Ana, umplându-se de ru­şine şi de mâhnire, ieşiră afară din Biserică. Şi mer­gând spre casă foarte scârbiţi şi întristaţi, a zis Ioachim că­tre soţia sa, Ana: „Pe mine nu mă trage inima să mai in­tru în casa mea, nici să mai trăiesc o zi în această lu­me, căci noi suntem urgisiţi de Dumnezeu şi de oameni. Ci tu, Ana, du-te acasă şi fă multă milostenie la săraci, după aceea ascunde-te în grădină şi acolo să te rogi din toa­tă inima lui Dumnezeu, iară eu mă duc la munte şi aco­lo voi posti şi mă voi ruga lui Dumnezeu, doar se va milostivi şi ne va da nouă odraslă”.

Deci, se despărţiră unul de altul şi Ana se duse acasă şi după ce făcu multă milostenie, a intrat în grădină şi acolo a început să se roage lui Dumnezeu cu multe lacrimi şi cu durere de inimă, zicând: „Doamne Atotţiitorule, Cela ce numai cu cu­vântul ai făcut cerul şi pământul şi toate câte se văd, Ce­la ce ai zis făpturilor Tale să trăiască şi să se înmul­ţească, Cela ce ai blagoslovit pe Sara, femeia lui Avraam, şi a născut pe Isaac la bătrâneţe şi ai dăruit Anei de a năs­cut pe Samuel Proorocul, dă-mi şi mie roadă pân­te­ce­lui meu şi nu lăsa, Doamne, să fie de ocară între oameni. Că de voi naşte fiu sau fiică, îl voi închina Sfinţiei Tale cu toată inima şi-l voi da să slujească în Biserica slavei Tale” (Cântarea celor trei tineri, 30).

Deci Ana acestea le grăia cu lacrimi, rugându-se lui Dumnezeu; iar Ioachim, bărbatul ei, dacă se duse la munte, mult se ruga lui Dumnezeu, plângând cu durere în inimă.

Iar Dumnezeu, văzând lacrimile şi suspinurile lor, tri­mise pe Arhanghelul Gavriil, care se duse la Ioachim în mun­te şi-i zise lui: „Bucură-te, Ioachime şi te veseleşte, că am venit să-ţi vestesc că vei naşte o fiică, ce va naşte în fecioria ei pe Împăratul lumii, Dumnezeu; deci lasă scâr­ba şi amărăciunea sufletului tău şi te du vesel la casa ta, că a auzit Dumnezeu rugăciunea ta, numai să ai nădejde tare în cuvântul meu şi să mulţumeşti lui Dumnezeu”.

Acestea zise Îngerul Domnului, apoi se duse cu grabă la Ana şi zise ei aceste cuvinte: „Ana, Ana, s-a auzit rugăciunea ta şi iată vei naşte o fiică, de care toate popoarele pământului se vor bucura”.

Iar Ioachim, dacă a auzit cuvântul Arhanghelului Gavriil, se duse vesel la casa sa şi află pe Ana foarte bucuroasă, pentru vestirea primită de la Înger. Iar dacă se împliniră nouă luni, Ana născu o fiică şi după obiceiul legii vechi, la opt zile o du­se­ră pe ea la preotul Bisericii, spre a-i pune nume.

Deci cu chip tainic i s-a pus pruncii acest nume, căci Maria în­semnează Împărăteasă (Ilie Miniat, op. cit., p. 528), ca una ce avea să fie Împărăteasa Îngerilor şi Doamna lumii.

Încă şi altă taină ascunde în sine acest nume, Maria, căci numele acesta se compune din cinci  litereşi cu­prin­de tainic numele celor cinci mari şi renumite femei din Sfân­ta Scriptură a Vechiului Testament: M arată pe Ma­riam, sora lui Moise şi a lui Aaron (Ilie Miniat, op. cit., p. 529); A este Avighea, femeia lui Noval; R este Rahila, so­ţia lui Iacov; I este Iudit, văduva cea sfântă; A este Ana, fe­meia lui Elcana (ibidem).

Prin acestea se înţelege că toate da­rurile şi faptele cele bune cu care au fost încununate a­ceste femei, pe toate la un loc le întruneşte această dum­­nezeiască pruncă, întrecându-le cu neasemănare.

Fiind­că Maria, sora lui Moise, strălucea cu două daruri: cu fecio­ria şi cu proorocia; iar în cea plină de dar, Maria, fecioria ră­mâne de-a pururea, precum şi darul proorociei (Luca 1, 48).

Avighea s-a măritat întru smerenie, iar Fe­cioa­ra Ma­ria mai ales pentru smerenie este lăudată. „Că a căutat spre smerenia roabei Sale” (Luca 1, 48).

Rahila a fost ves­tită prin frumuseţea ei, iar Fecioara Maria este în­săşi po­doaba şi frumuseţea cerului.

Iudit a fost vestită pen­tru că prin înţelepciunea ei a omorât pe Olofern (Car­tea Iuditei 13, 9), iar Fecioara Maria s-a făcut pe si­ne sălaş în­ţe­lepciunii şi Cuvântului lui Dumnezeu (Sfân­tul Ioan Da­mas­chin, op. cit., glas III, p. 98), Care prin puterea Lui a omorât pe Olofern cel fără de trup.

Ana, fiind stearpă, s-a slă­vit că a devenit maica marelui Samuel (I Regi 1, 20); dar şi Prea Sfânta Fecioară este mult mai vestită, că nu stear­pă, ci Fecioară fiind, s-a făcut Maica Marelui Emanuel (Isaia 7, 14).

Dar, fraţii mei, ce asemănare s-ar putea face între da­rurile sfinţilor şi ale drepţilor şi între aceea care a fost şi este comoara tuturor darurilor Sfântului Duh? Căci, după mărturia fericitului Ieronim, toţi sfinţii au luat de la Dumnezeu numai câte o parte din daruri; iar Prea Sfânta Fecioară Maria a fost plinirea tuturor darurilor (Ilie Mi­niat, op. cit., p. 508).

Iubiţii mei fraţi întru Hristos, ziua de astăzi a sosit la noi cu lumină duhovnicească, cu bucuria sfântă, fiind­că astăzi Maica luminii şi a bucuriei se naşte. Astăzi, mi­la şi izbăvirea neamului omenesc se vestesc, căci Maica milei şi a milostivirii s-a născut (Ilie Miniat, op. cit., p. 511).

Nu prăznuim astăzi naşterea vreunui sfânt, ci naşterea celeia ce este mai sfântă decât toţi sfinţii (Sfân­tul Ioan Da­mas­chin, op. cit., glas III, p.122). Nu sobor de îngeri se cinsteşte astăzi, ci naşterea Împărătesei Îngerilor (ibidem, p.123). Nu maică de împărat pământesc se naşte, ci Naş­te­rea Maicii Împăratului Slavei astăzi prăznuim (ibidem, p.77).

Astăzi, Împărăteasa făpturii şi Doamna lumii din pântece sterp şi neroditor a răsărit. Şi cine va putea, după vrednicie, să cinstească naşterea ei? Însăşi Biserica lui Hristos arată că este cu neputinţă acest lucru, zicând: „Nu se pricepe toată limba a te lăuda după vrednicie. Şi se întunecă şi mintea cea mai presus de lume a cânta ţie, de Dumnezeu Născătoare” (Sfântul Vasile cel Mare, Axi­onul Botezului Domnului).

Deci, fraţii mei, dacă David împăratul şi Proorocul a săltat jucând şi s-a veselit foarte înaintea chivotului le­gii vechi, care în chip tainic închipuia pe Maica Domnului (II Regi 6, 5), apoi oare câtă bucurie şi veselie se cade no­uă să avem azi, când nu umbros şi cu închipuire, ci întru adevăr prăznuim Naşterea Maicii Domnului, chivo­tul cel viu şi însufleţit, întru care Dumnezeu a locuit?

Da­că cele în­tunecate şi umbroase atâta veselie au adus prea feri­ci­tu­lui strămoş al Maicii Domnului, apoi câtă bucurie are el acum în cer şi câtă bucurie şi mângâiere se cuvine să avem şi noi astăzi pe pământ, când a răsărit în lume Prun­ca lui Dumnezeu, Maria, prin care şi Soarele mân­tu­i­rii neamului omenesc S-a arătat?

Cu adevărat, fraţii mei, astăzi Prea Bunul şi Prea Înduratul Dumnezeu a cercetat cu milă zidirea Sa şi a bucurat cu bucurie mare nu numai pe David împăratul şi Proorocul şi pe dum­ne­ze­ieş­tii Părinţi Ioachim şi Ana, care cu atâtea lacrimi şi sus­pine se rugau lui Dumnezeu să le dea lor rod, ci şi toată făptura omenească o a bucurat Prea Bunul Dumnezeu, de vreme ce tot neamul omenesc avea mare nevoie de a se naşte în lume Prea Sfânta Fecioară, care la vreme va naşte pe Emanuel (Isaia 7, 14).

Iubiţii mei fraţi întru Hristos, dacă astăzi prăznuim Naş­terea Împărătesei Îngerilor şi dacă această Fiică Dum­ne­zeiască, Prea Sfânta Fecioară Maria, a fost rodul ru­gă­ciu­nii şi al milosteniei, căci prin multe rugăciuni cu la­crimi şi prin multe milostenii şi faceri de bine a fost câş­ti­ga­tă de la Dumnezeu de Sfinţii şi Dumnezeieştii Părinţi Ioa­chim şi Ana (Prolog, luna septembrie, ziua 9), apoi cum să prăznuim noi azi, cu câtă cinste şi cu câtă evla­vie, cu câtă sfinţenie şi curăţenie?

Astăzi cei sterpi şi ne­ro­ditori să se mângâie cu nădejdea şi să se înveţe că prin milostenie şi prin rugăciunea cea făcută din adâncul ini­mii le va da Dumnezeu lor copii. Astăzi cei tineri să se în­frâ­neze şi cu curăţenie şi cinste să prăznuiască, căci Mai­ca curăţeniei astăzi se naşte.

Astăzi fecioarele şi cei fecio­rel­nici să se veselească cu cucernicie, că slava fecioriei vi­ne în lume. Astăzi cei bătrâni şi cei bolnavi să se bucure, căci sprijinitoarea bătrânilor şi mângâierea bolnavilor în lu­me a venit. Astăzi, cei căzuţi în păcate grele şi cei dez­nă­dăjduiţi de necazurile vieţii, cu nădejdea să se mân­gâie, că ridicarea celor căzuţi şi nădejdea celor deznă­dăj­du­iţi s-a născut.

Fiecare din cei ce sunteţi de faţă să vă gândiţi câtă osteneală şi milostenie şi câte lacrimi au vărsat dumne­ze­ieş­tii Părinţi Ioachim şi Ana, ca să le dea Dumnezeu lor fii. Şi pentru a lor osârdie şi rugăciune dintru adâncul ini­mii, au dobândit pe această Prea Sfântă Fiică, de a că­rei naştere cerul şi pământul s-au bucurat.

Dar acum, fraţii mei, să adresez o întrebare: Oare câtă muncă şi câtă urgie şi pedeapsă vor lua de la Dumnezeu acei părinţi care nu numai că nu se roagă lui Dumnezeu să le dea lor fii, ci şi pe copiii pe care li i-a dat lor Dumnezeu, îi omoară fie prin avorturi, fie prin alte mijloace, prin care ei se sârguiesc de a împiedica în orice fel naşterea fiilor lor?

Dacă numai pentru uciderea unui om cu voia, dumnezeieştile canoane pedepsesc cu 20 de ani de canonisire şi cu tot atâţia de la Sfânta Îm­păr­tă­şa­nie (Nicodim Sachelarie, Pravila bisericească, Mănăstirea Cer­ni­ca, 1940, p. 314), apoi în ce fel trebuie canonisiţi acei creştini care, nu unul, ci doi, şi trei, şi mai mulţi copii au omorât cu a lor voie?

Poate veţi zice că nu era copilul de nouă luni şi va fi fost păcatul nedesăvârşit. Să nu gândiţi aşa ceva, că mare neadevăr gândiţi. Dumnezeieştii Părinţi zic: Precum când fulgeră sau tună deodată se vede şi lu­mi­na şi deodată auzim şi tunetul, aşa şi la împreunarea so­ţului cu a soţiei, în acea clipă când s-au împreunat, cu pu­terea lui Dumnezeu se zideşte în pântecele maicii şi su­fletul şi trupul şi începe a lua fiinţă copilul (Pravila Mare, Bis. Glava 32, p. 600, ed. Acad. Rom.).

Iar cine după îm­preunare măcar şi la un ceas va încerca în vreun fel să îm­piedice naşterea, ucigaş de om este (ibidem) şi mare osândă va avea. Şi nu mai puţină decât aceştia vor avea şi cei ce se feresc de a zămisli copii.

Aceştia să-şi aducă a­minte că pe Onan, feciorul Patriarhului Iuda, numai pen­tru acest păcat l-a omorât Dumnezeu (Facerea 38, 10). Luaţi aminte, fraţilor creştini, că acel ce face avort sau în alt chip împiedică naşterea copiilor, nu o dată, ci de două ori ucigaş este (vezi cartea ce se cheamă Mama, de epis­cop V. Suciu, pp. 155, 172).

Cel ce ucide vreun om ca­re a fost botezat, poate să-i omoare numai trupul lui. Iar dacă acel om a fost în dreapta credinţă şi în fapte bune, su­fle­tul său rămâne viu în vecii vecilor, fiindcă se du­ce din moar­te la viaţă (Ioan 5, 24).

Dar cei ce omoară co­piii mai înainte de a lua dumnezeiescul botez, de două ori ucigaşi sunt, căci şi trupurile lor le omoară şi sufletele lor le lip­sesc de fericirea cea veşnică, după mărturia Mân­tu­i­to­ru­lui care zice: „Cel ce crede şi se va boteza se va mân­tui, iar cel ce nu va crede se va osândi” (Marcu 15, 15-16).

Luaţi aminte cu mare grijă cei ce aţi căzut în asemenea păcate, spovediţi-vă cu toată zdrobirea de inimă şi cu lacrimi faceţi canonul cel dat vouă de duhovnici, şi îm­blân­ziţi mânia Domnului cu milostenii şi cu adevărată po­căinţă, ca să izbăviţi sufletul vostru din moartea cea veş­nică, care este munca iadului (Apocalipsa 21, 8).

Să ştiţi, fraţii mei, că este bine ca după greutatea pă­catelor să cereţi voi singuri şi canonul la spovedanie. Că de am face în lumea aceasta şi de o mie de ori cano­nul cel mai greu, nimica nu este faţă de canonul cel fără de sfârşit al muncii iadului.

Ca să vă puteţi da seama mai bine de acest lucru, am să vă spun o istorie dintr-o carte sfântă.

Se zice că în Sfântul Munte al Athosului trăia pe vremuri un călugăr care prin îngăduinţa lui Dumnezeu s-a îmbolnăvit de o boală foarte grea şi a căzut la pat mai mulţi ani. Iar de la o vreme, nemaiputând suporta du­re­ri­le, a început a se ruga cu dinadinsul la Dumnezeu, ce­rând una din două: ori să se facă sănătos, ori să moară, spre a scăpa de chinurile boalei.

Deci, aşa rugându-se el cu multe lacrimi, mai mult timp, odată, în vreme de noapte, a strălucit la capul său o lumină foarte frumoasă şi a apărut o dată cu ea un înger al lui Dumnezeu din cer. El, văzând pe înger, mai întâi a stat la rugăciune, că se temea să nu fie vreo nălucire drăcească, de vreme ce şi diavolul, spre a înşela pe cineva, de multe ori ia chip de înger, de sfinţi, ba şi chipul Maicii Domnului şi chiar al lui Hristos (Pateric, Râmnicu Vâlcea, 1913, cap. VII, p. 322).

Apoi, după rugăciune, călugărul cel bolnav a întrebat pe înger cine este şi de ce a venit la el, iar îngerul a zis: „Eu sunt îngerul, păzitorul vieţii tale şi sunt trimis să mă arăt ţie şi să te întreb dacă vrei să mai zaci trei ani pe pământ sau să stai trei ceasuri în iad, căci încă n-ai făcut canonul îndeajuns aici, pe pământ, pentru păcatele tale şi dreptatea lui Dumnezeu cere acest lucru de la tine, fără de care nu te poţi mântui”.

Auzind bietul călugăr că i se mai cer încă trei ani să mai zacă pe pământ, a zis către înger: „Dacă tu spui că eşti păzitorul vieţii mele, apoi nu ştii că la mine o noapte este ca un an de mare, căci sunt întru atâtea suferinţe? Nu ştii tu durerile şi sus­pinurile mele?”. Iar îngerul a zis: „Ştiu, frate, dar cum ţi-am spus, Dumnezeu Cel Prea Drept cere acest lucru de la ti­ne ca să te curăţească prin această suferinţă, spre a in­tra în Împărăţia Cerului. Că ştii ce zice Scriptura, că ni­mic ne­curat nu va intra în Împărăţia lui Dumnezeu (I Corinteni 6, 9).

Atunci călugărul, cugetând mult, a zis: „Mai bine să stau trei ceasuri în iad decât să stau încă trei ani pe pământ”. Şi o dată cu cuvântul acesta, îngerul Domnului a luat su­fle­tul său şi l-a dus în gheena focului, unde l-a lăsat nu­mai trei minute. Şi apoi, arătându-se, călugărul striga: „Vai, vai, toate le-am crezut, dar una n-am crezut”. Şi a zis îngerul Domnului: „Ce n-ai crezut?”. Iar călugărul a zis: „N-am crezut că şi un înger al lui Dumnezeu poate să spu­nă minciună”. Şi a zis îngerul: „Ascultă, frate, eu nu sunt nici om, nici duh viclean, ca să pot spune minciuni”. Iar călugărul a zis: „Dar nu mi-ai spus mie că numai trei ceasuri am să stau aici?”. Şi a zis îngerul: „Şi cât ţi se pare că ai, de când ai intrat aici?”. Iar călugărul a zis: „Cred că am aici mai mult de trei sute de ani”. Şi a zis înge­rul: „Ascultă, frate, adevărul este Hristos şi eu cu ade­vă­rat îţi spun că abia ai aici trei minute. Iar dacă vrei să mai stai aici, stai, căci singur ai ales acest lucru”.

Şi au­zind călugărul, a zis: „Dacă de-abia trei minute sunt de când sunt aici, apoi te rog foarte mult, du-mă înapoi în trup. Şi de aş mai zace pe pământ până la venirea a do­ua a Domnului, nu voi mai cere să mor, numai să nu mai viu să stau aici trei ceasuri”.

Şi atunci, prin porunca Dom­nului, îngerul a luat sufletul călugărului din munci, ducându-l în trup şi trezindu-se, a strigat tare: „Miluiţi-mă, miluiţi-mă!”. Iar îngerul Domnului s-a făcut nevăzut. Şi adunându-se toţi călugării acelei mănăstiri, întrebau pe monahul cel bolnav de ce strigă aşa cu lacrimi? Iar el le-a povestit, pe rând, cum a stat în iad trei minute şi i s-au părut trei sute de ani. De care lucru foarte s-au înfricoşat toţi şi au început cu mare frică de Dumnezeu a-şi petrece viaţa lor (Viaţa repausaţilor noştri, traducere de Iosif, Mitro­po­lit primat, Bucureşti, 1890, pp. 330-332).

Iubiţii mei fraţi, de aceea, în încheiere, v-am po­ves­tit şi această scurtă istorie, ca să vă daţi seama cât de ne­su­ferită este munca iadului. Şi acum zic: Să ne fe­reas­că Prea Bunul nostru Mântuitor pe toţi, pentru ru­gă­ciu­ni­le Prea Curatei Maicii Sale, să încercăm acele munci, ca­re nu numai că sunt aşa de grele, dar sunt şi fără de sfârşit! AMIN!

sursa: Doxologia