De la haiducul Ciolacu la părintele Nectarie

Rezistenta din Dobrogea a fost declansata in 1948, sub comanda fratilor Nicolae si Dumitru Fudulea (nordul Dobrogei) si a lui Gogu Puiu (Dobrogea de Sud). Lor li s-a alaturat Nicolae Ciolacu, acesta conducind miscarea in centrul Dobrogei. Gruparea de rezistenta purta numele de Haiducii Dobrogei.

Cine erau acesti haiduci? Erau cei carora comunismul nu le adusese decat ani de puscarie, confiscarea animalelor din curte, confiscarea pamantului, taindu-le practic orice mijloc de subzistenta. Conducatorii haiducilor si marea lor majoritate erau legionari. Alaturi de ei au venit insa si taranisti sau oameni neinteresati de politica.

Impreuna au luptat la propriu cu comunistii, incercand sa scape de arestarea care in acele momente echivala cu moartea. Ascunzandu-se mereu din calea comunistilor au reusit a formeze o retea de peste 2000 de partizani – luptatori activi si gazde. Cea mai mare parte din ei au murit in timpul luptelor sau capturati sub torturile securistilor.

Despre unii din ei se stie cand/unde/de cine/ au fost omorati. Cei mai multi sunt insa in categoria disparut fara urma.

Intre zecile de haiduci se evidentiaza cateva figuri cutremuratoare: Gogu Puiu care a preferat sa isi ia viata decat sa-si piarda demnitatea; fratii Fundulea initiatorii miscarii de rezistenta si Nicolae Ciolacu – singurul supravietuitor al lotului Haiducii Dobrogei…

Biografie

Nicolae Ciolacu s-a nascut in comuna Lojene, Macedonia in 1910. Ulterior familia sa s-a mutat in muntii Rodopi.

In 1926, circa 40 de familii de armani din Bulgaria au fost repatriate, fiind plasate in comuna Cociular. Intre ele si familia Ciolacu. Fiecare familie a primit cate zece hectare de pamant arabil si s-au apucat de plugarie.

Inchis, torturat si infometat inca de sub regimul Antonescu

Tanarul Ciolacu intra, ca majoritatea tinerilor aromani, in randurile Miscarii Legionare. Dupa conflictul legionari-Antonescu si caderea statului national-legionar, temandu-se a nu fie arestat de regimul Antonescu, Ciolacu sta ascuns pana in anul 1942, cand in urma unei tradari din interior cade prada Securitatii.

Urmeaza inchisoare dupa inchisoare: Bacau, Galati, Ploiesti, Vaslui, Brasov. La Brasov, Ciolacu ramane inchis mai multe luni.

La penitenciarul Brasov metoda de tortura era infometarea. Nicolae Ciolacu isi amintea: „Ratia de paine era 280 grame la birou, dar pana sa ajunga la celula era injumatatita. Dimineata ni se dadea un ceai dres cu sare. Putin inainte de orele 12, caruta inchisorii trecea pe la toti negustorii si cu o lopata se lua de pe jos si se punea in caruta gunoiul aruncat de negustori.

La inchisoare, cazanul cu apa fiarta era gata. Toate acele verdeturi mucegaite si putrede erau desertate in cazan si mancarea era gata. Am fi dorit sa ne dea mai mult, dar ratia era un polonic de 500 grame. Si apoi la masa de seara ne dadea un polonic de varza acra. A inceput sa ne tortureze foamea.

Gogeamite om in plina putere, imi venea sa plang de foame, aveam ameteli si vedeam negru dinaintea ochilor. Ziua si noaptea nu ma gandeam la altceva decat numai la paine. Ma gandeam, oare voi mai avea vreodata o paine in mana?”.

A urmat apoi transferul la Aiud, Alba Iulia, din nou Aiud, Ocnele Mari, Vacaresti, Tulcea pana in ziua de 15 mai 1945 cand urmeaza eliberarea.

Ia drumul haiduciei in 1948

Intre timp rusii se facusera stapani peste toata tara, in mai 1948 se faceau arestari masive. Erau vizati toti adversarii regimului comunist si bineinteles legionarii.

Ciolacu ia drumul haiduciei cu Puiu si fratii Fundulea alaturi de care formeaza grupul de rezistenta armata „Haiducii Dobrogei”. Ia parte activ la toate luptele dintre haiduci si securitate. Se desparte de Gogu Puiu si de fratii Fundulea inainte de Pastele din 1949 pe care hotarasera sa il petreaca alaturi de familii.

Nu ii va mai revedea niciodata pe camarazii sai. De atunci incepe sa organizeze restul partizanilor ramasi dupa asasinarea lui Gogu Puiu, si dupa arestarile masive facute in anturajul direct al fratilor Fundulea.

Inchisorile comuniste

Nicolae Ciolacu reuseste sa stea ascuns pana prin octombrie 1951 cand este inconjurat si este nevoit sa se predea pentru a salva viata familiei lui. Cu parul peste umeri, barba pana la piept si mustata mare, stufoasa, infatisarea lui provoca teroare in randul securistilor.

L-au bagat in masina si l-au dus la Constanta si de acolo la Bucuresti. Fiindca se facusera arestari fara precedent intre anii 1948-1951, inchisorile devenind neincapatoare, multe institutii administrative au devenit inchisori, intre acestea si Banca Nationala. Acolo este supus la torturi cumplite:

„Un gealat avea in mana un fel de aparat cu doua cordoane, care aveau la capat cate o bratara de metal. A inceput unul: Banditule, spune alte arme si alte gazde. Le-am spus: Alte arme si alte gazde nu am decat acelea pe care le-am spus. Stai pe scaun. Cel cu aparatul mi-a luat mainile si mi le-a pus in bratarile de la cele doua cordoane.

Aparatul avea o manivela, iar un gealat i-a spus altuia: invarteste la 150 de volti sa-l omoram, mama lui de bandit, ca nu spune nimic. Cand a invartit de manivela, a produs un curent asa de puternic incat mi-a zdruncinat tot corpul. Am sarit de pe scaun jos pe podea si tipam de durere si calaii invarteau intr-una de manivela.

Au adus o ranga, apoi m-au facut sa ma incovoi ca un covrig si mi-au legat mainile de gleznele picioarelor intre brate si intre genunchi s-a facut un gol, prin acel loc au introdus ranga de fier, au prins cu toti de capetele rangii, m-au saltat in sus si au pus un capat de ranga pe un birou si celalalt capat de ranga pe celalalt birou.

Am ramas spanzurat de ranga cu capul in jos si cu fundul si talpile picioarelor in sus. Numai bine si potrivit de batut si de lovit.

Au inceput operatia cu o singura cravasa de cauciuc, pe care o foloseau pe rand, cate trei sau patru lovituri fiecare, la fund mai putin, mai mult pe talpi. Pana la douazeci de lovituri am rabdat, n-am tipat de loc.

Dar m-au prididit durerile si am inceput sa urlu de durere, dar lor nu le pasa, loveau intr-una si radioul canta cat se putea de tare, ca sa nu se auda tipetele in strada. M-am gandit la cele spuse de Sfantul Pavel: De cinci ori am capatat de la iudei patruzeci de lovituri fara una. (II Corinteni 11:24).

Acum faceam si eu un calcul, cate lovituri am primit de la cei patru gealati. Seful gealatilor, cand a vazut ca lesin pe ranga, a oprit bataia. M-au dat jos, m-au dezlegat si mi-a zis: ai vazut, banditule, ce capeti daca nu vrei sa spui si de alte arme si gazde? Am fost dus la celula.”

25 ani munca silnica

In aprilie 1952, se judeca lotul Haiducilor Dobrogei si Ciolacu ajunge alaturi de alti haiduci si de gazdele lor in inchisoarea Tataia din Constanta. Aici i se citeste sentinta: 25 ani munca silnica si degradare civica pentru crima de uneltire contra securitatii Republicii Populare Romane.

De la Tataia ia drumul Jilavei si de acolo e dus la Gherla. Aici este pus sa lucreze la fabrica de mobila din incinta inchisorii, din cauza regimului extrem de greu de munca si a hranei insuficiente se imbolnaveste de tuberculoza.

In toamna lui 1955, pe legionari i-au transferat la inchisoarea din Aiud. Si aici fabrica avea sectii de tamplarie, fierarie, mecanica etc. Fiind bolnav nu primeste dreptul la munca si va sta inchis in Zarca – regimul sever pentru exterminarea detinutilor: paine putina – 200 grame, mancare putina, caldura putina, aer de respirat putin, doi insi intr-un pat de fier, ingust de o singura persoana.

Reeducarea introdusa la Aiud in anii 1960-1961 il gaseste in zarca refuzand sa faca compromisuri si sa-si faca demascarea.

La 1 iulie 1964, toti detinutii de la zarca, pe la vreo doua sute, au fost dusi la camerele de pe sectii. La 1 august 1964, seara, le-au dat biletele de eliberare. I-au dus la gara la trenul de Bucuresti. De acolo fiecare fost detinut politic a pornit catre casa lui.

La eliberare, copiii sai aveau acum copii

Dupa zeci de ani de inchisoare Ciolacu ajunge acasa si in camera sotiei sale Piha gaseste o batranica, pe care ezita sa o salute necunoscand-o. Batranica cea straina era Piha, sotia pe care o lasase acasa tanara si in putere. Copii sai care aveau sub 10 ani cand ii vazuse ultima data aveau acum copii la randul lor.

Cum a iesit in libertate, a fost luat in primire de securitate si periodic era chemat la militia din comuna Tuzla, unde era anchetat de maiorul de securitate Zaharia Ion. Dupa cincisprezece ani de stat in Tuzla, impreuna cu familia mea s-a mutat in Constanta. Si aici era chemat la securitate periodic si anchetat de maiorul Cazan si de colonelul Visinoiu.

In 1982 pleaca in SUA alaturi de Piha, si scrie o carte document extrem de valoroasa cu titlul „Haiducii Dobrogei”. Dupa caderea comunismului revine in tara ca monah, la Manastirea Brancoveanu de la Sambata de Sus. Aici haiducul Ciolacu si-a trait ultimii ani de viata intru Hristos sub numele de Parintele Nectarie. Mormantul sau se afla chiar in curtea Manastirii.

Numele haiducilor dobrogeni
impuscati de Securitatea comunista:

1. Nicolae Fudulea
2. Dumitru Fudulea
3. Gogu Puiu
4. Gica Perifan
5. Gheorghe Cresu
6. Gheorghe Gulea
7. Preot Mihailescu
8. Stila Timu
9. Plutonier Cenuse
10. Stere Stercu
11. Avganti
12. Nicu Marin
13. Vasile Baciu
14. Dodica
15. Toma Vasile
16. Gheorghe Arau
17. Stere Grasu
18. Ion Cotan
19. Stere Alexe
20. Iancu Ghiuvia
21. Iancu Cusu
22. Iancu Bica
23. Nicolae Hasoti
24. Stere Hapa

Gazde ale haiducilor morti
in inchisorile comuniste lista incompleta:

1. Dumitru Grasu
2. Tascu Sifiringa
3. Gheorghe Bratianu
4. Gheorghe Enache
5. Tanase G. Vlahbei
6. Nicolae Samara
7. Nicolae Burecu
8. Vasile Papazica
9. Gheorghe Puinava
10. Teniu Bancu
11. Gheorghe Alexe
12. Iancu Nirlu
13. Dimciu Garofil

(Cezarina Bărzoi și Ionuț Baiaș – Hotnews)

Procesul și condamnarea

 

Intr-o dimineaţă, pe la începutul lui aprilie 1952, a venit plutonierul şi strigă: Ciolacu Nicolae, pune-ţi haina în cap. M-a apucat de gulerul hainei şi m-a dus printr-un coridor. Acolo erau mai mulţi inşi cu hainele în cap, ţinându-se unul de altul. M-am apucat şi eu de haina unuia, dar nu aveam voie să mă uit cine era în faţa mea. După ce s-a completat rândul, ni s-a dat ordin să pornim şi plutonierul l-a apucat pe primul de gulerul hainei. Se mergea încet, pe bâjbâială, că nimeni nu vedea unde păşea, coridorul fiind lung şi neluminat.

Când am ieşit pe uşă afară, pe sub haină ne-a izbit deodată sfânta lumină. După ce am stat şase luni de zile numai la lumina becului în camerele de la subsol, din beton armat şi fără ferestre, numai acum puteam aprecia cât de sfântă şi scumpă este lumina zilei. În faţa uşii ne aştepta duba şi care cum ajungea, cu haina în cap, intra în dubă. Aşa am ajuns noi românii în ţara noastră, mai rău ca prizonierii din lagărele din Siberia. Şi în dubă era întuneric beznă, dar avea o ferestruică mică cu perdea, care se mişca şi mai îngăduia să intre înăuntru câte o rază de lumină. Pentru o clipă am putut să ne zărim şi să ne recunoaştem. Erau toţi camarazii mei şi gazdele din comuna Sinoe, Tănase I. Vlahbei, Tănase C. Vlahbei, Tănase G. Vlahbei, toţi trei veri cu mine. Apoi Sima Dimcica, Iancu Dimcica, Timu Pasota, Stere Manciu, Mircea Juruc, Stila Peştereanu, Iancu Gicu, Nicolae Sicu şi Dumitru Ghioca.

Toată iarna lui 1951-52, eu am stat singur în celulă, pe când ceilalţi camarazi au fost mai mulţi în camere şi erau mai bine informaţi decât mine. Ei ştiau că ne duc la Tribunalul militar din Constanţa, la proces. Ei erau voioşi că mergem la proces şi scăpăm de subsol şi de anchete, numai eu eram îngândurat, abătut. Situaţia mea era diferită de a lor. Ei au fost numai gazde, dar eu eram cu arma automată, cu plete şi cu ascunzătoare în pământ.

Făceam parte din organizaţia faimoşilor bandiţi, fraţii Nicolae şi Dumitru Fudulea şi Gogu Puiu, aşa eram noi numiţi de bestiile roşii. Camarazii mei m-au întrebat: De ce eşti aşa de abătut? Pentru că ştiu că voi fi condamnat la moarte. Camarazii mei erau de altă părere, ei ziceau: Dacă te-au băgat între noi, atunci n-au de gând să te condamne la moarte.

Am ajuns la tribunal. Duba au pus-o în dosul tribunalului, cu spatele în dreptul unei uşi. Care cum ieşea, era condus într-o cameră a tribunalului. Nu era ţipenie de om care să ne vadă. Câţi fraţi, surori, mame, soţii, părinţi ar fi dorit să-i vadă pe cei dragi şi scumpi ai lor? Dar cum ar fi putut satana întruchipată în comunism să ne mărească mai mult sufernţa? Singura modalitate era să ne ţină departe unii de alţii şi mai ales să ţină secret unde suntem şi când ne vor condamna.

Ne-au introdus în acea cameră, nu prea mare şi cu ferestre camuflate, fără public. Ne-au pus într-o boxă. Completul de judecată era format din vreo şase ori şapte inşi. Toţi îmbrăcaţi în uniforme militare kaki, luxoase, cu epoleţi strălucitori. Foşti simpli muncitori, tinichigii, cazangii, macaragii, hamali în portul Constanţa, fără carte, au ajuns la rang de judecători, iar noi în boxă, flămânzi, amărâţi, jerpeliţi, timoraţi. Unii dintre noi erau cei mai buni gospodari din Peninsula Balcanică, cu bunici care au fost celnici (conducători), mari oieri şi crescători de herghelii de cai.

După un timp au mai apărut doi civili, procurorul, un om mărunţel, şi un avocat, chipurile să ne apere. Dar el mai mult ne acuza. În spatele boxei, pe o bancă stătea un căpitan de la securitate, ca asistent. Aceştia formau tot publicul prezent la judecata noastră. Când a început judecata, în faţa completului erau expuse: arma mea, automatul cu 200 cartuşe şi cele două încărcătoare, din care au scos cartuşele şi le-au înşirat pe masă. În plus, carabina lui Stere Gima din Ceamurlia de Jos, cu cartuşele înşirate pe masă şi care mi-au pus-o mie în sarcină. Tot ce era înşirat pe masă era dovadă pentru ei că eu posedam un arsenal întreg de muniţii. A început judecata şi preşedintele a dat cuvântul procurorului. Acesta, într-o agitaţie exagerată, a vorbit o oră şi mai bine. A făcut clăbuci la gură şi tot arăta cu mâna la boxă, la masa cu arme, la completul de judecată şi ne acuza de crimă de uneltire în contra ordinei publice sociale, de organizarea a unei bande de tip fascist şi de sabotori pentru întreaga Dobroge. Dar bandiţii au fost descoperiţi de oamenii muncii, care au înţeles că nu vor putea să-şi construiască o viaţă fericită, condusă de P.M.R., până nu vor fi distruse aceste vipere din banda organizată de Nicolae Ciolacu. Această bandă, înarmată cu arme automate, şi-a început activitatea încă din anul 1948, sabotând partidul în realizarea socialistă de guvernământ şi care conta pe un conflict armat între statele imperialiste şi Uniunea Sovietică Socialistă. În acel moment, bandiţii ar fi participat ca partizani în lupta contra armatei sovietice. Centrele de spionaj imperialist au luat legătura cu rămăşiţele fostei mişcări legionare, să facă propagandă în popor, să nu se supună oamenii măsurilor luate de autorităţile de stat. Ei voiau să se organizeze ca să dea o lovitură de stat pentrua prelua conducerea ţării.

La sfârşit, a cerut preşedintelui şi onoratului tribunal să aplice pedeapsa capitală pentru aceşti bandiţi, care au activat înmpotriva ţării. A cerut să se aplice articolul 209 din Legea 16/1949. Procurorul devenise un fel de turbat, de nebun, nervos, sărea în sus şi cerea mereu condamnarea capitală. A creat în faţa noastră şi a completului de judecată o atmosferă sinistră, încât credeam că din boxă ne duce drept la locul de execuţie. Noi, cei din boxă, ne uitam unii la alţii ca şi când ni se apropia sfârşitul printr-o crudă tragedie, prin împuşcare. Care dintre noi putea să mai creadă că nu va fi împuşcat, când nu cu mult în urmă camarazi de-ai noştri au fost executaţi prin împuşcare după judecată sau au fost omorâţi chiar acolo unde îi prindeau dacă opuneau rezistenţă. Şi apoi mai erau cei 40 de dobrogeni care au fost luaţi în martie 1950 într-o noapte de la închisorile Gherla şi Aiud cu duba şi au dispărut, de nu se ştie în ce dramă oribilă au pierit. În momentulacela eram siguri că ateii aceştia care nu ştiu multă carte ne execută aşa cum au executat şi pe cei care i-am amintit.

Nimeni dintre noi nu se mai gândea nici la soţie, nici la gospodărie, nici la părinţi, nici la alte rude apropiate sau la prieteni, ci numai la ce se va alege de copiii noştri, dacă vor muri de foame, de frig, sau de altă năpastă, ori poate vor supravieţui. Acest gând negru ne sfâşia inima, nu pentru moartea noastră, ci ni se sfâşia inima pentru copiii noştri. Preşedintele tribunalului a început interogatoriul.

Stere Manciu de acolo, de unde vii, ca şi când el nu ştia de unde venim; ai dat nişte declaraţii, le susţii? Ai ultimul cuvânt.

A urmat Tănase Vlahbei, la fel şi lui i-a pus aceeaşi întrebare: De acolo, de unde vii… ai ultimul cuvânt. Toţi au urmat pe rând cu aceeaşi întrebare şi că ai ultimul cuvânt. Eu, de exemplu, mai trecusem prin prigoane, prin bătăi şi prin închisori.

Camarazii mei, unii mai tineri, nu ştiau nici măcar ce este aceea poliţie. N-au fost arestaţi niciodată. Dar acum când s-au văzut la aman, fiecare la ultimul cuvânt fără să se compromită căuta în aşa fel să vorbească încât completul de judecată să-i acorde circumstanţe atenuante, ori dacă se poate să-l elibereze.

Unii din camarazi căutau să le înmoaie inima celor din complet, zicând: Tovarăşe preşedinte, onorat tribunal, recunosc că am greşit, dar când au început înscrierile la colectiv, am fost primul la înscriere. Am ajutat mult colectivul cu braţele mele, cu munca mea, de aceea cer să fiu eliberat şi să muncesc în cadrul colectivului. Altul spunea: Eu recunosc că am greşit faţă de partid, dar am dus la colectiv doi cai, o căruţă, un plug, am ajutat mult colectivul cu braţele, cu soţia, cu căruţa, la toate muncile la câmp, cer să fiu eliberat să lucrez în folosul colectivului la lucrările agricole. Şi fiecare căuta să spună câte ceva pentru a obţine circumstanţe atenuante.

A venit rândul meu, preşedintele: Nicolae Ciolacu, acolo de unde ai venit, ai dat nişte declaraţii, le susţii? Ai ultimul cuvânt.

Eu i-am zis: Tovarăşe preşedinte, onorat tribunal. Nu susţin toate declaraţiile. Nu am avut două arme.

Preşedintele m-a întrerupt: Ai de spus şi altceva?

I-am răspuns: Faţă de partid sunt vinovat. Să mi se dea pedeapsa care se crede că o merit. (Prin aceasta, am vrut să spun că faţă de partidul comunist sunt vinovat, dar nu şi faţă de neamul meu românesc).

Preşedintele a dat cuvântul avocatului. Avocatul: Tovarăşe preşedinte, onorat tribunal. Deţinuţii care sunt în boxă îşi susţin declaraţiile făcute acolo de unde vin. Ei recunosc faptele lor grave de care sunt acuzaţi. Mai sunt şi corpurile delicte care stau aici în faţa instanţelor. După declaraţiile lor, ei sunt colectivişti, au fost la muncile agricole de pe câmp şi cer cu insistenţă circumstanţe atenuante. Dacă se poate să li se aprobe. Faţă de Republica Populară Română, instanţa  să-şi facă datoria şi să le aplice pedeapsa ce li se cuvine. Completul s-a ridicat şi s-a dus într-o cameră pentru deliberare.

În spatele boxei erau câteva canapele şi ne-au spus să stăm pe ele. Am ieşit din boxă şi ne-am aşezat. Căpitanul securist a venit lângă mine şi mi-a zis încet: Te-ai dat în mă-ta, de ce nu ai recunoscut declaraţiile de la securitate. O să te facem de-acuma înger călător.

Eu ce era să zic, mă gândeam numai ce grozăvii mă mai aşteaptă. A venit completul şi s-au aşezat la locurile lor, noi ne-am sculat în picioare şi aşteptam să ne dea sentinţa. Cei din complet s-au sfătuit  între ei şi ne-a dat ordin să plecăm. Duba era la uşă unde am lăsat-o, am intrat înăuntru şi a plecat cu noi pe străzile oraşului. S-a oprit în faţa unei porţi mari, înalte şi groase, care s-a deschis şi duba a intrat în curtea închisorii Tataia. S-a deschis uşa dubei şi camarazii au început să sară jos. Eu îmi făceam socoteala să nu fiu primul, dar nici ultimul, ci cam pe la mijloc. Au sărit vreo şase şi mă pregăteam şi eu să sar, am ridicat piciorul dar plutonierul care sta acolo la marginea dubeu m-a apucat de picior şi m-a împins înapoi cu toată puterea şi m-a înjurat: Du-te în mă-ta banditule, stai în fund. Au sărit toţi camarazii jos, s-a închis uşa şi duba a ieşit din curtea închisorii şi a pornit pe străzile oraşului. Mă gândeam, Doamne, oare unde au să mă ducă.

M-au dus din nou la securitate, la celula 12, unde am stat toată iarna. Zilele treceau greu, nu mă scoteau la anchetă şi nu ştiam ce va fi cu mine. După două săpătămâni, într-o dimineaţă, plutonierul m-a luat cu haina în cap şi m-a dus la etaj, într-o cameră mai mare, mobilată, luminată şi cu preşuri pe jos. La masă erau doi ofiţeri, căpitanul, „prietenul” care-mi promitea că mă face înger şi un alt ofiţer. Mi-au zis să stau jos. Am stat şi au început: Măi Ciolacu, de ce ţi-ai lăsat barbă? Eu trebuia să le justific, pentru că barba mea era periculoasă pentru ei. La anchetă mi-au zis că aştept să vină americanii. Iar când m-au arestat, securitatea mi-a găsit Biblia, Sfânta Scriptură. De aceea am găsit un pretext şi le-am răspuns: Am o dorinţă, ca în cazul că mă voi elibera, să mă fac preot. Atunci m-au întrebat: Măi Ciolacu, vrei să te bărbiereşti? Iarăşi m-au pus în încurcătură, dacă le spuneam: vreau, ei mi-ar fi zis că-i mint, iar dacă le-aş fi spus: nu, atunci ar fi zis: a, ţii la barbă. Deci, eu le-am răspuns: Cum vreţi dumneavoastră. A venit un frizer, m-a tuns şi m-a bărbierit. Plutonierul m-a dus la celulă şi iarăşi am stat câteva zile în aşteptarea deznodământului.

Într-o dimineaţă, a venit plutonierul şi m-a luat fără haină pe cap şi fără ochelari şi m-a dus în curte. Acolo era o maşină mică, o dubiţă, în care am intrat. A venit şi şoferul, un plutonier şi un ofiţer, ei în faţă, iar eu în spate. Dubiţa avea perdele la ferestre şi, când mergeam pe stradă, perdelele se mişcau şi puteam să mă uit în stradă aşa, mai pe furiş. Ah, Doamne, lume multă pe stradă, oamenii se mişcau în libertate. Bărbaţi, femei, copii, îmbrăcaţi curat, se duceau fiecare la treaba lui. Mă gândeam în sinea mea, cât e de scumpă libertatea. Pentru libertate suferim noi şi dorim ca aceia care vor veni după noi să nu aibă parte de această suferinţă şi teroare pe care o îndurăm noi. Mă gândeam, oare unde mă vor duce acuma? Poate mă vor duce la vreo comună din Babadag, unde prin vreo trădare or fi descoperit alte gazde cu pistoale. Desigur, pretext ca să mă împuşte şi iarăşi mă cuprindeau emoţii, oricât de tare ai fi, dar la atâtea şocuri este imposibil să rezisti fără să te îmbolnăveşti. Dar mulţumesc Bunului Dumnezeu, am rezistat la toate.

În sfârşit, dubiţa s-a oprit în faţa închisorii Tataia. A intrat în curte şi a venit un plutonier gras ca un butoi, care m-a luat în primire şi m-a dus în ghereta lui. Mi-a făcut o percheziţie amununţită, a deschis o uşă şi m-a băgat în curtea temniţei. Erau înşirate multe camere şi m-a dusla camera nr. 10. Era o cameră mare şi avea trei rânduri de paturi suprapuse, iar în stânga vreo zece paturi fără să fie suprapuse. Acolo erau şi camarazii mei, pe care nu i-am observat, fiindcă erau vreo şaptezeci de deţinuţi. Majoritatea erau ialomiţeni, repartizaţi pentru curtea marţială din Constanţa. Au sărit de pe paturi vreo cinci inşi şi au venit înaintea mea. M-au înconjurat şi au început să mă întrebe: Măi frate, de unde vii şi ce mai e nou pe afară, ce mai ştii? Eu, care tot timpul eram singur în celulă, nu ştiam nimic şi nu le răspundeam şi mai ales că nu îi cunoşteampe nici unul, tăceam. Dar deodată vine Tănase I. Vlahbei şi mă ia dintre ialomiţeni, la care le spuse: Vă rog, lăsaţi-l, e de-al nostru. M-a luat de braţ şi m-a dus la un pat. Vezi, ăsta e patul tău.

Aşează-te şi fii liniştit. M-au înconjurat camarazii mei şi mai întâi m-au întrebat cum stau cu sănătatea şi dacă mi s-a comunicat sentinţa, că lor le-a fost comunicată. Le-am spus că mie nu mi s-a comunicat nici o sentinţă şi am rămas toţi cam îngrijoraţi. Fiecare se gândea că probabil Ciolacu va fi condamnat la moarte. Eu mă gândeam şi la căpitanul securist, care m-a ameninţat că mă vor face înger călător, pentru că nu am susţinut declaraţiile date la securitate. Şi acum, aici la securitate, iarăşi trăiam zile de emoţii. De câte ori se deschidea uşa, tresăream şi aşteptam să-mi aud numele.

Într-o zi, pe la orele zece dimineaţa, se deschide uşa şi plutonierul strigă: Nicolae Ciolacu, vino încoace. Plutonierul a luat-o înainte, eu după el. M-a dus în birourile de funcţionari şi mi-a zis să stau şi să aştept acolo, lângă un perete. În birou erau peste treizeci de funcţionari, majoritatea femei dactilografe, care băteau la maşinile de scris. Am aruncat o privire peste funcţionari, şi când colo, ce îmi este dat să văd. Lângă o funcţionară era procurorul acela mărunţel, în civil, care la tribunal ne acuza nervos şi cerea să fim condamnaţi la moarte. După ce a stat puţin de vorbă cu dactilografa, a venit drept spre mine şi m-a întrebat cum mă cheamă, apoi numele părinţilor şi multe altele. Eu îi răspundeam încet la toate întrebările, cu sufletul la gură să aud mai repede sentinţa de condamnare. Dar procurorul nu se grăbea de loc, ci spunea rar şi încet fiecare cuvânt. A început să înşire:

Tribunalul Militar Constanţa, conform legii etc, etc… îl condamnă pe Ciolacu la 25 ani muncă silnică şi degradare civică pentru crima de uneltire contra securităţii Republicii Populare Române.

Mi s-a oprit respiraţia, nu mai puteam răsufla că nu se mai termină cu atâtea legi, articole şi paragrafe. În sfârşit, s-a terminat cu această litanie, am putut să răsuflu uşurat şi spun sincer că n-am avut în viaţa mea o bucurie mai mare ca atunci când am auzit că sunt condamnat la 25 ani de muncă silnică şi nu la moarte.

Sunt oameni care suferă îngrozitor când sunt condamnaţi numai la câte o lună de închisoare de care n-au putut să scape cu toate cheltuielile făcute cu martori, avocaţi, dar iată mai sunt şi oameni care se bucură când primesc 25 de ani muncă silnică, scăpând de condamnarea la moarte.

Sunt momente şi stări sufleteşti pe care ni le creează destinul, soarta. Când plutonierul m-a luat din cameră, camarazii comentau, că dacă la tribunal nu ar fi fost expuse armele, poate că aş fi scăpat de sentinţa de moarte, dar aşa nu se ştie dacă voi scăpa sau nu. Când plutonierul m-a dus înapoi în cameră, ei mă aşteptau cu nerăbdare. Nici n-am intrat bine în cameră că au şi sărit care mai de care, întrebându-mă ce condamnare ai primit: 25 de ani muncă silnică, le-am zis. Toţi s-au bucurat că n-am fost condamnat la moarte.

(Nicolae Ciolacu – Haiducii Dobrogei)

Eliberarea

 

Prin 1960-1961, a apărut reeducarea deţinuţilor la Aiud. S-au format prin curţile închisorii mai multe aşa zise cluburi de câte 400 de inşi. Care era procedura: Să te compromiţi şi să te lepezi de legiune. Zilnic se făceau înscrieri la cuvânt. Ieşeau la pupitru şi îşi făceau autobiografia, un fel de demascare, de când erau legionari, ce activitate au dus împotriva  partidului şi după aceea urma să ponegrească tot ce le era mai scump, ca să dea dovadă că şi-au făcut reeducarea din convingere. Începeau cu ponegrirea părinţilor, că au fost nişte ticăloşi şi nemernici, că n-au ştiut să le dea o educaţie bună şi să-i îndrepte spre partidul comunist, care a eliberat ţara de sub jugul burgheziei.

Partidul le-a deschis ochii că biserica şi popii sunt mai mult decât o superstiţie care a ajutat la exploatarea muncitorimii şi a ţărănimii. Mişcarea Legionară, Garda de Fier, Căpitanul Corneliu Codreanu, Moţa, Marin şi toţi martirii noştri care s-au jertfit pentru neam şi pentru Hristos au fost ponegriţi în modul cel mai ordinar, de unii care cândva au fost legionari şi acum deveniseră nişte trădători murdari. Nemernicii spuneau că au fost nişte trădători, nişte bandiţi, că au fost unelte şi sprijinitori ai burgheziei şi ai moşierimii exploatatoare. Unii dintre ei au dat chiar dovadă că au devenit atei. Printre aceştia era Băniţă Ion şi mulţi alţii care au început să fie binevăzuţi de partid şi erau puşi pe listele de eliberare înainte de termen. O spun cu multă durere în suflet că au fost destui care s-au compromis, nu au rezistat şi au cedat.

Pe la celule au venit politruci, ofiţeri ai penitenciarului, şi ne aduceau ziare în care să cetim despre realizările partidului. Mulţi le-au primit, dar unii dintre noi le-am refuzat categoric. Printre ei părintele Marcu, studentul Trifon, călugărul Arsenie Papacioc, călugărul Ioan de la Mănăstirea Vladimireşti, călugărul Lungeanu, Părintele Vrânceanu şi alţii. Ne-au pus zeghele în cap şi ne-au dus la vestita zarcă de tortură. Ni s-a creeat regim de exterminare, cu zeamă chioară rămasă de la mâncarea celor care şi-au însuşit reeducarea şi care se eliberau. Dormeam doi într-un pat de fier,de acelea cazone, care erau de o singură persoană. Într-adevăr, era un somn de chin şi tortură. Apoi, ger, frig şi foame, mulţi pe lângă T.B.C. s-au îmbolnăvit de distrofie şi mai ales anchilozare.

În doi ani de zile s-au eliberat multe locuri de deţinuţi, aproape toată închisoare era goală. La 1 iulie 1964, toţi deţinuţii de la zarcă, pe la vreo două sute, ne-au pus zeghile în cap şi ne-au dus la camerele de la secţii. Sima Dimcica şi Puiu Atanasiu erau anchilozaţi complet. I-au pus pe targă şi i-au adus şi pe ei la secţii. Majoritatea ajunseserăm nişte epave şi când mergeam ne propteam unii de alţii. Şi fiindcă noi eram recalcitranţi, fără reeducare, a fost un miracol că şi noi am fost puşi în libertate, a fost mâna Bunului Dumnezeu. Dar fiindcă eram într-un hal de nedescris, anemici, anchilozaţi, nu ne puteau trimite aşa acasă. Astfel că ne-au creeat condiţii optime ca să ne refacem. Uşa camerei era deschisă acuma toată ziua şi mâncarea uimitor de consistentă. Toată ziua stăteam în curte la soarele binefăcător şi dătător de viaţă. Într-o lună neampus pe picioare.

La 1 august 1964, seara, ne-au dat biletele de eliberare. Ne-am dus la gară la trenul de Bucureşti. Ne-am urcat în tren, ne-am aşezat pe bănci, dar parcă nu ne venea să credem că suntem liberi. Ne uitam în jurul nostru, nu era nici un miliţian. Lume multă, toţi civili, bărbaţi, femei, copii, multă animaţie. Aceasta ne dădea liniştea sufletească şi încrederea că suntem liberi. Fiecare ne-am făcut rugăciunea în gând, cu nădejde în Bunul Dumnezeu că mergem spre casele noastre.

(Nicolae Ciolacu – Haiducii Dobrogei)

Drumul de la închisoare spre casã

 

Sima Dimcica şi Puiu Atanasiu nu şi-au revenit din anchilozarea în care au căzut. Nu ştiu ce s-a mai întâmplat cu Puiu Atanasiu, dar ştiu că pentru Sima Dimcica au venit soţia şi fiică-sa la Aiud şi l-au dus acasă în comuna Sinoe. Trenul mergea spre Bucureşti şi de acolo fiecare o lua în altă direcţie, către casa şi familia lui. Pe 3 august am luat trenul spre Tulcea şi la gara Mihai Viteazul am coborât. De la gară până în comuna Sinoe aveam patru kilometri.

Cumnatul meu Dumitru Grasu auzise de la lume că ultimii deţinuţi de la Aiud sunt eliberaţi şi vin acasă. El venise cu noaptea în cap la gară şi mă aştepta cu motocicleta. Cumnatul meu, pentru că se grăbea să meargă la lucru, m-a dus numai o parte din drum, iar eu m-am îndreptat spre casa mea. Era tocmai în acea vreme când ziua se întâlneşte cu noaptea şi, intrând în casă, mă uitam şi o căutam pe nevasta mea. Am văzut o bătrânică şi am crezut că e vreo vecină la soţia mea ca să se împrumute cu ceva, aşa cum se obişnuieşte la ţară. Nici prin gând nu-mi trecea că bătrânica aceea este soţia mea. Păi ce, soţia mea era tânără, dreaptă, energică, sănătoasă, pe când femeia aceasta, pe lângă că e bătrână, mai e şi adusă de spate. Soţia mea trebuie să fie într-una din camerele casei.

Cu toate că nu o cunoşteam pe acea bătrânică, cu bunul simţ care există în orice om i-am dat bună dimineaţa. Bătrânica aceea mi-a dat şi ea bună dimineaţa şi nu mică mi-a fost mirarea când am recunoscut aceea vocea soţiei mele. Atunci i-am zis: Măi Piho, tu eşti?

– Da, eu sunt.

S-a repezit la mine şi m-a cuprins cu braţele şi plângea într-una în hohote. I-am zis: De ce plângi, dragă? Uite, am venit şi eu acasă, sunt sănătos şi vom lucra împreună, de acuma încolo se vor îndrepta toate neajunsurile.

Pentru moment nu mi-am dat seama că lipsa mea de acasă, de aproape douăzeci de ani de închisoare şi teroarea comunistă, precum şi munca la marea disperare pentru existenţa familiei, au îmbătrânit-o. Dar eu o vedeam pe ea îmbătrânită pentru că nu puteam să mă văd, dar sunt sigur că şi eu îmbătrânisem destul de mult. Pentru familia mea, mort eram şi acuma iată-mă în mijlocul familiei mele.

Băiatul meu Iancu era veterinar la oieria Palas din Constanţa. A fost anunţat şi a venit. Fiica mea, Maria, când m-au arestat avea opt ani, acum era măritată. A auzit de venirea mea şi a venit cu soţul, cu socrul, cu soacra şi cu un copilaş în braţe. Când să intre pe uşă, am şi recunoscut-o. Semăna leit cu sora mea, Angelica, moartă în 1942 când eram deţinut la închisoarea din Galaţi. Şi-a lăsat copilul jos şi s-a repezit la mine, m-a cuprins cu braţele după gât şi plângea în hohote. I-am zis şi ei:

De ce plângi, fiica mea? în loc să ne bucurăm şi să ne veselim, noi ne bocim. Cele rele să se spele, să uităm de ele, ducă-se pe pustii.

A venit sora lui tata, mătuşa Sultana. A venit sora mea Chiraţa, cu soţul Costea Brândea. Când m-am văzut în mijlocul familiei mele, între copii şi soţie, între soră şi nepoţi, cu rudele mele dragi, nu pot să descriu cât de mare era bucuria mea. Îmi tremura inima în mine de bucurie. Câţi ani de închisoare şi de haiducie am făcut prin pădurile Babadagului, eu am crezut întotdeauna în destin. Toate sunt de la Dumnezeu şi nimic nu se întâmplă fără ştirea Lui.

Soţia mea, în decursul atâtor ani câţi am lipsit din mijlocul familiei, şi-a ţinut casa şi a crescut copiii, muncind din greu la colectiv. Pleca cu sapa în spate, cu apă, cu mâncare, mergea mai mult pe jos până la câmp unde avea pământul de lucrat. Seara, după o muncă istovitoare, umbla prin mirişti să strângă paie, ori coceni pentru foc, să ocrotească copiii de frig şi de ger, pentru când va veni iarna. Acestea erau singurul combustibil pe care putea să şi-l procure, fiindcă pădurile erau prea departe de comună ca să-şi poată aduce crăci uscate de acolo. Dar vreau să adaug aici că nu numai soţia mea s-a chinuit în felul acesta, ci şi toate soţiile a peste o mie de dobrogeni arestaţi. Aceştia erau dintre cei mai buni gospodari şi buni români, iar femeile lor s-au chinuit şi şi-au ţinut gospodăria şi crescut copiii cu mare greutate. Peste o sută de inşi au fost asasinaţi de bestiile roşii, iar soţii Dodica au fost ucişi amândoi şi au rămas şapte copii orfani, fără nici un părinte, să-i crească. Şi au mai fost şi alte cazuri când amândoi soţii au fost asasinaţi, lăsând în urma lor copii mărunţi, fără părinţi, rămaşi în grija lui Dumnezeu, poate neamuri, ori vecini care s-au miluit de ei. Acestea erau numai o parte din binefacerile comunismului pentru ţara şi lumea noastră românească.

(Nicolae Ciolacu – Haiducii Dobrogei)

via Fericiţi cei Prigoniţi