Să nu ne uităm eroii! Elisabeta Rizea – un simbol al rezistenţei anticomuniste

La 28 iulie 1912, în comuna Domneşti din judeţul Argeş, venea pe lume Elisabeta Rizea. Povestea femeii, devenită deja un simbolul al rezistenţei anticomuniste, avea să rămână în istorie drept un exemplu de curaj şi loialitate. „Viteaza din Nucşoara”, cum i s-a spus de-a lungul timpului, a îndurat 12 ani de temniţă grea şi torturile Securităţii pentru că a susţinut activ luptătorii anticomunişti refugiaţi în Munţii Făgăraş.

În primăvara anului 1949, în casa soţilor Elisabeta şi Gheorghe Rizea din Nucşoara, membrii grupării „Haiducii Muscelului”, aflaţi sub conducerea lui Gheorghe Arsenescu şi a fraţilor Toma şi Petre Arnăuţoiu, au decis să se opună puterii comuniste nou instalate şi s-au refugiat în munţii Făgăraş de unde aveau să înceapă lupta pentru libertate.

Au urmat 10 ani de lupte grele cu organele Securităţi. Partizanii nu ar fi avut cum să reziste atât de mult dacă nu ar fi fost sprijiniţi de oamenii rămaşi în sate, care îi ajutau cu mâncare şi informaţii. Istoria ne-a arătat prea bine ce anume riscau cei care se încumetau să fie de partea opozanţilor regimului comunist. Vânaţi la rândul lor de forţele de Securitate, puţini au fost cei care au avut curajul să se implice în susţinerea luptătorilor. Unul dintre aceştia a fost Elisabeta Rizea, care i-a aprovizionat pe luptătorii din munţi cu mâncare şi bani timp de 4 ani.

La vârsta de 38 de ani a fost prinsă de organele de Securitate şi avea să facă cunoştinţă pentru prima oară cu metodele medievale de tortură, cu care Partidul „avea grijă de oameni”. Investigatorii i-au cerut femeii să dezvăluie locul unde se ascundeau partizanii. Elisabeta Rizea a refuzat să vorbească şi a îndurat chinurile groaznice care aveau să-i pună la încercare voinţa.

„Când m-a bătut cel mai rău Cârnu (căpitanul Ion Cârnu – n.r.) , m-a dus la miliţie, într-o cameră. A tras o masă. Avia un cârlig mare la mijloc acolo. Şi a tras Cârnu un scaun lângă masă, m-a legat cu mâinile la spate după spătar, cu frânghie, aşa, după aia a suit scaunul pe alt scaun şi a urcat scaunele pe masă şi mi-a legat coada acolo sus în cârlig. Şi era un lanţ şi a băgat lanţul aici, după frânghie, cum eram legată la mâini. Şi mi-a fost frică (…) şi stam şi ţipam şi spuneam: „Domnule, împuşcaţi-mă, tăiaţi-mi capu’, scoateţi-mi ochii, tăiaţi-mi limba, nu ştiu de ei, nu mă întrebaţi, că nu ştiu!”. „Îţi dăm 300 de lei!”, au zis şi mi-au pus banii în faţa. „Domnule căpitan, eu nu sunt Iuda, să-i vânz pe 30 de arginţi…”

Când m-a urcat de tot acolo, mi-a dat drumul la coadă, mi-a dezlegat părul şi m-a lăsat numa-n mâini. Da’ păi tot nu i-am vândut… Şi după aia m-a dat jos, m-a dezlegat la mâini, era o căldare de apă pa sobă acolo şi a muiat un sac în apă, l-a stors, mi-a luat fota aia după mine şi-a pus sacul aşa, peste mine. Şi a băgat pe mâna dreaptă un d-ăla dă cauciuc, aşa, cu şnur, şi m-a făcut toată numai dungi groase cât mâna. M-au bătut cu cauciucu’, de la ceafă la călcâi, şi pe stânga, şi pe dreapta. Zece zile am stat în spital numa-n frunte şi genunchi”, a povestit Elisabeta Rizea.

A fost catalogată drept „duşman al poporului” şi băgată la închisoare, iniţial la Piteşti şi mai apoi la Jilava. Au urmat şapte ani de bătăi şi torturi cumplite în care organele de Securitate insistau să afle locul unde se asundeau partizanii.

„După ce mi-au tras masa de sub picioare, au început să mă bată cu un băţ până la sânge. Mi-au rupt câteva coaste şi am leşinat. Îmi făceam cruce cu limba în cerul gurii şi mă rugam la Dumnezeu să mă ajute să nu spun nimic”, şi-a amintit Elisabeta Rizea.

După ce a fost eliberată în primavara anului 1958, Elisabeta Rizea a continuat să păstreze legătura cu partizanii. Când conducătorul rezistenţei, Gheorghe Arsenescu, a fost capturat de Securitate în 1961, Elisabeta Rizea a fost din nou arestată şi sentinţa ei a fost prelungită cu încă 25 de ani.

A fost eliberată în 1964 când România a fost obligată să elibereze toţi deţinuţii politic. Dar Securitatea nu a scăpat-o din ochi timp de aproape 30 de ani, femeia fiind chemată constant la interogatoriu.

Povestea ei a devenit cunoscută publicului în urma unui interviu din 1992, inclus în documentarul Memorialul Durerii, de Lucia Hossu-Longin. Eroina a plecat dintre noi pe 4 octombrie 2003, la vârstă de 91 ani. „Trei zile dacă mai trăiesc, da’vreau să ştiu că s-a limpezit lumea”, spunea Elisabeta.

Cât despre comuniştii care au chinuit-o, femeia spunea: „Eu îi iert dacă Dumnezeu îi iartă…”

sursa: Epoch Times