Sfânta Maria Magdalena are un loc aparte între mironosițe și ucenițe. Ea a așteptat să treacă ziua sâmbetei și, când s-a luminat de ziuă Duminică, s-a pornit la mormântul lui Iisus împreună cu celelalte femei mironosițe. „Iar în prima zi de după sâmbătă, foarte de dimineață, au venit ele la mormânt, aducând miresmele pe care le pregătiseră (Lc. 24, 1). S-au aflat femeile acestea sfinte într-un loc străin, riscând atâtea pericole. Totuși nu au luat în calcul jertfele, nici n-au ținut seama de viața lor.
„Neamul cel mai slab s-a arătat atunci mai bărbat” (Ioan Gură de Aur). Sfânta Maria Magdalena are un loc aparte între mironosițe și ucenițe. Și cei patru Evangheliști o numesc pe ea cea dintâi între celelalte mironosițe, iar Sfântul evanghelist Ioan scrie în Evanghelia lui numai despre ea. O pornește singură, noaptea. Este nerăbdătoare să ajungă prima la mormânt. Era multă căldură în dragostea ei. Cum ajunge, găsește mormântul gol, piatra răsturnată. Și atunci se gândește că unii au furat sfântul Trup al lui Iisus (In. 20, 1). Se pare, din Sfintele Evanghelii, că Magdalena s-a dus de mai multe ori în seara aceea de sâmbătă la mormânt. Prima dată s-a dus cu Născătoarea de Dumnezeu, pe când încă era noapte, cu mult înainte de a se face ziuă. (Mt. 25, 1-10), s-a dus apoi mai târziu cu celelalte femei (Lc. 24, 1-10 și Mc. 16, 1-8), și apoi a venit încă odată cu Apostolii Petru și Ioan (In. 20, 1-10). Femeile mironosițe au fost învrednicite ele primele să audă de la Îngerul Domnului mesajul plin de bucurie că „a înviat Domnul” și să devină cele dintâi martore nemincinoase ale Învierii. Încă și după venirea ucenicilor la Mormânt și după plecarea lor, Magdalena rămâne și plânge tânguindu-se: „Sta Maria afară din mormânt, plângând” (In. 20, 11).
Sfântul Grigorie Palama scrie: „Plânge, fiindcă s-a pierdut Trupul Domnului ei și nu știe cine L-a luat. Hristofora Magdalena a rămas țintuită la mormânt, se întoarce deznădăjduită și vărsând râuri de lacrimi, prin insistenta rămânere la mormânt, nădăjduind să afle ceva mai înalt”. Plânge nemângâiat și se tânguiește pentru că nu poate suferi lipsirea de Mântuitorul Dumnezeu-Omul. Scrie Sfântul Nicodim Aghioritul: „Căci știu sufletele iubitoare de Dumnezeu și inimile ce înseamnă Dumnezeu și Iisus și de aceea, când sunt lipsite de Dumnezeu, aleargă în sus și în jos, Îl caută cu durere, și varsă pentru El lacrimi de sânge”. Sfântul Grigorie Teologul notează: „Mare folos aduc lacrimile. Acestea le-au făcut pe femeile Mironosițe să-L vadă pe Hristos cel înviat, acestea le-au făcut să îi vadă pe îngeri, acestea le-au învrednicit să devină primele propovăduitoare ale Învierii și să se facă evangheliste ale Apostolilor și evangheliștilor Domnului”. Despre plânsul Magdalenei afară din mormânt scrie Sfântul Ioan Gură de Aur: „Magdalena a luat mare plată pentru această mare grijă a ei. Pentru aceea ceea ce nu au văzut ucenicii, a văzut cea dintâi femeia. A văzut doi îngeri, stând unul la picioare și altul la cap, în veșmânt alb și cu fața plină de multă strălucire și bucurie”. De la arătarea celor doi îngeri, Maria rămâne uimită, minunându-se de străina priveliște. „Femeie, pentru ce plângi, pe cine cauți?”, o întreabă. Și acestea le-au spus ca și cum ar fi vrut să o mustre. Și aceea a zis: „L-au luat pe Domnul meu din mormânt și nu știu unde L-au pus” (In. 20, 13) Și atunci, întorcându-se Maria, L-a văzut pe Iisus! Și Acela o întreabă: „Femeie, de ce plângi? Pe cine cauți?” (In. 20, 15). Nu Îl recunoaște încă. Ochii ei erau ținuți ca să nu-L cunoască. (Lc. 24, 16), cum s-a întâmplat și cu cei doi ucenici care mergeau spre Emmaus. Și ea L-a întrebat: „Doamne, dacă tu L-ai luat, spune-mi unde L-ai pus, și eu Îl voi lua” „O, cuget bun și iubire a femeii!” (Ioan Gură de Aur). Și răspunsul Domnului: „Maria!” Atunci ea, cutremurată de străina auzire, răspunde spontan: „Rabbouni!, adică Învățătorule!”. A fost luminată mintea ei ca să înțeleagă Cine era Cel ce vorbise. Se grăbește atunci să îmbrățișeze și să sărute picioarele Domnului. Dar El nu îngăduie, zicându-i: „Nu Mă atinge, că încă nu M-am suit la Tatăl Meu (In. 20, 17). Fiindcă Maria era încă nedesăvârșită în cugetul ei și fiindcă Îl căuta la mormânt ca pe un om, El vrea să-i înalțe mintea, încât să nu-L mai considere încă un om, ci Dumnezeu. Ca și cum i-ar fi spus: „Nu mai port același trup stricăcios. Acest trup nu puteți să vă apropiați de el și să-l atingeți”. Sfântul Grigorie al Nisei scrie referitor la aceasta: „Să nu căutăm printre morți pe Acela care este viu. Domnul îl depărtează pe cel care Îl caută în acest mod, zicându-i „Nu Mă atinge”. Când Mă voi urca la Tatăl Meu, atunci ți se va îngădui să Mă atingi. Vrea să spună că nu vei mai forma în credința ta chipul Meu cel trupesc de rob, ci vei adora pe Cel ce Se află în slava Tatălui și care este Dumnezeu și Care este Cuvântul lui Dumnezeu”. Acel „Nu Mă atinge” poate să însemne și o apropiere și atingere inteligibilă. Maria poate voia să cerceteze cum a fost iconomisită Taina Învierii. O îndepărtează și o descurajează de la acest fel de întrebare care era mai presus de puterile și de măsurile ei omenești. Astfel, acel „Nu M-am urcat încă la Tatăl Meu” poate să însemne că nu pot încă să vă trag și pe voi și să vă ridic la o contemplație mai înaltă și la cunoștința care va fi mai târziu prin coborârea Duhului Sfânt (Cincizecimea). Mare șansă pentru Maria să vadă cea dintâi pe Iisus cel Înviat și să vorbească cu El, împreună cu Născătoarea de Dumnezeu.
Mare este cinstea de a fi trimisă la Apostoli să afle și ei știrea plină de bucurie. De aceea imediat după aceea a adăugat: „Mergi la frații Mei și spune-le lor: Mă voi sui la Tatăl Meu și Tatăl vostru, la Dumnezeul Meu și Dumnezeul vostru” (In. 20, 17) Și apoi: Vine Maria Magdalena vestind ucenicilor că a văzut pe Domnul și i-a spus ei acestea”. Devine astfel Magdalena apostol al Apostolilor, propovăduitoarea ucenicilor, evanghelista Evangheliștilor (Ioan Gură de Aur)
