Sunt încă sub impresia puternică a masacrului de la Nisa din seara zilei de joi, 14 iulie, şi nu pot să nu-mi exprim şi pe această cale toată compasiunea pentru victime şi pentru familiile lor. De fiecare dată când aflu despre astfel de atacuri premeditate, în care mor oameni nevinovaţi, mă cutremur. Nu pot să nu mă gândesc la ce înălţime spirituală este chemat omul de către Dumnezeu, la ce grad de iubire desăvârşită, şi nu pot să nu constat, cu multă durere, cât de jos, în ce iad alege să se coboare uneori.
Sunt încă sub impresia puternică a masacrului de la Nisa din seara zilei de joi, 14 iulie, şi nu pot să nu-mi exprim şi pe această cale toată compasiunea pentru victime şi pentru familiile lor. De fiecare dată când aflu despre astfel de atacuri premeditate, în care mor oameni nevinovaţi, mă cutremur. Nu pot să nu mă gândesc la ce înălţime spirituală este chemat omul de către Dumnezeu, la ce grad de iubire desăvârşită, şi nu pot să nu constat, cu multă durere, cât de jos, în ce iad alege să se coboare uneori. Cineva mai puţin informat pe astfel de subiecte m-a întrebat ce-i îndeamnă pe terorişti să comită aceste atrocităţi. I-am explicat că nici nu are importanţă motivul oficial invocat, important e că mor oameni nevinovaţi. Şi chiar de ar fi avut cineva dintre civili vreo vină, să presupunem prin absurd, ce poate îndreptăţi pe un om să ucidă un alt om? Ce argumente pot justifica, oriunde pe faţa acestui pământ, teroarea, violenţa, cruzimea? Sigur că se găsesc întotdeauna unii să dea de înţeles că şi teroriştii au motivele lor, că francezii, ca popor, primesc nota de plată pentru multele crime comise de-a lungul istoriei sau chiar în zilele noastre. Dar nu cred că trebuie să coborâm discuţia la nivelul unor astfel de consideraţii. Pentru că e uşor să-ţi dai cu părerea, atâta vreme cât pe tine nu te doare nimic. Dar când cineva dintre cei dragi s-ar afla între victime, ai mai fi la fel de detaşat? Cu ce te-ar mângâia să ştii că or fi având şi teroriştii „dreptatea” lor (care?!), când ţii în braţe trupul neînsufleţit al unei rude?
Dincolo de solidaritate, compasiune sau rugăciune, având în vedere că actele teroriste se tot înmulţesc în Europa, e nevoie să ne gândim foarte serios ce se mai poate face ca, măcar de acum încolo, să se mai reducă probabilitatea unor astfel de tragedii. Nu putem lăsa această sarcină doar celor în drept sau celor care au obligaţia de a acţiona, cum ar fi serviciile de securitate ale statelor. E clar că sunt depăşite de situaţie, dovadă nenorocirile din ultimii ani. E nevoie să identificăm, la rece, cât mai multe dintre cauzele şi dintre factorii favorizanţi ai acestor tragedii. Am convingerea că există destui oamenii capabili să facă astfel de analize, numai să fie ascultaţi de cei ce au putere de decizie. S-a şi scris foarte mult şi chiar foarte bine pe tema asta, încât numai tâmpiţii sau năimiţii ar mai putea afirma că n-au habar despre fenomenul terorismului în Europa începutului de secol XXI. Că a apărut din senin şi că nu poate fi eradicat.
Eu am să subliniez aici doar un aspect, care are legătură cu specificul acestei rubrici. Dar mai întâi o constatare: cele mai multe şi cele mai sângeroase atacuri teroriste din epoca noastră au fost iniţiate de persoane de etnie diferită de cea a victimelor. Ce ne spune nouă asta? Că, oricât de multe probleme ar fi în interiorul unei naţiuni, există o legătură naturală între membrii unui aceluiaşi neam, care îi reţin de la săvârşirea unor asemenea acte de cruzime. Nu e nimic întâmplător în faptul că Dumnezeu a lăsat pe pământ neamurile, după ce „a amestecat limbile” în Babilon (V. Facerea 11, 1-9). Dumnezeu nu i-a lăsat să vorbească aceeaşi limbă pe toţi, ferindu-i de ispita de a crede că printr-un turn pot să ajungă la cer (Cf. Facerea 1, 4). Le-a cruţat, astfel, puterile ce s-ar fi irosit într-un asemenea proiect utopic, primul din istorie. Pe de altă parte, a lăsat ca diferite grupuri de oameni, înrudiţi între ei, să se poată totuşi înţelege, vorbind o aceeaşi limbă. Şi asta are un rost pe care-l vom sublinia la finalul articolului.
Să revenim puţin la situaţia din Europa. Migrarea unor persoane dintr-o ţară în alta e un fenomen firesc, până la un punct. Dacă migranţii înţeleg să se integreze şi să se adapteze la condiţiile din patria adoptivă, situaţia poate fi avantajoasă pentru ambele părţi. Chiar şi când acest fenomen devine unul de masă, în anumite condiţii, el poate să producă beneficii. Acesta este şi cazul românilor stabiliţi în număr mare în ţări precum Italia şi Spania. Problemele mari apar, şi pot fi constatate din avion, atunci când se stabilesc în ţări precum Franţa sau Germania mase mari de populaţie radical diferită de poporul gazdă, atât în planul civilizaţiei, cât mai ales în cel religios şi lingvistic. Faptul că românii s-au integrat relativ uşor în cele două ţări amintite (la care putem adăuga şi Franţa sau Portugalia) se datorează şi latinităţii comune, şi rădăcinilor creştine, şi unei istorii care a prilejuit multe schimburi culturale sau de altă natură între poporul român şi celelalte din „ginta latină”. E ca şi cum ai face o vizită la nişte verişori mai îndepărtaţi, pe care nu i-ai mai văzut de mult timp, dar de care ştii că te leagă o relaţie de rudenie. Pe când în cazul în care vin mase mari de populaţie ce sunt şi de altă etnie, şi de altă religie, şi cu alte repere culturale sau cutume radical diferite de cele europene, sigur că e doar o chestiune de timp până să apară problemele. Dincolo de excepţii, nu e întâmplător faptul că Dumnezeu ne-a lăsat să trăim grupaţi pe neamuri, în interiorul unor graniţe. El ştie că oamenii sunt neputincioşi şi că nu întotdeauna pot avea în inimă o dragoste măcar la fel de mare pentru „străini”, precum cea care e sădită în chip natural pentru „ai lor”. A ne crede mai grozavi decât Dumnezeu şi a provoca sau a forţa amestecul de populaţii radical diferite în numele multiculturalismului, al beneficiilor economice sau al oricărui alt lucru nu poate fi tocmai o dovadă de înţelepciune.
Atunci când oamenii au ales, de-a lungul istoriei, să trăiască şi să acţioneze altfel decât a lăsat Dumnezeu prin actul Său creator – să ne amintim că la început toate „erau bune foarte” (Facerea 1, 31) –, rezultatul a fost unul catastrofal. Dumnezeu a lăsat, spre exemplu, să existe o legătură naturală de iubire între părinţi şi copii, tocmai spre a proteja familia. Tot aşa a lăsat o legătură mai strânsă între cei care vorbesc aceeaşi limbă şi sunt de acelaşi neam. Să nu neglijăm acest aspect şi să evităm, prin urmare, şi globalizarea nivelatoare, ce subminează identitatea naţională, şi naţionalismul xenofob. Calea de mijloc este aceea în care fiecare îşi păstrează identitatea într-un mod care nu dăunează altor popoare. Altminteri, coşmarul atacurilor teroriste se poate prelungi şi adânci. Am putea constata, cu groază şi cu durere, văzând cum reacţionează cei de pe „bătrânul continent”, că „Doina” lui Eminescu începe a căpăta (nedorite) valenţe europene, de la Nistru pân’ la Nisa!
de Pr. Constantin Sturzu Doxologia
