Nicoleta Nicolescu – Prezent!

de Elena RĂDULESCU

„Si să vrem, camarade, să dăm țării acesteia o femeie mare, o femeie care nu șovăie, care călcându-se pe ea, închină tot: minte, inimă, voința neamului ei. Îndrăznește tot pentru el și moare pe redută cu gândul mereu înainte.” Acestea au fost cuvintele martirei Nicoleta Nicolescu, șefa Cetățuilor pe țară și consilieră personală a Căpitanului Corneliu Zelea Codreanu.

Într-o epocă în care rolul femeii în societate se reducea la a se îngriji de gospodărie și de copii, în care dreptul la vot urma să fie obținut prin constituția de la 1938, în interiorul Legiunii Arhanghelului Mihail, femeile aveau propriile lor organizații – Cetățuile, iar cele care se remarcau prin ținuta morală exemplară, putere de jertfă și tenacitate în luptă erau ridicate în grad de comandant, gradul cel mai înalt din Legiune.
A fost și cazul Nicoletei Constanța Nicolescu, prima femeie din cadrul Legiunii care a primit gradul de comandant. Ea a fost conducătoarea organizațiilor de femei de pe întreg cuprinsul țării, până în anul 1936, când conducătorul Legiunii a transferat-o în funcția de consilier personal. Ideile Nicoletei despre rolul femeilor în cadrul organizației depășeau cu mult sfera preocupărilor obișnuite ale femeii interbelice, mergând până la acțiuni de instrucție paramilitară. Recunoașterea rolului esențial pe care femeile începeau să îl câștige în cadrul luptei politice se reflectă în ordinul pe care Corneliu Zelea Codreanu l-a dat, și anume că, în absența sa, nu se va lua nicio decizie fără consultarea prealabilă a Nicoletei Nicolescu.
Sofia Cristescu Dinescu, cea care a avut rolul de curier între Nicoleta și Căpitan în 1938, mărturisește despre cea care i-a fost camaradă: „…era unitate de simțire și de acțiune polarizate în jurul acestui suflet de elită care se desprinsese din sufletul neamului și care reușise să atragă spre culmi circa o sută de fete fecioare care, cum spunea ea într-o scrisoare adresată Căpitanului, << nu primiseră decât sărutarea vântului >> și al căror aport moral trebuia să pledeze în fața Lui Dumnezeu pentru ridicarea neamului creștin aflat într-un moment de întuneric, dezmăț și necredință.”
Un alt mărturisitor care a cunoscut-o pe „fata mea, Nicoleta”, așa cum o numea Căpitanul, este Ilie Tudor. Ilie Tudor a fost unul dintre „copiii legiunii” de educația cărora se ocupa tânăra comandant în mod direct. Cu dragoste își aduce aminte de „mama”, așa cum o numiseră copiii, tânăra înaltă, subțire, mereu cu zâmbetul pe buze, pe care nu o văzuse stând jos și care, în 8 luni, transformase niște copii firavi, timizi și timorați în „adolescenți cu priviri îndrăznețe, cu atitudini maturizate, cu un orizont limpede în cele ce aveam de făcut.”
Cum biografiile mucenicilor și martirilor sunt scurte, spre deosebire de CV-urile lungi și stufoase ale politicienilor, este și cazul Nicoletei: studentă la Facultatea de Filozofie a Universității din București, din anul 1930, an în care se înscrie în cadrul Legiunii Arhanghelului Mihail, Nicoleta Nicolescu este martirizată la 10 iulie 1939, în timpul prigoanei instaurată de Regele Carol al doilea.
A murit asemeni mucenițelor și martirelor din primele prigoane duse împotriva creștinilor: primind cu demnitate și seninătate chinurile și schingiuirile trupești la care a fost supusă pentru a se dezice de Crezul său și rămânând fidelă credinței ortodoxe conform căreia suferința fizică se traduce în nemurire. Ultimul ordin pe care l-a dat camaradelor sale, înainte de a fi ucisă, a fost: „De vă duce în lagăr, să spuneți că ordinul meu este să nu se dea nici o declarație, să nu se admită nici un compromis!” (Sofia Cristescu Dinescu – Pe firul amintirilor).
Martiriul Nicoletei Nicolescu a fost descoperit în 1940, în timpul celor 4 luni providențiale în care România a fost Stat Național Legionar. „Providenţiale” pentru că, în căutarea unui sens istoric al instaurării guvernării legionare, el nu poate fi găsit sau explicat nici istoric, nici politic sau strategic. Sensul este unul ce transcende mundanul, având rădăcini în iconomia dumnezeiască: acela ca toate asasinatele înfăptuite de camarila regală să fie descoperite, iar trupurile Căpitanului, ale Nicadorilor și Decemvirilor și ale tuturor legionarilor asasinați și aruncați în gropi comune să rămână peste veac mărturie a jertfei și Adevărului. Dacă imediat după dictatura carlistă s-ar fi instalat un alt regim dictatorial, probabil că niciodată aceste modele de eroism, credință și determinare ale României nu ne-ar fi fost cunoscute. Sau poate că „pietrele ar fi vorbit” despre mucenicia lor, așa cum mărturisește Bădia Nicolae Purcărea.
Descoperirea cenușei Nicoletei Nicolescu a avut loc în urma declarațiilor date de către mecanicul crematoriului în care a fost arsă de vie, Ion Cerchez. Acesta a mărturisit că în seara zilei de 10 iulie 1939, comisarul prefecturii de poliție, Pavel Patriciu, împreună cu agentul Iuliu Horvath, au adus la crematoriu, într-un cearșaf îmbibat cu sânge, trupul sfârtecat, schingiuit al tinerei de 26 de ani care, cu ochii deschiși, încerca să respire. Ion Cerchez a cerut actele pentru identificare, în schimb a primit un răspuns de un cinism crud: „Acolo unde se duce nu are nevoie de acte.” Încă vie, Nicoleta „a fost aruncată în cuptorul cu nr.1, rezervat permanent victimelor legionare” (Nicolae Niță – Martirii ne veghează din ceruri).
Mecanicul crematoriului a declarat în timpul anchetei că cei doi călăi, servanți ai regelui criminal, au stat în dreptul cuptorului până ce gemetele Nicoletei, care se săvârșea în flăcări, nu s-au mai auzit. Cutremurat de crima odioasă la care a fost martor, Cerchez a scris pe urna în care a depus cenușa fecioarei: „necunoscuta adusă din ordinul Siguranței la 10 iulie 1939”.
Tot printr-un miracol dumnezeiesc s-a ajuns la identificarea ei. Sofia Cristescu Dinescu relatează că atunci când a răsturnat urna cu cenușă a căzut acul de siguranță al Nicoletei pe care purta iconițele Maicii Domnului și a Sfântului Nicolae. Au ars hainele, trupul, oasele tinerei, dar cele două iconițe au rămas neatinse de flăcări, ca mărturie a martirajului acestui „suflet de elită”.
Urna cu cenușă a fost depusă la cimitirul legionar din Predeal.
Sfântul Ioan Gură de Aur spune despre martiri că sunt întotdeauna gata de moarte. Cuvintele Nicoletei din circulara citată în debutul articolului – „…şi moare pe redută cu gândul mereu înainte” – confirmă nu doar pregătirea sa în fața morții, ci chiar că, în viziunea sa despre femeia legionară, jertfa prin moarte era un imperativ.
Într-o scrisoare pe care Nicoleta Nicolescu a trimis-o lui Nicolae Constantinescu în 1937, unul dintre cei trei Nicadori condamnați la temnița grea pe viață, aceasta îi scria: „Am îngenuncheat pe lespezi reci de biserică, ne-am rugat și am plâns; nu pentru voi, nu pentru noi, ci pentru că, din tot ce a lăsat Dumnezeu pe pământ, oamenii n-au înțeles nimic. Și, într-un târziu, ne-am pomenit zâmbind, pentru că, totuși, câțiva au înțeles.”

Fotografiile aparţin cercetătorului Victor Dogaru şi provin din fondul Arhivelor Naţionale. Scopul reproducerii lor este exclusiv documentar-istoric. Orice intenţie propagandistică este exclusă.

NOTĂ: Acest articol are un caracter documentar şi istoric. Orice intenţie de propagandă ideologică este exclusă.