Cei doi mari Apostoli, Petru și Pavel, care prin viața, credința și învățătura lor au cucerit lumea ridicând Biserica lui Hristos în inima celor care caută darul și binecuvântarea vieții, ne învață pe toți că a urma Domnului, așa cum au făcut-o ei, înseamnă asumare și conștientizare. A aparține Domnului înseamnă a te încredința Lui, veșnicului Mântuitor și a-I permite să lucreze în viața noastră. Sărbătoarea lor ne îndeamnă să le urmăm credința și viața, așa cum ei au urmat Domnului. În această stare de următori ai lui Hristos Dumnezeu, ne aflăm pe Calea ce duce la viața cea fără sfârșit.
Educația în spiritul Bisericii și a învățăturii ei
Datoria și obligativitatea fiecărui păstor de suflete este aceea de a învăța (Matei 28,19).
Orice învățătură se împlinește în viața fiecăruia prin exemplul personal, prin dialog și abordare, prin provocare și prin părintească dragoste. Lumea contemporană, aflată într-o continuă și nesfârșită căutare a profitului, bunăstării, comodității și lipsei de responsabilitate, este confruntată cu fenomene rar întâlnite în trecutul ei nu prea îndepărtat. Psihozele, singurătatea, cauză a multor suferințe, violența și cruzimea care au final moartea și părăsirea, dependența mentală, psihică și emoțională descoperă degradarea persoanei umane aflate într-o derivă fără precedent, fără autoritate și fără nicio perspectivă.
Tabloul contemporan devine, din cauza influențelor negative mereu mediatizate prin exagerare, minciună, stare de agitație, în mod paradoxal o stare de incertitudine și panică, care-l transformă pe om într-o ușoară formă de seducție spre rău și spre efectele distrugătoare ale lui.
Sfântul Pavel folosește în misiunea lui limbajul specific educației, comportamentul și atitudinea sa. Astfel, pentru exemplificarea rolului Legii vechi folosește termenul de pedagog către Hristos: „Legea ne-a fost călăuză spre Hristos, pentru ca să ne îndreptăm prin credință” (Galateni 3, 24). Un pedagog este cel care învață, dar și călăuzește de mână copilul. Un astfel de rol a avut Legea cea veche, care prin întruparea Mântuitorului Iisus Hristos își încetează acest rol.
El, marele Apostol, care a cunoscut sistemul educațional al timpului său, absolvindu-l cu devotament, s-a folosit de acesta în vestirea tainei celei din veci ascunse, iar acum descoperite prin venirea în această lume a Cuvântului Întrupat. În epistola adresată Bisericii din Corint, el descoperă taine ale învățăturii Bisericii, folosind nu numai un limbaj care abundă în comparații, hiperbole, ci și multă și îndelungată răbdare, ca toți să cunoască dreapta credință.
„Nu ca să vă rușinez vă scriu acestea, ci ca să vă dojenesc ca pe niște copii ai mei iubiți, căci de ați avea zeci de mii de învățători în Hristos, totuși nu aveți mulți părinți. Căci eu v-am născut prin Evanghelie în Iisus Hristos” (1 Corinteni14-15).
Prin descoperirea persoanei și Evangheliei Mântuitorului Iisus Hristos, Apostolul devine un părinte duhovnicesc pe care-l frământă evoluția fiilor săi, educarea și îndreptarea lor pe calea mântuirii. El le descoperă taine la care a fost martor personal sau care i-au fost descoperite spre a-i întări în credință, spre a-i forma vestitori și misionari într-o lume aflată în continuă dorință de noutate. Rolul unui păstor față de fiii săi se identifică adesea cu rolul unui tată trupesc care poartă de grijă de viitorul vieții fiilor lui. „Nu copiii sunt datori să agonisească pentru părinți, ci părinții pentru copii” (2 Corinteni 12,14).
Geniul creator al Sfântului Pavel a format, prin viața și învățătura sa, unica Biserică din familiile pe care le-a câștigat pentru împărăția cea veșnică a lui Dumnezeu, creând relații de frățietate și umane prin taina Sfântului Botez – din apa căruia s-au născut spre o viață nouă în Hristos, părinții, copiii, slujitorii, sclavii – toți devenind Biserica vie în care lucrează Duhul cel Sfânt, spre fapta credinței și desăvârșirii. Astfel, ucenicul său, Timotei, tânăr și cu dublă mentalitate elino-iudaică va deveni model de ascultare și împlinire a învățăturii primite de la părintele său, care a doua oară l-a născut prin Evanghelie.
„Ține dreptarul cuvintelor sănătoase pe care le-ai auzit de la mine, cu credința și cu iubirea ce este în Hristos Iisus. Comoara cea bună ce ți s-a încredințat păzește-o cu ajutorul Sfântului Duh” (2 Timotei 1,13-14).
„Tu însă mi-ai urmat în învățătură, în purtare de năzuință, în credință, în îndelungă răbdare, în dragoste, în stăruință, … rămâi în cele ce ai învățat și de care ești încredințat deoarece știi de la cine le-ai învățat” (2 Timotei 3, 10-14).
Din copilărie se cuvine a educa după învățătura Apostolului pe tânăr pe calea Bisericii și învățăturii ei. Procesul educativ creștin este de durată, nicio floare nu iese din pământ înflorind, ci străbate diferite etape până uimește cu parfumul și culorile ei inegalabile.
Așa și un tânăr care este educat pe calea credinței, care este și calea vieții – are nevoie de atenția, disciplina și ordinea necesare formării lui. Sfântul Timotei, ucenicul și devotatul slujitor al marelui Apostol Pavel, din copilăria sa s-a îndeletnicit cu studierea Sfintelor Scripturi, cu o viață virtuoasă plămădită de influența mamei și bunicii sale, care l-au cultivat spre marea misiune a Bisericii în Efes, de unde a învățat taina credinței în cuget curat (1 Timotei 3,9), făcându-se pildă cu cuvântul, cu purtarea, cu dragostea, cu duhul, cu credința, punându-și nădejdea de neclintit în Dumnezeul cel viu, Care este Mântuitorul Iisus Hristos al tuturor oamenilor, dar mai ales al celor credincioși (1 Timotei 10-15).
De aceea, între marele Apostol și ucenicul său Timotei s-a creat o relație de nesfârșită dragoste părintească, astfel încât Apostolul îl numește „fiul meu”: „Tu deci fiul meu, întărește-te în harul care este în Hristos Iisus” (2 Timotei 2,1).
Învățătura și educația primite au modelat sufletul, viața și comportamentul lui Timotei făcând din el adevărat fiul credinței, ostașul lui Hristos (2 Timotei 2,4), vas ales mărturisitor (2 Timotei 1,8), omul lui Dumnezeu chemat să urmeze dreptatea, evlavia, credința, dragostea, răbdarea, blândețea (1 Timotei 6,11), luptător care luptă după legile jocului din stadionul acestei lumi, având mereu în sufletul său comoara credinței și cugetul cel bun (1 Timotei 1,19). Datorită ascultării lui față de părintele și învățătorul său, Timotei a devenit pildă credincioșilor prin cuvântul, purtarea, dragostea, curăția și îndelunga sa răbdare (1 Timotei 4-12).
Respectul era un lucru obligatoriu ce făcea parte din educație. La noi ar trebui cultivat mai mult, uneori chiar impus pentru că lipsește adesea, atât familia, școala cât mai ales Biserica trebuie astăzi să impună respectul față de valoarea inestimabilă și de neprețuit a credinței, a trecutului, prezentului, a părinților trupești și sufletești, a învățătorilor și binefăcătorilor, a tot ceea ce este frumos, util și benefic vieții: „Pe cel bătrân să nu-l înfrunți, ci să-l îndemni ca pe un părinte, ce pe cei tineri ca pe frați, pe femeile bătrâne ca pe mame, pe cele tinere ca pe surori în toată curăția” (1 Timotei 5,1-4).
O componentă a formării creștinului este răbdarea care-i rodul Duhului Sfânt prin lucrarea lui în viața noastră: „Tu, omule al lui Dumnezeu, urmează dreptatea, evlavia, credința, dragostea, răbdarea, blândețea” (1 Timotei 4,11). Datorită presiunilor tot mai irezistibile, se constată permanent o lipsă de răbdare a tinerilor, o lipsă de îngăduință și firească așteptare în împlinirea idealului lor.
De aceea, continuă Sfântul Apostol Pavel copiilor, ascultați pe părinții voștri întru toate, că aceasta este bineplăcut Domnului (Coloseni 3,20), iar în epistola către Efeseni, în mod firesc, arată modul de comportament al copiilor față de părinți: „Copii, ascultați pe părinții voștri în Domnul, că aceasta este cu dreptate, cinstește pe tatăl tău și pe mama ta, care este porunca cea dintâi, cu făgăduința, ca să-ți fie bine ție și să trăiești ani mulți pe pământ: Iar voi, părinților, nu întărâtați la mânie pe copiii voștri, ci creșteți-i întru învățătura și certarea Domnului” (Efeseni 6,1-4).
Celălalt, Apostolul Petru, cel care a mărturisit cu mare curaj dumnezeirea Mântuitorului, încă din momentul întemeierii Bisericii a dăruit învățătura cea mântuitoare prin care a mărturisit că Domnul, prin semne și minuni prin moartea și Învierea Lui, a adus lumii mântuirii și darul Duhului Sfânt, care ne cheamă la viață și veșnică bucurie. Dar la această bucurie au parte toate făpturile care cred în Domnul cel mort și înviat făgăduința fiind și copiilor și tuturor care cheamă și vestesc numele Domnului (Faptele Apostolilor 2,39).
În scrierile sale ne învață că adevărata libertate de care se face astăzi foarte multă vorbire este cunoașterea dumnezeieștii puteri a Mântuitorului spre viață, ca prin ea să devenim părtași dumnezeieștii firi (II Petru 1,5). Exemplele negative ale trecutului sunt aduse în amintire de marele Apostol ca avertismente de evitare a răului și urmare a căii vieții.
Dacă Dumnezeu n-a cruțat pe îngerii ce au păcătuit, nici lumea veche, ci a păstrat doar pe Noe, cei nedrepți își vor lua plata nedreptății, ei făgăduind libertatea, fiind înșiși robi stricăciunii, fiindcă ceea ce te biruiește, aceea te și stăpânește (2 Petru 2,19).
Cei doi mari Apostoli, Petru și Pavel, care prin viața, credința și învățătura lor au cucerit lumea ridicând Biserica lui Hristos în inima celor care caută darul și binecuvântarea vieții, ne învață pe toți că a urma Domnului, așa cum au făcut-o ei, înseamnă asumare și conștientizare. A aparține Domnului înseamnă a te încredința Lui, veșnicului Mântuitor și a-I permite să lucreze în viața noastră. Sărbătoarea lor ne îndeamnă să le urmăm credința și viața, așa cum ei au urmat Domnului. În această stare de următori ai lui Hristos Dumnezeu, ne aflăm pe Calea ce duce la viața cea fără sfârșit.
† CORNELIU
EPISCOPUL HUȘILOR
sursa: Episcopia Hușilor
