De Ziua Eroilor: Ion Gavrilă Ogoranu – O confesiune inedită a inamicului nr.1 al comunismului din România

L-am urmărit și în cuvîntul său de la tribună, vorbind despre jertfa supremă a partizanilor, a prietenilor săi, dar aici, în camera de hotel, am putut discuta împreună cu el șu cu ceilalți, pe îndelete. Se lăsase demult seara, dar poveștile nu conteneau, depănate de o Șeherezadă care înșiruia suferințe și nume de martiri. Îl urmăream pe Gavrilă Ogoranu cu privirea ațintită la mînile sale, cu palme mari, bătucite de furcă și de coasă, pentru că a vrut să trăiască pînă la capătul vieții între fînețe și păduri. Ion Gavrilă Ogoranu poate fi socotit orice, dar nu un extremist. Este socotit astfel doar pentru a nu deveni un model, ceea ce, fără îndoială, istoria o va face atunci cînd vom avea deplinul curaj de a privi cu indiferență ingerințele în scara de valori operate de Legea 217. A făcut-o în felul ei chiar Securitatea, care îl socotea în anii 60 – 70 drept cel mai căutat om din România, fiind considerat pînă în 1976, cînd a fost prins de agenții poliției politice comuniste în gara Cluj drept „inamicul public nr.1”, pentru că trecuse deja mai bine de un sfert de veac după condamnarea sa în contumacie la moarte, fără a fi prins, pentru că a coordonat cel mai important nucleu al rezistenței anticomuniste.

Ion Gavrilă Ogoranu a ajuns din liderul de temut al rezistenței, după destrămarea acesteia în 1955, un simplu ajutor de morar, în comuna Galtiu, din județul Alba. Un ofițer superior de la București l-a anchetat șase luni, după capturarea sa în 1976, pentru a afla cum a reușit liderul celei mai importante grupări de partizani anticomuniști să scape atîta vreme. Nu a putut fi condamnat, pentru că pedepsele din anii stalinismului erau deja prescrise. Dar a fost supus unei vieți sub control, care însă nu l-a supus. Pînă la capătul zilelor sale, a fost doar un bun creștin și un model de cumpătare și generozitate, împărțindu-și pîinea cu amărîții zilieri de la capătul unui grajd de IAS, unde a fost trimis să lucreze sub strictă supraveghere pînă la Revoluție. A murit cu tristețea că România, țara lui, îl considera încă condamnat: cînd Ion Gavrilă Ogoranu s-a dus să-și ia un credit de la o bancă din Brașov, i s-a solicitat cazierul judiciar, unde figurau încă cele două condamnări ale sale, una la 15 ani detenție și alta la moarte, pentru crima de uneltire. Nu a primit creditul solicitat, de la banca unde inspector de credite era un fost ofițer de securitate brașovean. Avea nevoie de bani să-și repare acoperișul casei, stricat de o furtună. S-a stins demn, tăcut, în patria pe care o iubise și care îl condamna pînă la moarte pentru asta.

Am regăsit o casetă audio cu povestirile sale din acea seară de vară a anului 1996, de acum douăzeci de ani, pe care le redau mai jos, ca un pios omagiu adus ”inamicului nr.1” al comunismului din România.

„M-am  născut în 1923, în Țara Făgărașului, în satul Gura Văii, sub munte. Am urmat școala primară în sat, liceul la Făgăraș; în liceu am cunoscut și m-am împrietenit cu toți colegii mei cu care mă voi fi reîntîlnit în munte, colegi din satele de-acolo, am avut profesori foarte buni, care nu au supraviețuit comunismului – practic, numai cei care au murit de moarte bună nu au fost închiși sau trimiși la Canal, fără altă vină decît aceea de a fi fost educatori buni. Am făcut parte din Frăția de Cruce Negoiu de la Radu Negru, împreună cu alți zeci de tineri, apoi am intrat în armată, am făcut apoi Faculatea de Agronomie și Academia Comerială de la Brașov. Fiind în 1948 în ultimul an, și în ultima zi de cursuri  la Cluj la Agronomie și în penultimul an la Academia Comercială la Brașov,  n-am putut să le termin, pentru că în zilele de 15 spre 16 mai ne-au căutat, să ne aresteze, eram circa 400 de studenți din Cluj, am aflat de iminenta arestare și cu prietenii mei ne-am retras spre Făgăraș încetul cu încetul, toți cîți scăpaserăm de arestare. Din acești puțini scăpați am alcătuit grupul de rezistență anticomunistă din Munții Făgărașului, noi fiind o mică rămurică a rezistenței românești, avîndu-ne tactica și strategia noastră, soarta noastră, asemănătoare mai mult sau mai puțin cu a celorlalți din întreaga țară, care au luptat și nu puțini au murit, cu aceași scop: dărîmarea comunismului și întoarcerea României la libertate.

Am stat în munții Făgărașului pînă în 1955, cînd grupul nostru s-a despărțit în două părți, eu m-am retras și am rămas ascuns timp de 21 de ani în județul Alba, în satul Galtiu, acolo unde locuiesc și astăzi. Am fost arestat în cele din urmă în 1976, la Cluj, unde mă duceam de cîteva ori pe an, la rude și prieteni, acolo m-au arestat, m-au ținut vreme de șase luni la Securitatea din București, mi-au dat buletin și cu pripon strîns am devenit și eu un fel de om liber. Am lucrat într-o fermă zootehnică, printre oameni simpli, pînă în 1989”.

S-a lăsat un moment de liniște. L-am întrebat de Ion Gavrilă Ogoranu, care ședea pe marginea patului său, cu mîinile sale mari împreunate în poală, privindu-mă cu ochii săi blînzi de sub privirile stufoase, care a fost cea mai tristă zi din viața lui, aceea pe care nu o va uita niciodată și, apoi, cea mai fericită zi. Mi-a răspuns, mai întîi cu un oftat.

”Este interesant un lucru, că ziua cea mai tristă, sau cel puțin așa am simțit-o eu atunci, nu s-a petrecut pe vremea aceea, în care trăiam în munți cu prietenii mei și încercam să nu cădem în mîinile Securității, ci mai acum, în timpurile de după Revoluție. Pe vremea aceea, chiar și în situațiile cele mai grave, cele mai triste, cele mai tragic, uneori de-a dreptul dezastruoase pentru noi, totuși ne rămînea o speranță – speranța că într-o bună zi, lupta noastră și jertfa noastră  nu va fi zadarnică. Dacă chiar m-ați întrebat așa ceva, să știți că m-ați pus în dificultate, omenește vorbind… Mărturisesc că ziua  în care am fost cel trist și fără speranță, cel mai deziluzionat a fost ziua cînd în 1993, pare-se, am văzut la Televiziunea Română o scenă, petrecută în Patriarhie, în catedrala patriarhală; un grup de tineri îngenuncheați se rugau, un preot îi mîngia pe căpșor, alintîndu-i cu dragul nostru tineret. Copiii se rugau în catedrala patriarhală pentru ca Dumnezeu să-l aducă sănătos în țară pe Michael Jackson… aveau lacrimi în ochi și se rugau cu cucernicie, să spunem… iar preotul le cînta în strună, să zic așa.

Și cînd m-am gîndit că pe timpul nostru, gîndul nostru, visurile noastre erau de luptă, de muncă, de seriozitate și credință în soarta poporului român… Comparația asta între ce am crezut noi și rugăciunea lor mi-a prilejuit cea mai mare tristețe a vieții; au fost clipele cele mai grele prin care au trecut. Atunci trebuia să merg la București, se inaugurase un muzeu al suferinței românești, în apropiere de Palatul Regal, într-o casă bombardată, părăsită, arsă de la Revoluție (fostul sediu al Direcției a V-a a Securității – n. M.O.) și am refuzat să mai merg; la întrebarea Anei Blandiana, care e motivul pentru care nu mai fac acest drum la București, am răpuns cam destul de aspru și destul de nepoliticos: nu merg, pentru că nu vreu să îi fac concurență lui Michael Jackson.

Cel mai fericit, bunînțeles că m-am simțit în ziua Revoluției, cînd în București ni s-au arătat la televizor, în 22 decembrie, atîția tineri adunați, în veredea aceluiași scop pentru care am luptat și noi: alungarea tiraniei, alungarea comunismului, visul acestor tineri de a se înfăptui pe pământul României o altă lume, cu alte idealuri, cu alte visuri – îmi vedeam însăși realizarea visului meu din tinerețe. Nu am așteptat mult, în 22 decembrie am plecat din satul meu adoptiv, Galtiu, la Alba Iulia, la ceea ce s-a numit și acolo un fel de Revoluție, lucrurile s-au rezolvat și pentru că la televiziune se anunțase ca oamenii care au experiență a luptei, ofițeri în rezervă, să se prezinte la televiziune pentru a organiza rezistența, am plecat imediat în București, la televiziune, atunci m-am aflat și eu acolo, în zilele de 23 și 24 decembrie, printre miile de tineri care au răspuns chemărilor și au venit să apere televiziunea. Și mă socotesc destul de umilt pentru că nu mi-am dat seama, de fapt, ce se petrece. Eram cumva la mijloc și am luat toate lucrurile în serios, inclusiv mascarada cu teroriștii, care trăgeau de pe vîrfurile tuturor blocurilor din preajmă, în noi și între ei. Totuși, m-am simțit bine în mijlocul acelor tineri, atunci, pentru că vedeam aceeași dorință de libertate, aceeași dorință de mai bine, aceeași dorință de schimbare în țara noastră, pe care am trăit-o și eu.

Înainte, pe vremuri, n-aș putea spune că am avut doar un moment fericit. Cînd cîte un singur lucru ne reușea, în condițiile în care noi eram în permanență hăituiți de Securitate, ani la rînd și trăiam în condiții care ne-au călit, ne-au și îndîrjit, de exemplu să ieșim dintr-o încurcătură, dintr-o capcană care ne era întinsă… una dintre cele mai fericite zile a fost cînd am reușit să deblocăm un grup al unor frați de-ai noștri care se aflau înconjurați în munte de trupele Scurității. Asta s-a întîmplat în 1952.

Ei erau  în mijlocul unor cercuri concentrice de trupe de Securitate; se aflau blocați cinci dintre noi, din rezistență. Bănuiam numai lucrul acesta, pentru că nu veniseră la o întîlnire fixată anterior. Așa că eu i-am convins pe ceilalți ai noștri să facem ceva să îi salvăm, mai degrabă să covingem Securitatea că nimeni nu se afla acolo, în încercuire. Și atunci am luat inițiativa să mergem la cabana Bîlea, să ne arătăm sutelor de turiști care erau acolo, grupuri de utemiști veniți în week-end, după care sigur Securitatea, bănuiam noi, își va da seama că stau degeaba pe munte, pentru că noi ne aflăm la cabană și vor pleca după noi, eliberînd încercuirea: lucru care s-a și întîmplat. Într-adevăr, atunci mi-am dat seama că noi, un grup mic de șase oameni, cîți ne-am aflat la cabana Bâlea, putem să schimbăm soarta și să determinăm deplasarea unor unități de sute de oameni foarte bine hrăniți și înarmați, nu ca noi, printr-o mișcare inteligentă, deși foarte riscantă. Dar am făcut-o pentru frații noștri, pe care ne durea să îi lăsăm pradă încercuirii Securității. Le-am dovedit atunci și ne-am dovedit și nouă că degeaba au cotropit munții cu miile, noi, o duzină de oameni, le putem ține piept nu atît cu armele, pentru că orice confruntare era inegală, ci cu inteligența, care făcea ca orice mobilizare a lor să fie zadarnică. Acesta era unul din felurile noastre de a lupta, adică să îi punem să ne caute tocmai acolo unde nu eram și să-i vedem umiliți, cum se întorceau cu camioanele la bazele lor, fără să reușească să facă ceva împotriva noastră.

M-ați întrebat mai înainte de cite ori am fost mai trist; de cite ori pierdeam un prieten, pe cineva dintre frații noștri , desigur că eram triști… Pentru fiecare dintre ei, ceva din sufletul nostru se rupea și singura mîngîiere pentru pierderea suferită era că mîine sau poimîine ne va veni și nouă rîndul și ne vom revedea într-o lume mai bună; deci nu sîntem o excepție, ei nu sînt o pierdere, ci ne vom reîntîlni. Poate că nu m-am simțit mai trist, ci mai tensionat, în alertă, înfricoșat chiar… am fost de multe ori. Dar cea mai mare spaimă nu am trăit-o într-o zi, ci într-o noapte, în 1953. A fost o noapte… fără să ne dăm seama, am intrat în mijlocul unei tabere, unui dispozitiv al Securității; eram deasupra satului Cârțișoara, total blocați: în munte, de unde coborîsem, se îmbarcau în camioane unități ale lor, iar sub noi, satul era de asemenea împînzit de trupe  ale Securității. Spre munte am încercat să urcăm, dar la tot pasul erau patrule. În sat, se aliniau convoiae  de camioane care îmbarcau pe cei ce își terminau patrularea și debarcau pe alții. Noi eram la mijloc. O patrulă a trecut prin apropiere și ne-au strigat, crezînd că sîntem unii de-ai lor… am scăpat ca prin  minune, i-am strigat și noi și i-am salutat, ei ne-au întrebat „unde se adună compania a doua”, noi le-am spus că în sat, în capătul satului, nu știu dacă acolo se adunau sau nu se adunau; ei bine, toată noaptea am ținut-o din grijă în mai grijă, un singur pas greșit ne putea costa viața. A fost o noapte teribilă pentru toți, în jur foiau sute de soldați ai Securității, se auzeu ordine răstite, cîinii din sat… Vedeți, vorbim aici de frică, adică de o componentă a vieții de soldat, care e de mai multe feluri. E mai întîi o frică biologică, o frică instinctivă, atunci cînd te confrunți cu un asemenea pericol care este confruntarea cu dușmanul, care îți vrea moartea.

Frica este mai mare chiar atunci cînd pornești o acțiune, un atac în încercarea de a ieși dintr-o încercuire sau a scăpa de urmăritori. În timpul confruntărilor,  frica ne dispărea ca prin minune. Dar e o altfel de frică, eu îi spuneam frică rațională, adică frica de ceva ce nu s-a întîmplat, dar se poate întîmpla, pericolul nu e prezent, dar s-ar putea ivi. Aceasta a fost cea mai grea, pentru că ne-a însoțit ceas de ceas, față de un pericol care ar putea să survină în orice moment. Și cu cît durează așteptarea asta mai mult, cu atît frica crește și te consumă mai mult. Ei bine, lucrul acesta, frica aceasta din acea noapte de noiembrie din 1953 ne-a însoțit pînă cînd practic eram blocați, nu ne puteam duce nici spre pădure, nici spre sat, mai era și lună plină pe deasupra… eram deseori văzuți de grupe de patrulare, practic ne-am strecurat printre ei și ne-au considerat un fel de patrulă de-a lor.

Bucurie a fost între noi și în martie 1953, cînd am aflat că a murit Stalin, aveam un aparat de radio cu galenă la care ascultam știri. Speram că totuși din mortea acestui tiran va ieși ceva bun, se va schimba ceva în istoria României. De-atunci, chiar dacă speranțele noastre erau mult mai mari, privind în urmă, tot aș spune că zidul, Cortina de fier comunistă s-a fisurat iremediabil, a început să crape. Trebuie să înțelegem că regimul comunist a murit cam de moarte bună. E adevărat că l-am ajutat noi, l-au ajutat și dizidenții, muncitorii din Valea Jiului sau Brașov, doamna Cornea, Europa Liberă cu al dumneavoastră, Neculai Constantin Munteanu… toți au grăbit această moarte”.

de Marius Oprea