FOTO: Una din cele mai reuşite fotografii ale lui Constantin Iulian, realizate de Irinel Cârlănaru la Fortul 13 Jilava, în celula unde a fost închis în anii comunismului…

A fost, pentru toţi cei care l-am cunoscut, o adiere blajină de lumină, o fulgerare de voinţă şi o cale. Era frumos, era învăluit de aura muceniciei şi în acelaşi timp emana un spirit academic, o aristocraţie a spiritului ce impunea respect. Onest, de o integritate morală rar întâlnită în ziua de azi, dăruit până la jertfa supremă unul ideal înalt, Constantin Iulian ştia să îmbrace fermitatea unei mâini de fier în mănuşa de catifea a dragostei. De aceea era iubit şi înconjurat de tineri mereu. Pentru că ştia să ne îndrume, fără contondenţă. Pentru că ştia să mustre şi să pedepsească, fără a răni. Pentru că a ştiut să ne ierte chiar şi atunci când i-am greşit greu şi l-am rănit noi pe el… Pentru că ştia să iubească…

Întâlnirea cu Constantin Iulian nu putea lăsa indiferent pe nimeni. După ce-l cunoşteai, viaţa ţi se schimba. Inspira voinţă, obliga la performanţă, demonstra că e posibilă excelenţa. În activitatea ştiinţifică, la catedra universitară, în taberele de muncă şi educaţie, în marşuri, în fruntea oamenilor, era mereu acelaşi exemplu de stâncă.

A fost unul din acele fenomene contemporane care au probat că Omul nou conceput de Corneliu Codreanu nu este o utopie. Plecat la Domnul fulgerător, după o boală galopantă ce i-a retezat calea în 6 săptămâni, Iulian a devenit testament pentru o generaţie nouă. Frăţiile de Cruce, reactivate de el cu puţin timp înainte de moarte, au fost una din fulgerările premonitorii ale acestui spirit îmbunătăţit.

Plecat când nimeni nu se aştepta, el a lăsat în urmă proiecte generoase şi necesare la care lucra, zi şi noapte, asiduu. Toate acestea vor trebui puse în practică de cei de azi. De tinerii care l-au urmat şi au primit testamentul său.

Constantin Iulian! Prezent!

Florin Dobrescu

RESTITUIRI: PRIN JERTFĂ SPRE VEŞNICIE. Constantin Iulian

de Constantin IULIAN (1929-2012),

apărut în Buciumul, nr. 2, apr.-mai 2002

În aceste vremuri pline de materialism şi dezmăţ, a scrie despre jertfă pare un lucru de prisos, chiar un non sens. Şi totuşi, ţinând seama că omenirea a mai trecut prin astfel de rătăciri, speranţa revenirii la normalitate trebuie să rămână vie.

Hristos s-a jertfit pentru păcatele oamenilor. Dar câţi oameni au înţeles această jertfă? Câţi s-au pocăit cu adevărat şi mai ales câţi au rămas în fapt pe drumul acestui “înţeles”?

Nu cumva omenirea se află iarăși într-un mare impas moral din care doar o nouă și mai mare jertfă ne poate scoate?

Ideea lui Sienkiewicz pare astăzi mai cutremurătoare decât atunci când a scris „Quo Vadis”. Fiindcă astăzi oamenii,  aidoma lui Petru – omul înfricoșat – fug de jertfă.  Iisus le va ieși din nou în cale. Ca și Petru altădătă, oamenii de azi îl vor întreba: „Unde mergi, Doamne?” Iar El sigur va da același răspuns: „Mă duc la Roma să mă răstignească a doua oară”.

Fuga de jertfă,  iată o problemă de mare actualitate, la care merită să reflectăm îndelung dacă nu vrem să ne întoarcem cu spatele spre veșnicie, spre tot ce dă sens vieții acesteia.

Oare atât de orbiți sunt  oamenii din vremurile noastre încât nu mai văd sensul jertfei pentru aproapele nici măcar pentru cei din neamul lor? Fericirea dragostei creștine nu mai înseamnă nimic pentru ei? Ce mai rămâne din viața golită de esențial? Plăcerea de o clipă sau bogățiile pe care nu le pot transfera dincolo?

Stau față în față: CLIPA și VEȘNICIA. Pe care din două joacă omul modern? Clipa este cerută și preferată de instincte, veșnicia de spirit. Dar rațiunea (rațiunea de care se face atâta caz), ce soluție dă problemei?

Este un lucru verificat: un instinct, oricât de puternic ar fi el, după ce este împlinit, dispare ca satisfacție și rămâne ca efect. Un sacrificiu, oricât de mic, rămâne, dăinuie ca satisfacție și ca efect. Nu e nevoie să fii cultivat ca să faci această deosebire. Și atunci: instinctele trebuie să ne călăuzească în viață sau spiritul prin actul de conștiință?

Instinctul induce frica, teama nesatisfacerii lui; spiritul de jertfă, din contră, eliberează de frică. Moartea nu mai e o spaimă de netrecut pentru cel ce trăiește esențialul. Tiranii sunt neputincioși în fața oamenilor care, cu seninătate, sunt dispuși să primească moartea. Toate forțele pământului, toate strategiile și tacticile pălesc în fața omului pregătit pentru jertfă. A fi conștient de dinamita „propriei cenușe” înseamnă a fi de neînvins. Dar ca să ajungi la această conștiință e nevoie de educație, de pregătire și, mai ales, de exersare în dăruire.

Adevărata elită politică pe care poporul român o așteaptă în aceste vremuri de urgie este cea convinsă de ideea binefăcătoare a jertfei în sens creștin.

Iată o temă de meditație pe care o propun tineretului acestei țări cu ocazia Sfintei Sărbători a Învierii Domnului.