de Austin Ruse
Este uluitor că purtam aceeași luptă încă de dinaintea Revoluției Franceze: lupta între libertățile sexuale și moralitatea sexuală.
Această luptă s-a ținut fără oprire. Uneori câștigăm, iar alte ori, ca în situația actuală, pierdem.
Într-o tabără sunt radicalii care cred cu adevărat că moralitatea tradițională, așa cum este ea înfățișată de către Biserica Catolică și reprezentată de căsătoria monogamă între un bărbat și o femeie este o închisoare unde libertatea este complet distrusă. Lucrurile sunt și mai complicate, întrucât mulți dintre acești revoluționari ai sexului consideră de asemenea libertățile sexuale ca fiind un mod de a controla și dirija masele.
În cealaltă tabără sunt aceia care consideră că adevărata libertate este cea de a alege binele, iar „libertățile sexuale” nu înseamnă decât sclavie și haos. Ei sunt de asemenea de părere că impulsurile sexuale îndreptate spre bine pot reprezenta izvorul puterii și dezvoltării sociale și familiale și de asemenea un zid de apărare împotriva haosului și morții provocate în mod inevitabil de revoluție.
Adăugați numele Gabriele Kuby la panteonul gânditorilor și scriitorilor perspicace și neînfricați care se luptă pentru a trezi la realitate oamenii în legătură cu atacul care are loc în acest moment asupra familiei și a bisericii prin manipularea sexuală.
Din acest panteon fac parte Dale O’Leary, a cărui Agendă a genului (“Gender Agenda”) a prezentat tabloul feminismului radical de la ONU; Judith Reisman, care a dezvăluit criminalitatea agresorului de copii Alfred Kinsey; Marguerite Peeters, care a adus explicații cu privire la uneltirile intelectuale din cadrul elitelor Statelor Unite; Stella Morabito, care demonstrează cum controlul asupra gândurilor in ceea ce privește chestiunile sexuale conduce, în mod deliberat, la totalitarism; E. Michael Jones, al carui magnum opus Libido Dominandi: Sexual Liberation & Political Control susține că Revoluția Franceză a fost cauzată, în mare parte, de revoluționari ai sexului precum Marchizul de Sade și aliații săi libertini; Jennifer Roback Morse, a cărei organizație, Ruth Institute, caută să trezească la realitate și să salveze victimele revoluției sexuale; și Michael Walsh, a cărui carte Devil’s Pleasure Palace ne învață despre Școala de la Frankfurt și nebunia marxismului cultural.
Iar numărul de victime al revoluției descrise de Kuby și alții e în creștere. Fiecare copil avortat, fiecare moarte cauzată de SIDA, fiecare copil traficat, fiecare viol în grup gata să fie filmat în vreo cameră de hotel, fiecare suflet pierdut poate fi adăugat în registrul mortal al revoluționarilor sexului.
Gabriele Kuby nu este cunoscută prin aceste locuri (în SUA, n. trad.). Este însă foarte cunoscută în Germania, unde este atacată în mod constant de către reprezentanții de stânga ai extremismului sexual. Pe lângă desele apariții la televizor, în care apără adevărurile eterne, a existat chiar și o piesă de teatru produsă anul trecut, în care era prezentată moartea lui Kuby și a altor apărători ai moralității tradiționale, în aplauzele încă unei generații de totalitari germani.
Citește și: Germania: Agresiune de tip terorist contra unor personalități publice pro-familie
Cartea sa, Revoluția sexuală globală, a fost tradusă în engleză și publicată de John Riess și Angelico Press în colaborare cu LifeSite News, iar noi suntem recunoscători.
Asemenea altora, ale căror idei le dezvoltă, Kuby înțelege exact ce se întâmplă – libertatea oferită de revoluționarii sexului este o altă modalitate extrem de eficace de înrobire.
Kuby pornește de la cei pe care îi numește „pionierii”, printre care este inclus și Marchizul de Sade, care, din celula din Bastilia în care a trăit, a scris pornografie violentă pe când cădea Ancien Régime și când începea Revoluția Franceză. Îi amintește în treacăt pe Malthus, Sanger, Marx & Engels, Wilhelm Reich, Freud & Jung, behavioristul John Watson, gurul relațiilor publice Edward Bernays, Bernard Berelson, Alfred Kinsey cel care a abuzat copii, monstrul schimbător de sexe John Money – o adunătură de oameni infami a căror imoralitate proprie i-a condus la degradarea moralității oamenilor.
Kuby îi menționează pe câțiva de care nu mai auziserăm, cum ar fi Alexandra Kollontai, implicată în Revoluția Bolșevică. Aceasta a luptat pentru „legalizarea divorțului și a avortului, a înființat case comunitare și a promovat în rândul femeilor liberale ideea de dragoste liberă în fața `alegerii între căsătorie și prostituție`.” Kollontai a spus că “Focul căsniciilor se stinge în toate categoriile și straturile populației, și bineînțeles, nicio măsură artificială nu îi va putea reaprinde flacăra muribundă.” Aduce extrem de mult cu teoreticienii zilelor noastre care solicită sfârșitul căsătoriilor bărbat-femeie.
Kuby analizează un document extrem de periculos, aproape necunoscut, numit Principiile de la Yogyakarta, un manifest produs de un grupare de homosexuali de extremă stângă și de activiștii „pentru drepturile omului”, care se pretinde în mod nejustificat a fi un document oficial, aproape obligatoriu. În document se insistă asupra faptului că „orientarea sexuală și identitatea de gen” trebuie să fie incorporate în Declarația Universală a Drepturilor Omului.
Citește și: Principiile de la Yogyakarta – un document extremist, împotriva familiei și a religiei
Kuby precizează cum, din pricina instituțiilor ONU și Uniunii Europene, revoluția sexuală a ajuns în stadiul de metastază.
În acest context, Kuby scrie despre jocul înșelător al genurilor și așa zisa „integrare a egalității de gen” care susține că „genul” trebuie să constituie o parte integrantă în toate politicile și activitățile ONU. Începând în 1985 cu a treia Conferință mondială privind femeile, care a precedat Conferința femeilor de la Beijing din 1995, „integrarea egalității de gen este introdusă în toate nivelurile politice”. Suedezii au adoptat-o în 1994, norvegienii în 1996 și a fost reiterată la Beijing în ’95 (cu ocazia Conferinței ONU privind statutul femeii, eveniment major, n. trad.), urmată fiind de UE în ’98, de Germania în ’99… înțelegeți ideea. În teoria politică, acest lucru se numește „standardizare în cascadă.”
Este interesant faptul că la ONU, genul este foarte clar definit în tratatul cu caracter obligatoriu care privește Curtea penală internațională în care sunt membri „bărbați și femei”. Chiar și în documentele Conferinței femeilor de la Beijing, genul trebuia să fie interpretat „așa cum este interpretat în mod tradițional.”
Dar jocul înșelăciunilor are două fațete. Pe de-o parte, ONU ignoră definiția genului, așa cum a fost ea stabilită de către statele suverane. Pe de altă parte, sensul genului s-a transformat și mai mult acum în ceva numit „identitate de gen” impusă de către reprezentanții stângii în poziții influente cum ar fi Departamentul de Justiție de la ONU.
Majoritatea celor prinși în această luptă pentru libertate îndreptată într-o direcție complet greșită sunt persoane nevinovate, care nu fac parte din conspirație. Până la urmă, și mulți dintre noi am fost la un moment dat ca ei. Este adevărat că aceștia le transmit și altora ideile revoluției sexuale si multe altele, însă nu ei le cauzează.
În ceea ce-i privește pe cei cu intenții rele, Kuby și toți ceilalți care lucrează în acest domeniu știu, în cuvintele scriitorului William Gavin, că „…în toate țările în care a reușit să acapareze puterea, extrema stângă a dorit, încă de la Revoluția Franceză să destrame, distrugă, marginalizeze sau să paralizeze Biserica Romano-Catolică”. Noi suntem inamicul.
Așadar, este de înțeles cum o persoană care a scris o astfel de carte a petrecut o mare parte din viață într-o misiune spirituală în care toate drumurile s-au sfârșit în fundături, în afară de unul: cel spre Biserica Catolică. Povestea convertirii ei la catolicism a devenit un bestseller în Germania. Să sperăm că într-o bună zi va apărea și aceasta tradusă în limba engleză, la fel cum a fost valoroasa ei carte despre revoluția sexuală.
Austin Ruse este președintele C-FAM (Center for Family & Human Rights), un institut de cercetare cu sediile la New York și Washington DC, care se axează pe dreptul internațional și politica socială.
sursa: ProVita
