Harisma, căci acesta este talantul pe care îl are fiecare dintre noi, să-l lucrăm cu iubire de osteneală, cu grijă și cu râvnă, ca să-l înmulțim. Harismele sunt daruri prețioase ale lui Dumnezeu, dăruite fiecărui om și există la unul mai mult, iar la altul mai puțin, dar sunt dăruite tuturor. Întrebarea este cât de mult sunt înmulțite.
Sfânta și Marea Marți este prilej pentru Biserică de a ne aminti de pilda talanților. Un oarecare stăpân pleacă într-o călătorie îndepărtată, dar înainte de a pleca, împarte robilor săi părți din averea sa. Unuia îi dă cinci talanți, altuia doi, iar celui de-al treilea un talant. După întoarcerea sa, robii îi dau socoteală. Cel care a primit cinci talanți a lucrat și dă înapoi zece, cel care a primit doi dă înapoi patru, pe când cel care a primit un talant, îl dă înapoi, deoarece socotește că stăpânul său este aspru și vrea să secere acolo unde nu a semănat. Atunci stăpânul poruncește să-i ia talantul și să-l dea celui care are zece, iar pe el să-l pedepsească, tăindu-l de la comuniunea cu ceilalți.
În Icosul de la Sinaxarul zilei citim o frază interesantă, ce se adresează fiecăruia dintre noi: „Talantul cel dat ție cu iubire de osteneală, lucrează-l”. Harisma, căci acesta este talantul pe care îl are fiecare dintre noi, să-l lucrăm cu iubire de osteneală, cu grijă și cu râvnă, ca să-l înmulțim. Harismele sunt daruri prețioase ale lui Dumnezeu, dăruite fiecărui om și există la unul mai mult, iar la altul mai puțin, dar sunt dăruite tuturor. Întrebarea este cât de mult sunt înmulțite.
De obicei, oamenii se mândresc pentru calitățile lor. Este adevărat că mulți se nevoiesc cu asprime pentru a reuși în viața lor, nu numai profesională. Bunul renume, recunoașterea și respectul societății față de anumite persoane, datorită purtării lor morale și a strădaniei lor de a fi buni și foarte buni constituie imbolduri principale pentru lupta în viață. Cu toate acestea, împreună cu calitățile pătrunde în osteneală și o dispoziție egoistă, care face din harismă nu o pricină de prinos și jertfă pentru aproapele, ci o pricină demândrie și egoism.
Omul care reușește în viață se socotește adeseori purtătorul desăvârșirii. Harisma nu i se face pricină de libertate, de jertfă pentru aproapele, ci de satisfacere a interesului propriu și a iubirii de slavă. Pe de altă parte, există sentimentul posesivității, că harisma ne aparține și putem să dispunem de ea, așa cum vrem noi. De aceea și atunci când ni se pun la îndoială harismele, ne simțim foarte jigniți.
Biserica propune omului să conștientizeze că orice dar pe care îl are, l-a primit de la Dumnezeu, ca să-l cultive spre folosul său, dar mai ales pentru folosul celorlalți.
sursa: Mărturie Athonită
